MIHAI GRAMATOPOL, Civiliza ia elenistică CUVÂNT ÎNAINTE A stat în intenţia noastră să înfăţişăm civilizaţia elenistică sub toate aspectele pe care ce istorică şi arheologică modernă le-a adus la cunoştinţa contemporaneităţii, corelându-le, înt teză care de multe ori până acum a ezitat să se închege în faţa stufosului material referitor la o epocă prin excelenţă a particularului şi a amănuntului, cu rezultatele exegezei mai v echi şi mai noi a operelor literare sau ştiinţifice păstrate şi cu propriile contribuţii de strictă specialitate ale semnatarului paginilor care urmează. În acest sens, bibliogra fia ce ne-a fost accesibilă nu depăşeşte anul 1972, când s-a făcut redactarea definitivă a te tului. Mulţumirile noastre se îndreaptă către prof. dr. doc. Radu Vulpe, care a avut bunăvoinţa să c tească manuscrisul lucrării şi să propună unele amendări şi adăugiri. De asemenea suntem înda colegului Petre Alexandrescu pentru mai multe precizări în legătură cu ceramica elenisti că. În ce priveşte textul, facem cititorului următoarele precizări: - datele care nu sunt urmate de specificaţia e.n. (era noastră) sunt toate înaintea er ei noastre; - în indice, nume ca Alexandru, Grecia, Roma etc. nu au fost prinse decât selectiv, atunci când în text se insistă special asupra lor; numele proprii din fragmentele ilus trative nu au fost indexate, ca şi cele aflate în note; - aproape totalitatea bibliografiei aflată în note sau la sfârşitul volumului se găseşte în b bliotecile de specialitate din ţară, la dispoziţia unei mai ample informări a cititorulu i; - unele periodice sau lucrări au fost citate prin abrevierile uzuale: A.J.A. = B.C.H. = C.A.H. = J.H.S. = S.C.I.A. S.C.I.V. American Journal of Archaeology Bulletin de correspondance hellénique Cambridge Ancient History Journal of Hellenic Studies = Studii şi cercetări de istoria artei = Studii şi cercetări de istorie veche - traducerile ilustrative după originale aflate în cuprinsul lucrării, cu excepţia celor datorate lui Mihai Gramatopol, au fost publicate de autorii menţionaţi mai jos şi rep roduse după ultimele ediţii la data apariţiei acestui volum: I. Acsan: 136, 172, 173 Şt. Bezdechi: 315 Viorica Golinescu: 321 M. Gramatopol: 25-26, 116, 117, 125, 142, 159, 161, 163-166, 173, 175, 177-181, 186, 196, 199, 200, 288 Ş. Mironescu: 133 G. Murnu: 123, 262 C. Nani: 132, 152 T. Naum: 145, 147, 149-151, 157, 158, 160, 162, 167-170, 172, 173, 176, 196, 199 , 228, 283, 322 C. Noica: 133 V. Popescu: 104, 108, 189 N. Ştefănescu: 314 August, 1973 Mihai Gramatopol CIVILIZAŢIA ELENISTICĂ �Vorbim în egală măsură despre civilizaţia greacă şi civilizaţia elenistică, cel mai ades cu c că ne referim dacă nu la două fenomene total deosebite, cel puţin la două noţiuni aflate înt -o succesiune cauzală şi temporală directă. „Elenistic”, cuvânt a cărui origine şi înţeles ne să le lămurim, este adjectivul unui substantiv ce ar trebui să sune „elenisticism”, barba rism flagrant în orice limbă modernă, înlocuit cu elenism, fapt care nu a avut darul să-i clarifice semnificaţia, ci dimpotrivă să i-o facă poate şi mai ambiguă. Termenul elenism (hellenismós) are pentru noi cei de astăzi două valori diferite, una istorico-cronologică şi alta stilistică, aparţinând domeniului istoriei artei; despre acea sta din urmă vom vorbi mai pe larg atunci când i se vor profila toate determinantele . Marele istoric german Johann Gustav Droysen, elevul preferat al lui Boeckh, este cel dintâi făuritor al noţiunii şi al cuvântului elenism. Opera sa istorică, rămasă clasică hichte des Hellenismus, Hamburg, I, 1836 şi II, 1843) cuprinde istoria lumii greceşt i între 280, dată când se încheie consolidarea noilor state ieşite din dezmembrarea imperi ului lui Alexandru, şi 221, anul următor bătăliei de la Selasia şi cel al urcării pe tron a lui Ptolemeu Filopator şi a lui Filip V al Macedoniei, vreme în care istoricul germa n consideră că datorită creşterii influenţei Romei în afacerile lumii greceşti, acestea nu ma pot fi judecate exclusiv în termenii tradiţionali, ci mai ales în funcţie de acţiunile po litice şi militare ale cetăţii de pe malurile Tibrului. Prin lucrarea abia pomenită, cât şi printr-o alta cu câţiva ani anterioară (Geschichte Alexanders des Grossen, Hamburg, 18 33), Droysen separa perioada lui Alexandru şi cea a diadohilor de elenism, al cărui sfârşit îl situa în vremea lui Augustus, mai precis după bătălia de la Actium (31), şi cădere atului Lagizilor în stăpânirea Romei. În ediţia a doua a Istoriei elenismului, apărută în 187 Droysen revine asupra părerilor sale de mai înainte, înglobând şi răstimpul vieţii lui Alexan ru şi mai lunga perioadă a diadohilor în istoria acelui fenomen al lumii greceşti a cărui caracteristică principală considera că este amestecul grecilor cu elemente străine, mai ales orientale, urmat de contopirea religiilor statale şi regionale într-un sincreti sm religios (pe care-l numeşte teocrază) şi care va fi fost după el pregătitorul monoteism ului creştin. Analizând ideile istoricului german, A. Momigliano (Genesi storica e funzione attu ale del concetto di ellenismo, în Giornale critico della filosofia italiana, XVI, Florenţa, 1937) reliefează rolul romantismului în alimentarea acelei atmosfere cultura le care a pregătit şi a făcut posibilă „reabilitarea” unor momente ale antichităţii, restitui -le cuvenita însemnătate ce au avut-o în geneza culturii europene. S-a pus deseori în legătură noţiunea droyseniană de elenism, şi mai ales adjectivul elenisti c, cu apariţia ciudată, pentru prima oară, a grecescului hellenistés în loc de héllen (grec, omul grec) folosit în Biblie (Faptele apostolilor, 14,1) spre a desemna pe acei e vrei ce vorbeau limba greacă şi adoptaseră cultura grecilor. Deşi în cazul în speţă e vorba d chestiune proprie frământărilor ce au marcat istoria evreilor din secolele II şi I, nu e mai puţin adevărat că nici nu se putea găsi o mai bună ilustrare a forţei de penetraţie şi unificare a civilizaţiei elenistice, ea reuşind să spargă până şi inexpugnabila citadelă reli asă şi culturală a „poporului ales”, a cărui fiinţă a reuşit să traverseze secolele şi umilit părtări ale robiei, pentru a se deschide, primejduindu-se, acelui fior electrizant şi coagulant pentru Orientul ultimelor trei veacuri î.e.n. care era elenismul. Periodizarea istoriei elenismului, chestiune teoretică dar cu implicaţii directe asu pra punctului de vedere adoptat de diverşi istorici privind esenţa însăşi a acestui fenome n, a constituit în istoriografia modernă o mereu controversată problemă. S-a susţinut astf el că premisele elenismului apar odată cu sfârşitul sec. V, atunci când mişcarea intelectuală a sofiştilor efectuase marea primenire a ideilor, în cultura greacă; în tot cazul primel e decenii ale veacului IV apar susţinătorilor acestei teorii (Richard Laqueur, Helle nismus, Giessen, 1925) drept faze premergătoare ale noii civilizaţii, formată deopotri vă din elemente greceşti şi orientale. Helmut Berve (Griechische Geschichte, I-II, Fre iburg, 1931-1933) crede că elenismul nu este altceva decât extinderea în Orient a civi lizaţiei greceşti, înlesnită de importantele acţiuni politice şi militare ale lui Filip II a l Macedoniei, orice cercetare asupra acestei epoci trebuind să înceapă cu rapida eleni zare a Macedoniei. Altora, elenismul le apărea ca firească continuare a civilizaţiei greceşti, căreia i s-au asimilat treptat şi gradat, în funcţie de depărtarea lor, diverse populaţii neelenice (Jul �ius Juthner, Hellenen und Barbaren, Leipzig, 1923), „idealizate” şi propuse ca teme ar telor plastice sau literaturii. În lumina aceleiaşi continuităţi de civilizaţie s-a vorbit de cuprinderea civilizaţiei romane în cea elenistică (W. Otto, Kulturgeschichte des A ltertums, München, 1925) şi chiar a celei punice (V. Ehrenberg, Karthago, ein Versuc h weltgeschichtlicher Einordnung, Leipzig, 1927). O definire vagă a esenţei elenismului e de obicei formulată în termenii civilizaţiei greceşt i tradiţionale, aplicată însă noilor circumstanţe. Cât priveşte limita de sfârşit a elenismul ercetătorii par a se afla într-o mai mult sau mai puţin relativă identitate de păreri: bătăli de la Actium (31) şi căderea ultimului regat elenistic, Egiptul. Din punctul de vedere al istoriei artei, Joseph Strzygowski şi Charles Rufus Morey consideră sfârşitul artei elenistice în epoca romană, printr-o perioadă tranziţională finală insă între Actium şi moartea lui Augustus (14), care ar fi simetrică cu una iniţială ale căre limite s-ar putea stabili cu un deceniu înainte şi un deceniu după urcarea pe tron şi r espectiv sfârşitul lui Alexandru. Alţi istorici de artă, ale căror concepţii nu este cazul să le analizăm aici, cred că se poat vorbi, cel puţin în Orient, de o dăinuire a artei elenistice până la sfârşitul sec. II e.n., artă care s-a rostit de altfel prin atâtea monumente oficiale chiar în capitala imperi ului. Dacă cunoaştem acum semnificaţia termenului „elenistic” şi cuprinsul noţiunii de „elenism” ca mnând fenomenul istoric şi cultural rezultat din campaniile lui Alexandru III al Mac edoniei şi din constituirea acelor regate „multinaţionale” pe fundamentul imperiului său a bia înjghebat, se cuvine a arăta şi motivele pentru care acordăm acestei perioade denumi rea de „civilizaţie”, precum şi dacă această denumire se suprapune sau nu aceleia, mai de mu lt încetăţenită, de civilizaţie greacă. Fără îndoială că atunci când vorbim de civilizaţia greacă ne referim la întreaga ei istorie, e cuprinsă şi epoca elenistică, indiferent dacă suntem dispuşi sau nu să credem că aceasta d n urmă reprezintă o incontestabilă decădere în ansamblu faţă de „secolul de aur” al lui Peric Când însă denumim elenismul civilizaţie aidoma acelei perioade a istoriei Greciei dinain tea sa căreia îi spunem „civilizaţia greacă”, comitem o dublă eroare. Mai întâi pentru că dis stfel cele două epoci pe care în egală măsură le considerăm „civilizaţii” s-ar crede că ele s damental deosebite una de alta, ceea ce nu corespunde realităţii. Pe de altă parte, ştii nd că ambele perioade aparţin istoriei aceluiaşi popor şi denumindu-le deopotrivă „civilizaţi aruncăm o dată mai mult asupra conceptului de civilizaţie o ambiguitate din care de a ltfel nu a reuşit pe de-a întregul să iasă în întrebuinţările sale deosebit de frecvente, ade abuzive, în vorbirea curentă. Evident că, stabilind nişte scheme istorice pentru o mai lesnicioasă studiere şi surprin dere a esenţei obiectului, nu va trebui să ne lăsăm prinşi în propriile noastre capcane, aju ngând la încâlcite discuţii asupra unor abstracte delimitări arbitrare. Fenomenele istoric e se prezintă într-o continuă scurgere şi legătură, iar împărţirile pe care cercetarea şi le pentru o mai uşoară desfăşurare a ei se întemeiază pe acea pregnanţă a fenomenului constitui tr-o mai clară reliefare a constituentelor lui complexe. Elenismul este, fără îndoială, un ul din fenomenele distincte ale istoriei lumii antice, dar tocmai constituentele sale sunt mai dificil de definit, şi în tot cazul ele nu pot fi evidenţiate decât rapor tându-ne continuu la perioada anterioară, căreia implicit trebuie să i le opunem. Astfel ajungem la binomul cultură-civilizaţie. Acesta îşi are accepţiunile sale moderne, dar, ca şi termenii baroc şi rococo, îl vom aplica, vom vedea cum, unor realităţi antice. Fără a încerca să schiţăm o istorie cât de sumară a termenilor de cultură şi civilizaţie, men apărut în epoca modernă, primul mai târziu decât al doilea, pe care îl aflăm la raţionalişti ncezi ai veacului XVIII, în climatul intelectual care a pregătit Revoluţia. Pe la începu tul secolului următor, Herder folosea frecvent conceptul de cultură, în care cuprindea atât dobândirile spirituale, cât şi cele materiale ale societăţilor omeneşti. Antinomia celo două concepte s-a conturat încet, atât pe tărâmul filozofiei sau sociologiei culturii, cât ş în domeniul teoriei artei: Orient - Occident la Joseph Strzygowski (Orient oder R om, 1901), clasicism şi baroc la Worringer şi Wölflin. De la sfârşitul secolului trecut înco ace, Ferdinand Tönnies, Houston Stewart Chamberlain şi Alfred Weber sunt reprezentanţi i notorii ai gândirii germane ce distingea net cultura de civilizaţie, nu fără a implica în argumentarea acestei opoziţii ideea de rasă. Oswald Spengler (Declinul Occidentului, Der Untergang des Abendlandes, München, 19 24), încercând să depăşească împărţirea tradiţională a istoriei universale în antichitate, ev �ca modernă, a căzut în acelaşi schematism riscant în ceea ce priveşte posibilităţile de eroar binomul cultură-civilizaţie. Aşa cum Eugenio D'Ors (şi mai înaintea lui, Croce, Worringer şi Wölflin) vedeau istoria ar tei ca o continuă pendulare între clasicism şi baroc, Spengler crede a depista în istori a omenirii ritmicitatea cultură-civilizaţie, în care ultima e în multe privinţe negarea ce lei dintâi. Cultura ar fi în cazul nostru, şi în sens progresiv, lumea greacă de la Homer (epoca geometrică) la Alexandru, în timp ce civilizaţie s-ar numi ultimele trei secole ale istoriei Greciei. Cultura, în formula spengleriană, ar fi o emanaţie a realităţii sociale şi economice stabili te într-un context predominant rural, în vreme ce civilizaţia, cu toate neajunsurile e i, s-ar caracteriza prin concentrarea majorităţii populaţiei în oraşe, desfiinţarea ierarhie i valorilor şi înlocuirea ei printr-o structură constituită ad-hoc, ca traducând oscilaţiile iraţionale ale „spiritului colectiv”. Nu putem prelua o atare împărţire şi mai ales astfel de definiţii în termenii folosiţi de Spe gler. Nu este mai puţin adevărat că, în ceea ce deosebeşte secolele V-IV de ce am convenit să numim civilizaţie elenistică, se numără o serie întreagă de trăsături care ne îndreptăţes prin raport, de această dată cu elenismul, cele două veacuri anterioare lui s-ar putea defini ca o perioadă de intensă şi înaltă cultură. Interesant, şi semnificativ în acelaşi timp, este şi faptul că după ce elenismul şi importanţ a istorică fuseseră „descoperite” în secolul XIX, în primele decenii ale veacului nostru, at unci când începe să se profileze antinomia cultură-civilizaţie, perioadei elenistice i se atribuie cu precădere denumirea de civilizaţie elenistică. Nu intenţionăm să stabilim, în referirea lor la realităţile epocii noastre, sferele concepte lor de cultură şi civilizaţie (Tudor Vianu, printre alţii, nu credea în antinomia lor), pr ecum şi gradul de întrepătrundere a acestora, ci să vedem în ce măsură putem numi, de pe pozi le pe care noi înşine ne situăm în descrierea şi interpretarea fenomenului ce formează obiec tul acestui volum, civilizaţie, marea mutaţie ce s-a produs în lumea greacă şi în întreaga oi umene a acelor timpuri. Mulţi cercetători au pus, pe baza unor asemănări frapante, semnul egalităţii între perioada e enistică şi vremurile moderne. Astfel, „preocuparea excesivă pentru preţuri şi salarii, grev a şi revolta, proprietatea privată şi cea obştească, dezvoltarea ideilor umanitare alături d e atrocităţile neostoitelor războaie, emanciparea femeii şi limitarea naşterilor impusă fie de penurie, fie de egoism şi dorinţa exclusivă de trai bun, lux şi muncă eficientă redusă, em grarea proletariatului mai ales agricol, existenţa unei ştiinţe exacte dezvoltate alătur i de cea mai grosolană superstiţie, a unei literaturi vaste ce cuprindea toate domen iile activităţii intelectuale, dar care nu mai putea produce opere însemnate, lărgirea învăţă lui elementar ce are drept urmare apariţia unei largi categorii semidocte consumat oare de literatură uşoară, de superstiţie, cancan, spectacole ieftine, căreia de fapt îi vin în întâmpinare toate manifestările demimondene din domeniile istoriei, ştiinţei şi religiei” . W. Tarn - G. T. Griffith, Hellenistic Civilisation, Londra, 1952) sunt tot atâte a simptome în care istoricii au întrezărit o prefigurare a societăţii moderne occidentale, aflată tocmai prin termenii de mai sus ce defineau civilizaţia în optica lui Spengler , în stadiul ei de declin. Este ştiut însă că ideile lui Spengler, Berdeaev şi ale altor adepţi ai teoriei decăderii spi ituale a umanităţii intrate în faza de „civilizaţie” au apărut din marasmul ce a premers şi m ales a urmat primului război mondial şi din care s-au născut acei monştri ce au torturat lumea contemporană a deceniilor următoare. Mari istorici ai fenomenului social şi economic al lumii mediteraneene, ca M. Rost ovtzeff, înclinat în Istoria economică şi socială a Imperiului roman, Oxford, 1926, să stabi lească paralelisme perfecte între antichitate şi timpurile moderne, vorbind chiar de u n „capitalism antic”, a renunţat, atunci când s-a ocupat de problemele sociale şi economic e ale lumii elenistice, să recurgă la asemenea apropieri de făcut doar cu limită şi cu mul t discernământ pe tărâmul acelui etern omenesc, a cărui înţelegere ne ajută la o mai adâncă p a specificităţii fenomenului istoric. Însuşi Spengler stabilise în mod critic şi cu maximă r goare anumite principii, pe care însă nu le-a mai aplicat în construcţiile sale din ce în ce mai eseistice. Unul din paralelismele care a intrat de mult în conştiinţa modernă, astfel încât, asimilat p erfect, nu mai ridică nici o suspiciune, ci, dimpotrivă, provoacă adeseori apreciabile �greutăţi în cercetare, este conceptul de stat. El ni se pare a fi una din trăsăturile def initorii ale elenismului, căci tocmai în acest sens se produc schimbări profunde cu re percusiuni în toate domeniile vieţii sociale şi spirituale. Lipsa foarte frecventă a unei documentaţii mai explicite şi mai ample face să rămână uneori i suficient conturată noţiunea de stat atunci când vorbim de lumea greacă, cu atât mai mult cu cât, aduşi de o firească înclinare, suntem dispuşi să judecăm nişte realităţi revolute pri rismă modernă, de dată destul de recentă, aceea a statului naţional. Încă în secolul IV pólis-ul grec suferă sensibile transformări prin decăderea autorităţii mag turilor, ea însăşi cauzată de dezinteresul cetăţenilor pentru treburile publice. Acest dezin teres îşi are rădăcinile, după părerea noastră, în chiar îngustimea cadrului statului-cetate, e o parte, precum şi în creşterea producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului, care făceau acut abilirii unor coordonate mai largi, în care profitul să rezulte în mod direct proporţion al cu valoarea investiţiilor de muncă şi „capital” şi mai ales cu mărimea şi eficacitatea ini vei. Lucrul nu era cu putinţă în condiţiile statului-oraş tradiţional, în care repartiţia ven lui (de cele mai multe ori în mare proporţie, funciar) se realiza greoi. Pe de altă pa rte, însăşi exploatarea pământului începe a se face în intenţia maximului randament (Xenofon, onomicul), pe unităţi agricole întinse cu totul diferite ca structură de prototipul hesi odic al micii gospodării ţărăneşti şi al celei mijlocii, structural rămase aceleaşi până în v Pericle. Dezinteresul pentru politică era în fond dezinteresul pentru politica cetăţii-stat, ghea tă neîncăpătoare pentru copilul devenit adult. Panelenismul isocratic să fi fost de natură e xclusiv intelectuală, iar hegemonia Macedoniei în lupta împotriva Persiei o reanimată fa ntoşă „naţională” cu efecte retorice şi patriotarde? Este foarte puţin probabil. Interesele e , de bună seamă, altele; pretextele însă sunt acelea pe care le ştim şi cărora le dădeau crez , făcându-le prin propagandă operante, personalităţi sincere, de mare prestigiu intelectua l, dispuse prin însăşi formaţia lor să îmbrace cu un veşmânt ideologic larg comandamente a că cuitate şi finalitate practică poate că nici nu o întrezăreau. Mijlocul sec. IV este tocmai vremea în care Persia ajunsese la un mare potenţial eco nomic, iar Filip II va folosi aurul Pangeului spre a contracara pe piaţă daricul per san. Economia persană era pe punctul să treacă Helespontul, aidoma armatelor Marelui R ege, nu pe un pod de vase, ci în pântecele încărcate cu mărfuri ale navelor comerciale. Aşa cum se va vedea în capitolul următor, în sec. IV lupta se dădea din plin pentru piaţa pers ană, vastă zonă de expansiune a producţiei meşteşugăreşti greceşti. Interesele Imperiului per Egee şi Mediterană nu erau atât politice sau militare cât mai ales economice, fiind sing ura zonă unde efectiv acesta ar fi dobândit mari profituri din comerţ, având în vedere tra nzitul produselor specifice Orientului mijlociu şi îndepărtat. Deci, de pe poziţia intereselor greceşti, se simţea nevoia unei restructurări interne a lumii elenice spre a face posibilă victoria în lupta economică cu Persia. Această misiun e i-ar fi revenit printr-un consens destul de larg lui Filip II (vom vedea în capi tolul următor un pasaj dintr-o cuvântare a lui Demostene, în care îşi exprimă indignarea pen tru nepăsarea concetăţenilor săi faţă de pericolul ce-l însemna regele macedonean. Judecând d amintitul punct de vedere, în mintea atenienilor partida era câştigată; dacă-şi arătau din câ când o curiozitate plină de teamă, era pentru că nu ştiau care va fi tributul lor persona l de suferinţă în schimbările ce se vădeau iminente). În perioada diadohilor, dar mai ales după consolidarea regatelor elenistice, statul grecesc capătă forme noi de organizare, în mare parte preluând experienţa administrativă a t eritoriilor pe care se constituie. Nenumăratele conflicte armate şi rivalităţi politice de la sfârşitul veacului IV şi începutul celui următor nu au dezechilibrat iremediabil eco nomia regiunilor care le-a servit ca teatru de desfăşurare. Faptul dovedeşte că, din pun ct de vedere economic, celula care era încă oraşul şi teritoriul lui rural era plină de vi talitate şi că evenimentele militare nu stânjeneau buna funcţionare a acesteia. Evident, excepţiile, destul de numeroase, nu fac decât să întărească adevărul peisajului general, în sul că devastarea unui oraş nu antrena şi ruina economică a celor de care era legat. În Asia Mică, Egipt, Siria, regatele elenistice se suprastructurează pe baza administr ativă a fostului Imperiu persan sau a tradiţionalei economii statale centralizate, în cazul Egiptului. În Grecia, oraşele private de dreptul, stânjenitor de altfel în noile c ondiţii, de a face o politică externă proprie, îşi văd de activităţile lor economice prosperâ um e cazul Atenei, sub administraţia macedoneană a lui Demetrios din Faleron, sau al Corintului, spre a nu cita decât exemple ilustre. �Egiptul, a cărui organizare o ştim în amănunţime, graţie păstrării unor arhive de papiri, est el mai asemănător unui stat modern ultracentralizat. Şi încă există largi limite de diferenţi re, în sensul că monarhul absolut, ca şi tiranii de altă dată ai Greciei vremurilor clasic e, în mereu afirmata preocupare pentru binele supuşilor, nu depăşea o anumită măsură a autori , neamestecându-se în rezolvarea chestiunilor de competenţa familiei, a satului sau or aşului respectiv. Dar, cum mai spuneam, orice apropiere între civilizaţia elenistică şi vr emurile noastre, dincolo de semnificaţia unui util impuls spre mai adânca ei înţelegere, alunecă în eseism şi în retorism cu efecte apoftegmatice (sentenţioase). Organizarea Orientului elenistic nu ne este cunoscută în aceeaşi măsură ca cea a Egiptului ; în capitolul următor se vor vedea unele trăsături specifice ale acesteia. Lărgirea geografică a orizonturilor prin acţiunile militare ale lui Alexandru, ca şi pri n relaţiile pe care noile regate elenistice le stabilesc cu populaţiile aflate dinco lo de frontierele lor, corespunde pe plan uman universalismului şi corolarului ace stuia, individualismul. Cetatea, celula social-economică a unui cadru larg, care e statul, şi al unuia încă şi mai deschis - oikuméne elenistică, se găseşte plasată în noul co idoma individului dornic de a agonisi mai repede o stare materială care să-i îngăduie o viaţă mai uşoară, plină de plăceri (filozofia vremii va reflecta şi va propaga în mod deosebi e activ noile concepţii) şi scutită de riscuri, căci riscurile într-adevăr erau multe. Riscul războaielor şi al invaziilor neaşteptate, al prădăciunilor, al secetei şi foamei, al revoltelor sclavilor, al naufragiilor şi al pirateriei pentru cei ce-şi încredinţaseră ave rea spornicei înmulţiri a primejdioaselor valuri ale mărilor. Falimentul divinităţilor poliade (ocrotitoare ale oraşului), incapabile să asigure cetăţeanu lui realizarea sa pământească conform noilor deziderate ale acestuia, e consecinţa raţiona lismului secolelor V şi IV şi premisa acelui henoteism rezultat nu dintr-o logică şi îndel ungată selecţie în experienţa religioasă, ce ar fi sfârşit în mod normal în monoteism, ci din ita căutare a salvării, care a prilejuit sincretismul atât de cunoscut în jurul câtorva di vinităţi, în egală măsură adorate (sub diferitele lor nume) de toate seminţiile universului e enistic. Uriaşele bogăţii provenite fie din punerea în circulaţie a imenselor depozite de aur acumu late de secole în tezaurele Orientului, fie din comerţ sau producţia meşteşugărească şi agric au reliefat ideea reuşitei în afaceri şi în viaţă şi au exacerbat în mod implicit cultul unor stracţiuni (Norocul = Týhe) de la nivel domestic până la rangul de divinitate poliadă. Soa rta, destinul (anánke sau heimarméne) devine în filozofia stoică, nu forţa oarbă a timpurilo r anterioare, ci un sistem cauzal bine stabilit, a cărui rigoare logică scapă posibili tăţilor de cuprindere ale minţii omeneşti. Bogăţia, dorinţa de reuşită şi spiritul de iniţiativă împintenat de ele au creat noi capacită ale, uriaşe, din păcate bazate pe aceeaşi tehnologie tradiţională; ele au deschis noi dome nii de cercetare şi au înmulţit rapid numărul cunoştinţelor teoretice. Cunoaşterea ca necesitate şi ideea de progres ce începe să se contureze sunt trăsături marca nte ale unei civilizaţii; lipsa însă a unei tehnologii corespunzătoare şi a exploziei tehn ice (explicabilă prin dispreţul ştiinţei teoretice greceşti pentru aplicabilităţile ei practi e) sunt caractere negative ce nu pot defini, în accepţiunea modernă, conceptul de civi lizaţie. De multe ori noţiunea de cultură spirituală a fost opusă dezvoltării tehnicii, marcând astfe l antinomia cultură-civilizaţie. Elenismul, fără a cunoaşte un progres tehnic substanţial, d ar având totuşi un imens tezaur de cunoştinţe enciclopedice, este numit, de preferinţă, civi lizaţie. Această denumire credem că i s-a dat, şi ea se cade a fi menţinută în continuare, pentru ans amblul raporturilor ce caracterizează noua structură. Ele pot fi rezumate, căutând să intrăm cât mai mult în mentalitatea timpului, prin termenii universalitate (cosmopolitism) , enciclopedism şi destin raţional (în sensul mai sus-pomenit), în opoziţie cu Grecia vrem urilor clasice definită de cetate, de cultura cetăţenească şi de destinul iraţional. Dar civilizaţia mai înseamnă, prin opoziţie cu cultura cetăţii-stat (limitată de obicei la un mediu geografic restrâns, cu excepţia marilor centre panelenice care au prefigurat c aracterul universal al civilizaţiei greceşti în epoca elenistică) şi organizarea „supranaţion lă” a activităţii ştiinţifice şi artistice, pătrunderea diviziunii muncii chiar în domeniul „ i” intelectuale, ce se pliază la rându-i principiului randamentului. Atena era încă din veacul V o adevărată şcoală a Greciei, după expresia lui Pericle, iar cetă �al acestei aristocratice republici a spiritului putea fi oricine, de oriunde, ca re cultiva virtutea şi valorile intelectuale greceşti. După exemplul ei s-au organizat marile centre culturale elenistice, ca Alexandria şi Pergamul, de aceea pietatea şi respectul pentru tradiţiile sale umaniste au fost înto tdeauna mari din partea contemporanilor, chiar atunci când suflul ei intelectual păr ea a se fi diminuat. Pólis-ul rămâne în stadiul de cultură atâta vreme cât menţine dreptul de cetăţenie prin naşte individul devine membru al unei comunităţi economice lărgite, unitatea cetăţii-stat este practic desfiinţată (dubla cetăţenie a fost prima oară introdusă în 432 în Calcidica). După d va operă a sofiştilor şi noul lor concept de areté (virtute), pasul următor este realizat de stoicism, care va elibera valorile umane de sub imperiul ideii de rasă şi de şovini sm. Grecii nu aveau un cuvânt care să desemneze noţiunea de civilizaţie, îmbrăţişând mulţimea rea spiritului uman. Încă din sec. V există însă conştiinţa clară a acestei stări de fapt, tradu lucrarea de către Eschil a mitului lui Prometeu. Diogene, când vine din Sinope la At ena, este conştient de diferenţa între aceasta şi restul lumii greceşti, recunoscând prin îns oarcerea la natură ce o predica marea mutaţie pe care civilizaţia şi nu cultura o produs ese în viaţa oamenilor. Elenism înseamnă generalizarea acestei experienţe. Generalizarea se traduce pe plan intelectual şi artistic prin eclectism, ori eclec tismul e una din trăsăturile definitorii ale civilizaţiei elenistice, trăsătură pe care nu o putem despărţi de baza ei materială, care era autonomia cetăţilor în cadrul regatelor eleni stice. Spre deosebire de statul roman care construise imperiul după structura unui singur oraş, Roma, statele elenistice, pornind de la cadrul larg al imperiului lu i Alexandru şi al autonomiei pólis-ului, sunt state politice mai mult decât administra tive (cu excepţiile de rigoare, printre care cea specială, a Egiptului). Orizonturi geografice vaste, universalism, eclectism, extinse relaţii economice şi c ulturale, întrepătrundere între Est şi Vest, toate impun luarea în considerare a problemei factorului etnic pentru deplina înţelegere a civilizaţiei elenistice. Iradierea culturii greceşti în spaţii extraelenice nu a fost un fenomen lipsit de cons ecinţă pentru însăşi natura intimă a acestora. De obicei când vorbim de iradiere ne gândim la factor purtător, care va fi fost acela al diasporei greceşti, fără să insistăm cât se cuvine asupra elementelor alogene intrate sub incidenţa acestei civilizaţii şi care o vor mod ela încetul cu încetul. Diminuarea constantă a numărului grecilor propriu-zişi este un proces ce se face simţit în mod serios mai ales după anul 200. Armatele elenistice de mercenari sunt marile f urnizoare de elemente neelene în înseşi centrele de seculară tradiţie elenică. Ca să nu mai v rbim de regiunile orientale, unde grecii au fost dintotdeauna un factor minorita r şi unde după data sus-amintită locurile lor sunt în general ocupate fie de băştinaşi, fie d persoane elenizate extraasiatice. Dar purtătorii înşişi ai elenismului, aceia ce i-au croit drum cu sabia, macedonenii, er au greci de dată recentă. Filip II adoptase pentru cancelaria sa regală dialectul atti c, care, începând cu secolul III, va deveni limba comună (koiné) a întregii grecităţi şi limb ficială a acelor regiuni neelene ce vor alcătui regatele elenistice. Străinii, invadând din ce în ce mai mult armatele, ating pe ocupanţi în înseşi principiile civilizaţiei lor, as tfel că, în chip paradoxal, aceştia din urmă datorează cuceririi romane ceea ce mai putea fi salvat din elenism. De altfel se ştie că în dorinţa lor de a submina puterea regatelo r elenistice, romanii au dus o politică favorabilă elementului oriental, expansiunii culturale, economice, politice şi chiar militare a acestuia. Penetrarea elenismului de către elemente extraelene are aceleaşi consecinţe ca, peste câteva veacuri, fenomenul provincializării statului roman, accelerat de marea criză ec onomică şi politică, care începe cu jumătatea secolului III e.n. Viaţa militară şi viaţa civică, unite în Grecia epocii clasice, sunt acum distincte. Cetăţeni u mai sunt oşteni şi magistraţi, ca în vremurile democraţiei. În schimb în Orient, gimnaziul ste puternic legat de viaţa militară. Porţile acestuia sunt în Asia Mică larg deschise ind igenilor dornici să se instruiască şi să deprindă modul de trai elen. În Egipt situaţia e spe ială ca în atâtea alte domenii; aici gimnaziile sunt nişte cluburi închise, strict rezerva te ocupanţilor, adevărate lăcaşe ale unei „francmasonerii” elenice ferite de contagiunea Ori entului. Lagizii vor fi nevoiţi însă să facă şi ei însemnate concesii băştinaşilor, mai ales l activ jucat de aceştia în bătălia de la Rafia (p. 76). �Un text de la sfârşitul sec. IV e.n. ni se pare deosebit de grăitor şi aplicabil întru tot ul modelării elenismului de către elementele extraelene: „Păstorul nu va pune laolaltă lup ii cu câinii, chiar dacă i-a prins tineri şi au aspectul de a fi domesticiţi; el le va înc redinţa turma pe riscul său. Când aceştia vor vedea la câini câteva semne de slăbiciune şi de lăsare, îi vor ataca, împreună cu turma şi păstorii” (Christian Lacombrade, Synesius de Cyrèn Le discours sur la royauté à l'empereur Arcadius, Teză, Paris, 1951). În lumina celor de mai sus, suntem înclinaţi să privim importantele cuceriri artistice a le civilizaţiei elenistice, în sensul coborârii statuilor printre muritori, nu numai d rept consecinţe ale exprimării tridimensionalului pentru prima oară de către Lisip, sau ale acelor mutaţii intervenite în structura sufletească a individului, pe care le-am a mintit mai înainte, ci ca urmare firească a însăşi lărgirii orizontului uman. Arta greacă cla ică, de esenţă abstractă, refuza modelul, cu excepţia poate a Afroditelor praxiteliene. O dată cu creşterea individualismului şi apariţia portretului, ce va fi curând „biografic”, art elenistică devine descriptivă şi confesivă, limbajul ei trecând de la structurarea volume lor şi simetria vectorilor riguros prescrisă de canoane, la graiul mai fluent al ges ticii şi la expresia elocventă a figurii. Antropomorfismul, ca exprimare plastică a locului ocupat de om în univers, îşi modifică înţel sul, el însemnând în perioada elenistică poziţia acestuia în lumea pământeană, în societate ş r-un grup social. Exoticul nu mai este miraculos, ci cotidian, ca şi urâtul, ca suferinţa, dragostea sau ura. Tinereţea nu este nici veşnică, nici unică; bătrâneţea senină sau contorsionată şi decr ecum şi copilăria atât de puţin individualizată sunt noi forme de reprezentare, nuanţând mome tele rolului jucat înainte de a părăsi scena vieţii. Barocul şi rococoul elenistic sunt fără îndoială aportul cel mai semnificativ în arta greacă l elementelor extraelene în perioada elenistică. Tradiţia acelui antropomorfism ce exp rimă universalul va fi păstrată, şi vom vedea cum, de către curentul clasicizant, vitalita tea însă, actualul vor aparţine barocului şi rococoului, expresie a impetuozităţii orientale şi, aş spune, treapta hotărâtoare în plastica greacă după „canonul” policletian. Roma, în dorinţa ei de a slăbi şi de a domina lumea elenistică, a făcut în ultimă instanţă, c team, un act de salvare a elenismului, preluându-l şi stabilind nişte frontiere din ce în ce mai solide în faţa puterii militare mereu crescânde a Orientului. Arta şi religiile Orientului au pătruns însă în imperiu, dar filtrate prin grecitatea orientală. Acea koiné e lenistico-orientală va fi deosebit de viabilă în primele două secole ale erei noastre, p roducând în cadrul artei romane imperiale monumente de o incontestabilă valoare artist ică, de o autenticitate şi originalitate ce vădeau o sinteză organic realizată pe trunchiu l multisecular al artei antropomorfe greceşti (Cornelius C. Vermeule, Roman Imperi al Art in Greece and Asia Minor, Harvard, 1968). În măsura în care Roma înseamnă, până la sfârşitul sec. II e.n., continuarea acelor tradiţii ice pe care le-am arătat, ea va fi şi de aici înainte placa turnantă a artei antropomorf e, efectuând legătura între antichitate şi evul mediu. Iradierea elenistică s-a produs şi în zonele extraelene europene; spre deosebire însă de c ele orientale, active şi eficace prin milenarele lor tradiţii artistice, religioase şi statale, acestea, aflate până la cucerirea romană în protoistorie (La Tène), nu au osmoza t arta elenistică, rezumându-se a prelua în domeniul decorativului motive şi să imite, în ce l al redării chipului uman, unele procedee tehnice pe care nu le puteau înţelege neavând în acest sens o experienţă artistică ce trebuia să implice o autentică paidéia (educaţie). Începând cu mijlocul sec. III e.n., datorită unor condiţii ce nu e locul a le expune aic i, etniile provinciale ale Imperiului roman încep să-şi spună cuvântul în artele plastice, p roducând cunoscuta „criză a artei romane” care în fapt era criza sau mai bine-zis contesta rea artei antropomorfe de tradiţie greacă. Noua viziune plastică se baza pe acel fenom en ce se produsese în barbaricum în ultimele secole ale La Tène-ului european, şi anume respingerea de către acesta a artei antropomorfe greceşti, înlocuită, atunci când nu era v orba de stângace imitaţii, cu o expresie proprie, confesivă, ce imprima unor astfel de manifestări un caracter anistoric, artizanal. Curentul provincial artizanal pe de o parte şi cel de tradiţie elenistică pe de alta, ce se adresa clasei conducătoare ereditare, sunt cei doi termeni ai bipolarităţii arte i romane, care e definitiv înlăturată la sfârşitul sec. IV e.n., primul ei moment de eclip să marcându-l sculpturile sarcofagului lui Iunius Bassus (Roma, Grotele Vaticanului) �. Iată că după aproape trei secole de la dispariţia ultimului stat elenistic, elenismul îşi ma i rosteşte încă, prin intermediul Romei, limbajul său plastic, de data aceasta intrat într -un proces de sinteză nu cu Orientul, ci cu acea magistra barbaritas europeană, pent ru a da naştere unei noi arte, europene şi nu mediteraneene, care va fi arta evului mediu. Vorbind însă de continuitatea elenistică, atent studiată în ultimele decenii (Ranuccio Bia nchi-Bandinelli, Continuità ellenistica nella pittura di età medio e tardo romana, 1 953, în volumul Arheologia e cultura, Milano, 1961), ajungem la cea de-a doua valo are a termenului elenistic, valoarea stilistică. Dacă până la sfârşitul secolului II e.n. se poate urmări continuitatea artistică elenistico-r mană, după veacul al treilea, „elenism” în arta plastică este folosit numai ca determinant s tilistic. Pentru arta bizantină şi medievală elenism înseamnă preluarea anticului, fie el chiar de e pocă târzie, incluzând conceptul de oriental, căci la Constantinopol unele scheme formal e de origine elenistică au avut o lungă viabilitate. Aparţinând unei alte concepţii artist ice, acestea apăreau ca elenistice prin comparaţie cu produsele acelei arte „barbare” de după momentul dispariţiei bipolarităţii artei romane, deci după sinteza operată între tradiţ elenistică şi cea artizanală, provincială. Deseori arheologii concep elenismul ca opunându-se influenţelor orientale, punând acce ntul pe continuitatea greacă clasică, aidoma acelor istorici care, după cum am văzut, cr ed că elenismul, ca noţiune istorică, înseamnă continuarea sub alte forme a civilizaţiei gre ceşti a secolelor V-IV. Am înfăţişat mai sus cele două valori ale cuvântului elenism, precum şi motivele pentru care e credem îndreptăţiţi a numi veacurile ce au urmat miraculoasei evoluţii a lui Alexandru c ivilizaţie elenistică. Figura, legendară încă din timpul vieţii, a regelui macedonean a uimit pe contemporani. Din punct de vedere militar cucerirea Persiei nu prezenta o foarte dificilă proble mă pentru greci, expediţia din 401 a celor Zece mii ai lui Xenofon, care circulau ne stânjeniţi prin Anatolia, era o demonstraţie pe viu a gradului de epuizare militară la c are ajunsese Imperiul persan. „Superioritatea” din punct de vedere uman a elenilor faţă de barbari era un pur pretext expansionist, ca şi cea invocată de spartani faţă de hiloţi sau de atenieni faţă de membrii t ibutari ai Ligii maritime de la Delos. Căci cu un veac aproape înaintea timpurilor a căror istorie ne preocupă, o scriere aparţinând unui autor din şcoala hipocratică arăta că t amenii sunt egali şi în aceeaşi măsură iubitori de libertate. În afară de politica economică a Persiei, de propria lor supraproducţie meşteşugărească, pe g i îi mai stânjenea şi suprapopulaţia, problemă pe care o vedeau rezolvându-se numai prin mas iva colonizare a regiunilor continentale ale imperiului cu elemente greceşti, care să creeze cadre statale şi economice în stare să absoarbă în viitor o mare forţă umană atât cia continentală, cât şi din insule. Nu credem însă că ar fi visat vreodată desfiinţarea stat i persan şi pătrunderea în regiuni de care până atunci abia dacă auziseră. Hotărârea lui Alex i-a luat prin surprindere şi i-a uimit, astfel încât în faţa proporţiilor aventurii cei mai mulţi au rămas consternaţi, alţii, mai practici dar nu şi mai realişti, au trecut la combin aţii lucrative politico-economice, în care nu mai ţineau cont de autoritatea şi influenţa celui pierdut în depărtările Asiei şi despre care din când în când parveneau zvonuri că ar fi rit. Dar dacă Alexandru nu ar fi murit în 323? Fantasticul realizărilor sale a lăsat de la el şi până astăzi joc liber fanteziei celor ce i-au cercetat viaţa, întreruptă de un accident b nal: o febră devorantă, alimentată de înseşi trepidaţiile unei firi năvalnice ce abuzase de r zistenţa „maşinii umane”. Imaginaţia istoricului Arnold Toynbee (If Alexander the Great had lived on, în volum ul Some problems of Greek History, Oxford, 1969, p. 441-486), depăşind pe cea a mito grafilor şi a romanului antic ne introduce în domeniul „metaistoriei” înjghebând o continuit ate istorică neîntreruptă din antichitate şi până astăzi, aflată sub simbolul unificator al d endenţilor lui Alexandru. Marele politician a fost însă Filip II, practic, întemeietorul elenismului. Asasinatul căruia i-a căzut victimă a pus capăt unei opere ce ar fi avut poate ca rezultat răspândirea elenismului în Mediterana occidentală, respingerea Orientului în sensul unui avans ca �tegoric al civilizaţiei elenistice spre Orient şi nu a Orientului în zonele acesteia. Să ne închipuim cum ar fi fost istoria lumii antice fără Alexandru? E greu de conceput. Orice ipoteză am avansa, ar părea deopotrivă de ieftină. Nici astăzi nu cunoaştem toate ecou rile evenimentelor cărora le-a fost iniţiator, căci mereu noi descoperiri indică alte re giuni îndepărtate unde elenismul a pătruns în chip direct sau indirect, la multă vreme după ce figura celui care i-a aprins facla se stinsese dintre muritori. În capitolele ce urmează ne vom strădui să cuprindem cât mai multe faţete ale acelei culturi care, devenind civilizaţie, poartă în sine ideologia şi aspiraţiile universalului. DE LA CETATE LA IMPERIU. ALEXANDRU ŞI URMAŞII SĂI I FILIP ŞI DEMOSTENE Pacea lui Calias închisese în mod teoretic (449/8) ostilităţile cu Imperiul persan, cu a proape un veac înainte de timpurile cărora, închinându-le aceste pagini, vom căuta să le con turăm caracterul, pentru a scoate în evidenţă una din cele mai creatoare perioade ale is toriei antice a Greciei, aceea în care, purtat de o populaţie de curând regrecizată, mac edonenii, elenismul este răspândit până în cele mai îndepărtate ţinuturi ale Asiei de străvec ltură. Să fi fost deci acţiunea lui Filip II şi apoi a fiului său Alexandru III o revanşă în adevăra înţeles al cuvântului faţă de Persia, care invadase Grecia la începutul sec. V, sfârşindu-şi aţa întreprindere prin înfrângerea navală de la Salamina şi printr-o serie de alte dezastre militare ce au urmat-o sau faţă de cedarea de către Sparta la sfârşitul războiului pelopones iac în schimbul aurului persan care-i asigurase victoria, a cetăţilor greceşti din Asia Mică? Fără îndoială că nu, deşi lui Alexandru, dar mai ales tatălui său Filip, i-a plăcut înt să pozeze în apărător al elenismului, integrându-se, în folosul propriilor interese de puter e, acelei atmosfere de factură intelectualistă, pe care de altfel se pricepea să o întreţi nă, şi căreia un Isocrate (436-338), de pildă, îi închina o zeloasă activitate în înaripate d suri. Începând cu Panegiricul, el predica unirea tuturor grecilor împotriva duşmanului e reditar, Persia, profitându-se de slăbiciunea militară a acesteia. Dar dacă în pomenitul d iscurs Isocrate vedea panelenismul orchestrat şi condus de Atena, în Panatenaic, una din cele mai lungi şi mai celebre cuvântări ce le-a compus - adevărat testament al conc epţiilor sale politice, hegemonia Greciei nu-i mai părea cu putinţă a fi reluată de Atena (lăudabilă luciditate asupra terminării rolului cetăţii ca factor politic), ci recomanda a utoritatea, puterea, priceperea şi persoana lui Filip al Macedoniei pentru această s arcină de cinste şi de răspundere. Ceea ce, gândea el (venerabilă himeră!), avea să se întâmp od democratic şi, evident, paşnic. Filip a împlinit într-adevăr dorinţa retorului atenian, d ar nu în spiritul păcii şi al înţelegerii, ci în acela al zdrobitoarei înfrângeri de la Chero a (338), a cărei veste l-a mâhnit atât de tare pe ferventul propagator al hegemoniei m acedonene, încât s-a lăsat de bună voie să moară de foame. Că nu trebuiau aşteptate Cheroneea şi apusul libertăţii cetăţilor-state din Grecia pentru a c ti clar în intenţiile de viitor şi în tot planul anterior al lui Filip ne-o dovedeşte acti vitatea publică şi oratorică a lui Demostene (384-322), reprezentant al celeilalte lat uri a intelectualismului epocii, care înţelesese bine că nu panelenismul antipersan îi s tătea atât de mult la inimă celui ce ocupa tronul Macedoniei (tron ce fusese de altfel favorabil, la vremea respectivă, lui Darios şi Xerxes), ci pofta de a pune stăpânire pe întreaga Grecie, abia disimulată de o speculaţie politică sub care însă, spunem noi, se asc undeau serioase motive economice. Ca şi Isocrate, Demostene credea şi el într-o himeră. O himeră, e drept, mai sofisticată, cu aparenţe de pragmatism politic clădit pe o rocă mon olită ce se măcinase în nisip: spiritul civic al cetăţii. Isocrate înţelesese şi recunoscuse procesul distructiv ireversibil; Demostene, care îl c ombătea (era oare implicit conştient de existenţa acestui proces? - se pare că nu!), se în căpăţâna să-şi închipuie că are de-a face cu o inexplicabilă inerţie a concetăţenilor şi că e de mare preot al libertăţii, folosind orice prilej şi orice mijloc, chiar şi aurul persa n, în atingerea înălţătorului ţel. Ce însemna însă pentru demos-ul atenian persoana lui Filip şi ce însemna pentru Filip popo rul atenian şi, alături de acesta, locuitorii oricărei alte cetăţi greceşti, ne-o spune acel aşi Demostene, când îşi hărţuieşte ascultătorii în Filipica I: „Vedeţi dar, atenieni, în ce g nare a ajuns Filip, nu vă lasă nici măcar dreptul alegerii de a rămâne în pace sau de a acţio �a. Fără încetare vă înfăşoară în mrejele sale, în timp ce noi ne pierdem vremea, în loc să ac ace ce va trebui? Ce aşteptaţi? Aşteptaţi să se ivească o situaţie grea? Dar cele ce se întâm pot fi numite? După mine, cea mai cumplită constrângere pentru un om liber este prime jdia de a-şi pierde onoarea. Răspundeţi-mi: vreţi să mergeţi mereu pe străzi şi să vă întreba alţii: «ce-i nou astăzi?». Ce-ar mai putea fi nou decât că un macedonean, un barbar, bate pe atenieni şi rezolvă ca un stăpân treburile Greciei? «A murit Filip? - Nu, e numai bolnav». Mort sau bolnav, ce deosebire pentru voi? Chiar dacă ar fi să dispară mâine, voi înşivă veţi aceia care veţi crea un nou Filip, prin felul vostru de a vă neglija treburile. Căci n u forţa sa proprie l-a făcut atât de puternic, cât mai degrabă lipsa voastră de grijă... Voi, atenieni, care aveţi o putere superioară oricărei alteia, în triere, în hopliţi, în cavalerie în venituri, n-aţi tras nici un profit până acum, din pricină că vă purtaţi în faţa lui Fili rbarii care se bat cu pumnii: îndată ce unul din ei a primit o lovitură, îşi duce mâna acolo ; e lovit în altă parte, mâinile lui se îndreaptă către locul unde-i lovit, dar să pareze, să ivească înainte pentru a prevedea, nu ştie şi nici nu-l duce mintea. Aşa şi voi, dacă aflaţi lip e în Chersones, trimiteţi acolo ajutoare, dacă e la Termopile, alergaţi într-acolo; vă lă aţi manevraţi de el fără încetare şi nu prevedeţi nimic înainte de a se fi întâmplat. Într-ad u e acela care, roşind pentru voi de ce se întâmplă, îi insuflă lui Filip nevoia de a acţiona pentru a zgudui indiferenţa voastră, dacă nu cumva aţi renunţat definitiv. Credeţi că va fi s ficient să trimiteţi triere goale, încărcate numai cu speranţele unuia şi altuia, ca totul să meargă bine? Nu ne vom îmbarca, în fine, noi înşine? Nu ne vom bate noi înşine? Vasele noastr , în fine, nu vor merge să-l atace?” De bună seamă că nu! Nu prosperitatea materială oferită de administraţia financiară a lui Eub los îi adormise într-atât pe atenieni pentru ca aceştia să nu-şi mai fi dat seama de primejd ia ce o reprezenta Filip. Interesul pentru treburile politice scăzuse însă. Cheroneea nu ar fi avut loc dacă Filip nu întâmpina o opoziţie armată. Grecia ar fi plătit mai puţin da nu-l urma pe Demostene, himera lui şi a altor câţiva care credeau la fel ca el. Eschin e realistul, Eschine insultatul, calul troian al lui Filip, ştiuse să cumpănească lucrur ile. Demostene îi oferă în Despre coroană o explicaţie patetică asupra propriei conduite, decorând la modul oratoric eşecul pe care, recunoscându-l, nu va înceta însă să-l desăvârşească până l iar dacă viitorul era dinainte ştiut de toţi, chiar dacă tu l-ai fi prevestit, Eschine, chiar aşa cetatea noastră n-ar fi trebuit să renunţe a se conduce aşa cum s-a condus, gândin du-se la gloria ei, la străbuni şi la posteritate.” Iată dar că nu Persia, ci Grecia era ţinta imediată a ambiţiilor de putere ale lui Filip, care devine şeful (hegemón) Confederaţiei panelenice constituite în 337 la Corint. „Mania” d e prezident a lui Filip sau de „protector” era de fapt un alibi expansionist, căci aşa p rocedase şi înainte de Cheroneea, când, intitulându-se „braţul proteguitor” al zeului de la D lfi, intervenise în cel de-al patrulea război sacru (între oraşele federaţiei delfice). Faţa panelenică şi antipersană a lui Filip era dublată de acţiunile sale subversive, care au d us în ultimă instanţă la înfrângerea Atenei (printre acestea este de citat un gest asemănător cel al persanilor, la începutul războaielor medice - confiscarea în 340 a navelor de comerţ ateniene şi asedierea de către Filip a Bizanţului - având ca scop tăierea aprovizionăr i cu grâne din Pont şi, prin controlul Strâmtorilor, înfometarea Greciei). Când armata macedoneană traversează Helespontul şi îşi aşază tabăra în Troada, Filip nu face eacă la executarea celei de-a doua părţi a planului său, adică de a aduce sub ascultarea-i cetăţile greceşti din Asia Mică, devenind astfel stăpân pe ţărmurile Mării Egee. Transformar aşelor Ioniei în parte integrantă a unei Grecii panelenice conduse de macedoneni ar fi încununat visurile cele mai ambiţioase ale luptătorului şi marelui diplomat care a fost Filip. Dar în 336 el moare asasinat de către Pausanias, un nobil macedonean. Urcare a pe tron a fiului său Alexandru III aduce la cunoştinţa lumii o figură strălucitoare a is toriei tuturor timpurilor. Asupra formării acestei personalităţi se cuvine a zăbovi cât de puţin. ASCENSIUNEA LUI ALEXANDRU La 6 hecatombaión (sfârşit de iulie) 356 se naşte la Pela, capitala regatului Macedoniei , Alexandru, fiul lui Filip II (din familia Argeazilor prin tatăl său macedoneanul A mintas, căsătorit cu o iliră, Euridice) şi al Olimpiadei, din neamul Eacizilor, fiică a lu i Neoptolem, regele moloşilor, şi soră a lui Alexandru, regele Epirului. Cu un an în urmă, Filip o cunoscuse pe Olimpiada, în vârstă de douăzeci de ani, la sărbătorirea misterelor Ma �rilor Zei din Samotrace. Firea acesteia era deosebit de sensibilă, înclinată către misti cism (am putea spune o bigotă, obişnuită a marilor sanctuare, ferventă practicantă a ritur ilor orfice şi dionisiace), de un orgoliu fără margini şi de o sete de glorie şi mai mare. Filip, de douăzeci şi şapte de ani, era aşa cum îl va cunoaşte istoria: inteligent, energic şi curajos. Alexandru va întruni atât trăsăturile mamei, cât şi pe cele ale tatălui, ce laol deveneau implicit şi bune, şi rele. Încredinţat de mic lui Leonidas, o rudă săracă a Olimpiad i, Alexandru se obişnuieşte cu viaţa dură şi disciplinată a unui viitor oştean. Când împlineşte vârsta de 13 ani (în 343), Aristotel este chemat la curtea Macedoniei spre a se ocupa de educaţia tânărului prinţ. Filip îi indică drept reşedinţă castelul de la Mieza arte de curte şi de tentaţiile ei. Alexandru, împreună cu câţiva camarazi de vârsta sa, Leona os, Marsias, Nicanor şi Hefaistion ce-i va rămâne cel mai apropiat, se dedică în exclusivi tate studiului. Cât de mare va fi fost influenţa lui Aristotel asupra tânărului Alexandr u nu putem şti. La 16 ani, în 340, Alexandru are ocazia să-şi arate calităţile de om de stat în cursul scurt ei regenţe pe care o exercită sub supravegherea unor pricepuţi sfetnici, când Filip plea că în expediţia contra Bizanţului, pentru a obliga prin foame Atena să i se supună (cf. supr a, p. 27). Pentru prima dată comandă atunci o armată împotriva unor triburi tracice şi întem eiază prima Alexandrie - o colonie militară. La 18 ani ia parte la bătălia de la Cherone ea, iar apoi conduce la Atena ambasada ce restituie cenuşa celor căzuţi pe câmpul de lup tă. Amintirea oraşului de sub Acropole, pe care nu avea să-l mai revadă, îl va însoţi până în ele ţinuturi ale Indiei, unde va purta prin spadă idealul unei civilizaţii aflate sub în semnul de marmură al Partenonului, către care de bună seamă l-au înălţat nemuritoarele trepte ale cadenţelor homerice. Viaţa de familie însă avea să arunce unele umbre asupra idealurilor tânărului vlăstar şi chia supra caracterului său. Când Filip cade victima pumnalului lui Pausanias, Alexandru nu e scutit de bănuieli, deşi împăcarea lor se produsese în condiţii satisfăcătoare pentru am . În tot cazul, succesiunea la tron nu-i este contestată, iar adunarea armatei îl proc lamă rege, după orânduielile Macedoniei, unde regalitatea era o instituţie ce emana dint r-o democraţie militară. Antipatros şi Parmenion, comandanţi ai armatelor din Europa şi di n Asia, recunosc şi ei alegerea lui Alexandru. Are loc o radicală curăţire a tuturor eve ntualilor pretendenţi{qluetip title=[] } În acest sens a se vedea Radu Vulpe, Prior itatea agnaţilor la succesiunea tronului în Macedonia şi Tracia, în vol. În memoria lui Va sile Pârvan, București, 1934, p. 313—323.{/qluetip}. Olimpiada se întoarce din Epir pent ru a omorî în braţele Cleopatrei fetiţa pe care aceasta o avea cu Filip, făcând-o pe mamă să spânzure. Teribila regină se refugiază apoi în Epir, de unde avea să mai revină după moartea iului ei spre a organiza încă o hecatombă înainte de a-şi afla sfârşitul. La moartea lui Filip, Alexandru se afla în faţa unei duble primejdii - la nord din p artea triburilor tracice, la sud din partea Greciei, care credea că-şi va redobândi li bertatea. Evident, pericolul nordic era cel mai mare. Demostene, deşi avea un doli u în familie, la ştirea morţii lui Filip îşi pune pe cap o coroană şi se duce să anunţe veste nării. Rapida apariţie a lui Alexandru la Teba, în Tesalia, domoleşte situaţia în Grecia: At ena îi trimite o ambasadă de bunăvoinţă, iar Synedrion-ul de la Corint se reuneşte degrabă şi ciuda obstinatei absenţe a Spartei, reînnoieşte pactul federal din 337 pentru eternita te. Alexandru poate acum să-şi concentreze atenţia către pericolul tracic. Triballii, împinşi la rândul lor de geţi, înaintau către Macedonia, de unde sperau să obţină pradă bogată. În prim 335, Alexandru organizează o expediţie împotriva lor. Triballii sunt învinşi prin ingenioase stratageme şi, trecând Dunărea în cursul unei nopţi, A exandru cade în zori de zi în spatele geţilor, surprinşi de impetuoasa înaintare a falange i macedonene. Triballii încheie pace, iar după spusa lui Arrian, celţii înşişi, care se afla u în vecinătate, îi oferă prietenia lor. Tulburările din Iliria reclamă prezenţa regelui, care, cu decizie şi curaj, traversând mom ente grele şi primejduindu-şi viaţa, dobândeşte o zdrobitoare victorie asupra acestor trib uri. Absenţa regelui, plecat în regiunile nordice, precum şi faima sângeroaselor lupte c e le dăduse fac să se acrediteze zvonul morţii sale. Cum era de aşteptat, îndată Grecia se r evoltă. Teba se află în fruntea ei. Democraţii alungaţi de Filip revin în oraş, iar garnizoan macedoneană este atacată şi blocată în fortăreaţa Cadmeia. Alexandru, la numai 13 zile după primise ştirea revoltei, îşi face apariţia în faţa Tebei. Lupta începe prin atacul neprevăzut �lui Perdicas şi continuă prin ieşirea macedonenilor din garnizoană. Masacrul e general. Cad 6000 de tebani şi sunt luaţi 8000 de prizonieri, ce vor fi vânduţi ca sclavi. Întreag a Tebă e distrusă, cu excepţia templelor şi a casei poetului Pindar. O garnizoană macedone ană va continua să supravegheze din Cadmeia ruinele străvechiului oraş. Pilda Tebei înmărmur eşte întreaga Grecie. Alexandru, milos cu Atena, îi cere totuşi să-i predea instigatorii, printre care se afla, bineînţeles, Demostene. În cele din urmă, se ajunge la un compromi s şi, din cele zece căpetenii politice şi militare, numai strategul Haridemos este exi lat. PREGĂTIRILE EXPEDIŢIEI ÎN ASIA O dată Grecia pacificată şi nordul pus la respect, Alexandru îşi concentrează energiile către organizarea expediţiei în Asia. Încă de pe când trăia Filip, armata macedoneană trecuse în Tr a, unde îşi aşezase şi îşi păstrase taberele. Dacă slăbiciunea a dat Grecia ca pradă uşoară a ui său, Imperiul persan nu mai constituia pentru nu mai puţin întreprinzătorul fiu un ob stacol care să-l facă a sta în cumpănă. După moartea lui Darios II, urmează Artaxerxes II Mnemon, urcat pe tron la scurtă vrem e (404) după înfrângerea Atenei în războiul peloponesiac. O serie de frământări interne duc l lăbirea statului şi autorităţii Marelui Rege. Artaxerxes II reuşeşte în cele din urmă, prin l e, intrigi, concesii şi daruri, să strângă din nou sub autoritatea-i majoritatea provinc iilor rebele, astfel că în 358, când îi urmează fiul, Artaxerxes III Ochos, numai Egiptul, Ciprul şi Fenicia rămăseseră în afara puterii regale. În primăvara lui 343, prin lupte grele îndelungate, în cursul cărora egiptenii chemaseră în ajutor apele dezlănţuite ale Nilului, s răvechiul pământ al faraonilor redevine satrapie persană, sub ordinele lui Ferendates du pă şase decenii de independenţă care au fost ultimele din istoria sa până în anii secolului n stru. Artaxerxes III putea acum să se ocupe şi de afacerile greceşti şi mai ales de intenţiile p uţin liniştitoare ale lui Filip. Armata persană dă o mână de ajutor Perintului şi Bizanţului, ursul asediului din 340, iar visteria regală încurajează cu importante sume de bani op oziţia Spartei faţă de pregătirile pentru înjghebarea Confederaţiei panelenice şi rezistenţa mai puţin eficace a lui Demostene, cât de temporară va fi fost ea. Toate acestea însă sunt mai mult decât insuficiente. Colosul persan, printr-o acţiune rapidă şi hotărâtă, ar fi putu pune capăt pentru totdeauna drumului regelui macedonean către hegemonia Greciei. O revoltă de palat la Susa era cauza acestei fatale temporizări. Eunucul Bagoas devine atotputernic. Îl otrăveşte pe Artaxerxes III, ucigându-i toţi urmaşii legitimi, iar în cele in urmă hărăzeşte tiarei regale un comandant care se distinsese în nişte lupte la graniţe, Co oman, urcat pe tron sub numele de Darios III. Darios Codomanul îşi începe domnia prin otrăvirea periculosului eunuc Bagoas, dar nu mai are vreme să se opună expansiunii Mac edoniei. Deşi o dramă similară se petrecuse la Pela, Grecia era deja strâns legată de dest inele coroanei lui Filip şi a urmaşului său, iar armatele acestuia se şi aflau pe pământul A siei. Este adevărat că graţie marelui strateg al lui Darios, Memnon, din păcate prea de puţine o ri ascultat de regele său, ocupaţia macedoneană în Troada este tot mai mult limitată, fără mă ca perşii să aibă intenţia de a o elimina complet. Capul de pod atât de preţios lui Alexand ru rămâne neatins dându-i răgazul să-şi pună la punct, în linişte, expediţia. În primăvara lui 334, Alexandru este gata a trece Helespontul cu toate efectivele de care dispunea pentru a face joncţiunea cu trupele din Troada, aflate sub comanda lui Parmenion. Lăsând în Macedonia, cu grija de a o apăra şi de a supraveghea Grecia, pe A ntipatros cu 12000 falangiţi şi 1500 călăreţi, Alexandru va dispune în total pe pământul Asie e 32000 pedestraşi şi 5000 călăreţi, de valoare combativă destul de inegală. În fruntea tutur prin vitejie şi eficacitate, se afla cavaleria hetairilor (tovarăşilor), având ca arme casca, cuirasa, spada şi o lance lungă numită sarisa. Un alt contingent de hetairi de 9000 de pedestraşi erau înarmaţi cu cască, scut mic, cnemide (jambiere), spadă şi sarisa, ca re, în funcţie de grad, putea ajunge la lungimea de 5 m. Formaţia ofensivă care era fala nga nu constituia o masă compactă, ci, fracţionată în unităţi, dispunea de o mare mobilitate. Pe lângă macedoneni în armată mai existau detaşamente de traci şi peoni, dintre care 900 alcă uiau o valoroasă cavalerie, ca şi 7000 de pedestraşi recrutaţi printre triballi, odrişi şi i liri. De asemenea, mai mult ca simbol politic, erau prezenţi luptători trimişi de Liga de la Corint: cavalerie din Argos, Ahaia şi Grecia centrală şi hopliţi din mai toate ce tăţile care o formau. Etolienii, acarnanienii şi grecii indigeni din Asia Mică (din care �mulţi se aflau în armata lui Darios), fuseseră angajaţi de Alexandru ca mercenari. Plat a lor, ca şi de altfel restul imenselor cheltuieli necesitate de întreţinerea acestei armate, constituia, împreună cu lipsa unei flote bine organizate care să-i susţină, puncte le slabe ale temerarei expediţii. Cu atât mai mult cu cât armata persană, indiscutabil inferioară ca valoare celei macedon ene, se ridica până la efective de 100000 - 200000 de oameni, neinstruiţi şi de multe or i aproape cu mâinile goale, dar pe care comandanţi pricepuţi ca Memnon sau diverşi iscus iţi satrapi îi puteau uşor manevra tactic şi chiar înlocui în masă, graţie inepuizabilului te r regal. Disponibilităţile financiare ale lui Alexandru erau la acest început de campanie mai m ult decât reduse: 70 de talanţi (cca 25 kg talantul) ce-i mai rămăseseră după plata datoriil or - unele făcute chiar de Filip, dobândiţi în mare parte graţie campaniilor de pradă din no rd şi poate şi unor livrări de aur obţinute, contra unor avantaje economice şi politice, d e la geţii nord-dunăreni. Proviziile alimentare cu care plecase nu erau decât pentru 3 0 de zile. Flota era alcătuită din cca 180 unităţi, din care 60 erau vase de transport şi numai 20 vase moderne de luptă ieşite din şantierele Atenei (tetraere şi pentere). Conştient de slăbiciunea flotei sale şi de pericolul celei persane (de două ori mai pute rnică, dar numai virtual, căci lipsa de acţiune o făcea să putrezească în porturile ei de baz de modicitatea finanţelor ce nu-i permiteau să o pună pe picior de atac şi de eventuali tatea de a împărţi cu Confederaţia de la Corint, şi în special cu Atena, potenţiala glorie a nor succese navale hotărâtoare pentru reuşita întregii expediţii, Alexandru decide să se dis penseze de incomodul ajutor maritim şi să adopte o tactică ce îi va permite să stăpânească ma de pe uscat. Urmând cu tenacitate ocuparea litoralului Asiei Mici, va lipsi în puţină v reme flota persană de baze de aprovizionare şi o va face inoperantă. Cât despre finanţe, nu-i stăteau oare înainte tezaurele lui Darios răspândite în capitalele i periului? Folosind porturile Abydos şi Rhoiteion, Alexandru debarcă în Troada. Coborând cel dintâi d e pe vas, după ce aruncase de pe punte pe plajă o suliţă, în semn că tot ce va cuceri îi va a arţine prin puterea armelor, el săvârşeşte întâiul gest simbolic al epopeii „noului Ahile” ind în câmpia Scamandrului, prin sacrificii şi jocuri, memoria lui Ahile şi a lui Aiax. CUCERIREA ASIEI Prima ciocnire cu armata persană are loc pe râul Granicos, la începutul după-amiezii, ma cedonenii luând prin surprindere, conform obiceiului, pe inamic. Victoria nu este poate atât de importantă cum ar părea, ea înseamnă însă un fericit început şi deschide cuceri ui calea Frigiei maritime şi a Lidiei. Alexandru urmează drumul de coastă către Efes, atât pentru a-şi îndeplini făgăduiala făcută grecilor de a smulge cetăţile Ioniei de sub stăpânir ană, cât şi pentru a-şi pune în practică planul de a suprima de pe uscat pericolul potenţial l flotei Marelui Rege. Paralel cu acţiunile militare, el desfăşoară o intensă activitate diplomatică, în scopul de a transforma oraşele „eliberate” şi chiar pe cele cucerite în puternice puncte de sprijin în s patele armatei sale. Ajuns în inima Ciliciei, Alexandru se întoarce în Pisidia. De aici pătrunde în Frigia Mare, numind acolo ca satrap pe Antigonos. La Gordion, Pa rmenion îl prinde din urmă cu noi recruţi aduşi din Macedonia şi Grecia: 3000 pedestraşi şi 6 0 călăreţi. Episodul legendar cu nodul jugului de la carul regelui Gordios, aflat în san ctuarul acestui oraş sacru al Frigiei - nod pe care tăindu-l îşi hărăzeşte stăpânirea întregi - este semnificativ pentru depăşirea încă de pe acum, în intenţiile lui Alexandru, a ţelului niţial: scoaterea Ioniei greceşti de sub stăpânirea persană şi asigurarea ei strategică print -un vast teritoriu ce urma să servească drept tampon între aceasta şi forţele armate ale r egelui persan. Afundarea lui Alexandru în interiorul Anatoliei, în regiuni dintre cele mai sălbatice, în care perşii sperau ca el să-şi găsească sfârşitul, cât şi şederea la Tars, unde contracte stie pulmonară în urma unei imprudente scalde în apele îngheţate ale râului Cydnos, fac să se răspândească vestea, chiar şi în Grecia, a dispariţiei sale. Flota persană încearcă o diversi sperând să izoleze pe macedoneni şi să-i lovească din spate. Însă Ptolemeu şi Asandros, lăsaţ e Alexandru pentru a desăvârşi cucerirea teritoriilor prin care trecuse, reuşesc să lichid eze vremelnica rezistenţă şi să efectueze joncţiunea cu comandantul suprem. Când acesta soseş e la Malos, află însă că Darios se apropie cu o puternică armată în capul căreia se găsea împ �familia şi întreaga lui curte. Cei doi vrăjmaşi se urmăresc o bucată de vreme în Cilicia, oco indu-se fără să ştie până când, în cele din urmă, Darios hotărăşte să-şi aleagă la Issos locu ul de vedere al macedoneanului o mai bună alegere nici că se putea. Issos înseamnă dezas trul armatei persane (tradiţia, evident exagerată, menţionează la 600000 oameni efectivu l acesteia); Darios reuşeşte să fugă călare, după ce-şi schimbase hainele, lăsând pe câmpul d adavrele a trei satrapi şi ale câtorva membri ai familiei imperiale. Printre prizoni eri se numărau mama, soţia, fiul şi cele trei fiice ale sale. Alexandru capturează de as emenea pe Barsine, fata lui Artabazos, care-i devine curtezană. Printre nenumăratele prăzi se află 3000 talanţi în numerar, iar calea către tezaurul de la Damasc era deschisă. Cu capturarea acestuia Alexandru îl însărcinează imediat după bătălie pe Parmenion. Drumurile către inima imperiului erau acum toate libere. A porni însă în urmărirea lui Darios în adâncu Siriei şi Babiloniei, lăsând coasta accesibilă flotei, echivala cu o sinucidere. Cu fin anţele din belşug restabilite, Alexandru decide (după ce respinsese ambasadele lui Dar ios - acuzându-l, cinică logică - de invazia Greciei de către Darios I şi Xerxes, de ajuto rul dat Atenei la Perint, de complicitate în asasinarea lui Filip şi de instigarea g recilor la revoltă împotriva sa) să parcurgă coasta Siriei, Libanului şi a Egiptului pentr u ca astfel să închidă ieşirea Persiei la mare, tăind totodată calea aurului ei înspre Grecia spre revolta pe care eventual o mai putea aţâţa. Profitând abil de rivalitatea dintre Tir şi Sidon, Alexandru îşi face un aliat din cel d in urmă (ruinat în 344 în urma răzbunării lui Artaxerxes, dar repede reconstruit şi prosper, încât ulterior unul din dinaştii săi, protejat al lui Alexandru, îşi va permite luxul unui splendid sarcofag de marmură decorat cu scene din viaţa eroului) şi o bază pentru operaţii le împotriva Tirului, care a rezistat unui îndelungat asediu: aproape încă şapte luni după bă ia de la Issos, ce avusese loc la 12 noiembrie 333. Ca şi Teba, cu câţiva ani în urmă, Tirul va plăti îndrăzneala rezistenţei sale. O dată cuceri locuitori sunt ucişi, iar 30000 vânduţi ca sclavi. Ocuparea Egiptului nu mai reprezen ta pentru Alexandru decât o chestiune de timp. În drum, Gaza îi opune totuşi rezistenţă pent ru că în spatele fortificaţiilor ei se retrăsese Batis, un eunuc negru ce rămăsese fidel stăp lui său, Darios III. Ca şi la Tir, Alexandru utilizează lucrările de geniu, ridică din pământ o terasă în pantă până la nivelul superior al meterezelor şi porneşte la asalt. Gaza e distru bărbaţii sunt ucişi, iar femeile şi copiii vânduţi ca sclavi. Alexandru dă dispoziţie vaselo ale ce navigau pe lângă coastă să intre pe braţele Nilului, el îndreptându-se direct spre Hel opolis, unde capturează tezaurul satrapiei, de 800 talanţi. După redobândirea Egiptului, administraţia persană fusese aspră şi nerespectuoasă faţă de tradiţiile religioase şi cultur le ţării. Boul Apis, sacrificat, a fost transformat în gustoasă friptură, templele dărâmate, reoţii prigoniţi. Alexandru aduce sacrificii la Memfis în templul lui Phtah şi se arată mu lţimilor pe tronul şi cu însemnele faraonilor, apoi întreprinde un marş prin deşert spre oaz a Siwah, însoţit de o restrânsă escortă, spre a se închina în templul lui Ammon-Râ. Ocupând toate satrapiile litorale ale Imperiului persan, Alexandru îşi realizase planu l de a combate de pe uscat flota lui Darios. În Egipt, amiralul său Hegelohos, la co manda a 160 de nave, îi aduce vestea că flota persană se afla dispersată, în acea primăvară a lui 333, lipsită de baze de aprovizionare, iar insulele Greceşti pe care ea le oblig ase la ascultare îşi redobândiseră independenţa. Aşadar, din punct de vedere formal, regele macedonean îşi împlinise obligaţiile ce şi le lua se în faţa Confederaţiei de la Corint; el răzbunase invadarea Greciei şi depăşise acea limită i-o sugerase Isocrate, într-una din scrisorile atribuite, de a integra Greciei ce tăţile din Asia Mică aflate la vest de linia care, străbătând Anatolia, ar fi unit Sinope cu Tarsul. Pe de altă parte, atâta vreme cât Darios nu fusese definitiv zdrobit, cât timp intimele planuri ale lui Alexandru de a stăpâni Asia, despre a căror existenţă pomeneşte legenda asup ra celor întâmplate la Gordion, nu deveneau realitate (căci e ştiut - îşi spunea Alexandru că Asia nu poate avea doi regi), întreprinzătorul comandant nu va cunoaşte liniştea. ÎN URMĂRIREA LUI DARIOS Înainte de a părăsi Egiptul în primăvara lui 331, în drum către Eufrat, urmărind să scoată pă onilor din izolarea-i de veacuri şi să-l ataşeze la traficul egeean şi mediteranean prin tr-un mare port prin care să activeze comerţul întregii ţări, Alexandru întemeiază, într-o po strategică cu avantaje portuare remarcabile, oraşul Alexandria care va juca un rol deosebit de important în dezvoltarea şi transmiterea elenismului în bazinul occidental �al Mediteranei. Aruncând poduri peste toate braţele Deltei spre a-şi trece concomitent întreaga armată şi a ş -o concentra înainte de a intra în Palestina şi de a se întâlni eventual cu perşii, regele m acedonean face un prim popas la Tir, apoi se îndreaptă spre Eufrat şi în fine spre Tigru . Darios strânge la Babilon o uriaşă mulţime de oameni (legenda se întrece pe ea însăşi: un m on de pedestraşi şi 40000 de călăreţi). Comite însă o gravă greşeală tactică: pentru că în ce erioare constatase că luându-şi poziţii de-a lungul cursului unor ape (Granicos şi Pinaros , care erau în fapt nişte râuleţe), Alexandru nu fusese câtuşi de puţin stânjenit, părăseşte a avantajoasă ce i-o oferea malul înalt al unui fluviu - Tigru - şi îşi desfăşoară întreaga o de bătălie într-o câmpie pe care pune s-o niveleze. Este vorba de platoul de la Gaugame la, pe drumul dintre Susa şi Sardes, la 90 km nord-vest de Arbela, lângă ruinele vechi i Ninive. Bătălia are loc în jur de 1 oct. 331, zece zile după o eclipsă de lună ce stârnise neîncreder rândul trupelor lui Alexandru. Efectivul acestora se ridica până la cel mult 50000 de oameni, pedestraşi şi cavalerie. Armele de şoc ale lui Darios - carele cu suliţe şi coase şi „tancurile” antichităţii - elefanţii - nu fac mare impresie în rândul macedonenilor, care imiseră instrucţiuni ca atunci când se apropie în grabă, să se dea la o parte din faţa lor (î apt cavaleria şi falanga avuseseră grijă să străpungă din vreme frontul continuu al acestora , astfel că, în înaintare, linia lor fragmentată nu mai era eficace). Alexandru cu garda reuşesc să facă o spărtură adâncă în rândurile persanilor şi ajung până ap cul unde se afla Darios care şi de data aceasta pierzându-şi cumpătul, fuge precipitat d e pe câmpul de luptă, înainte ca soarta armatelor sale să fie definitiv pecetluită. Alexan dru se îndreaptă spre Babilon, unde îl găsim la sfârşitul lui octombrie 331. Se pare că încă Arbela, aflând de înăbuşirea opoziţiei spartane condusă de Agis, promulgă un edict prin care garanta autonomia cetăţilor greceşti. Expediază în semn de preţuire o parte din pradă Crotone , singurul oraş al grecităţii occidentale care a trimis o corabie să lupte la Salamina. La Babilon, ca şi în Egipt, se arată plin de respect pentru credinţele localnicilor. Con firmă diverşi înalţi funcţionari perşi în posturile lor, dar îi încadrează cu macedoneni. Col a dintre ocupanţi şi perşi produce o puternică impresie favorabilă în rândul celor din urmă. nişte, se îndreaptă apoi către Susa, unde ajunge după 20 zile, punând stăpânire pe un alt tez de 50000 talanţi. Deşi nu spera să-l întâlnească pe Darios în vreuna din capitalele sale sau în cele două oraşe e ale Persiei, Persepolis şi Pasargades, Alexandru preferă să pună cât mai repede mâna pe im ensele tezaure depozitate în aceste localităţi, pentru a tăia Marelui Rege orice posibil itate ca, graţie aurului, să mai ridice împotrivă-i o numeroasă armată ce s-ar fi dovedit cu atât mai primejdioasă cu cât macedonenii, puţini la număr, se afundau tot mai adânc în necun scutele regiuni ale Asiei. De la Susa, deci, spre Persepolis (al cărui nume era de fapt Parsa, pe care Calistenes, cel dintâi se pare, l-a transformat, printr-un jo c de cuvinte, în Persepolis: - pérsis = ruină, oraşul ruinelor). Comandantul persan al c etăţii, Tiridates, însărcinat mai ales cu paza tezaurului aflat pe platforma edificiilor regale, iese înaintea lui Alexandru şi îi cere să ocupe cât mai degrabă oraşul, altfel ar ri ca integritatea comorilor din tainiţele palatelor: populaţia oraşului s-ar fi putut de da la jaf. Lăsând grosul armatei, Alexandru şi cavaleria se avântă spre platforma regală. În aţă îi apare o mulţime de estropiaţi de toate vârstele, însemnaţi ca vitele cu fierul roşu. E reci deportaţi sau luaţi ca ostateci din cetăţile Ioniei, în care deseori izbucniseră revolt e contra ocupantului persan. Spectacolul jalnic al defilării acestora îl hotărăşte pe Alex andru să dea spre jaf trupelor şi apoi să incendieze Parsa, în ciuda statului său major ca re-l sfătuia să nu-şi înstrăineze populaţia indigenă. Este cruţată numai platforma pe care se u edificiile regale. În subteranele lor sunt capturaţi 120000 talanţi, cărora li se adau gă încă 6000 după ocuparea oraşului Pasargades, în ianuarie 330. O procesiune dionisiacă, la are, ca în orice prilej similar, Alexandru a luat parte activă, purifică la flacăra torţei rituale lemnăriile scumpe ale palatului lui Xerxes, răzbunând astfel (mai ales din pa timă orgiastică decât din compasiune filelenă) incendierea Acropolei. După ce aşteptase zadarnic un gest din partea fugarului Darios, Alexandru se hotărăşte să înc apă cât mai grabnic urmărirea pentru ca regele să nu aibă timp să se folosească de cei 7000 t lanţi depozitaţi la Ecbatana unde se refugiase, strângând trupe în regiunea triburilor războ inice din nord. Părăseşte Persepolis, în mai 330, în fruntea cavaleriei şi a unei părţi din i nteria uşoară şi, ajungând aproape de Ecbatana, află că Darios plecase cu câteva zile înainte oţit de 6000 de pedestraşi şi 3000 de călăreţi. �De la Ecbatana se poate spune că începe cursa pentru prinderea lui Darios şi, implicit , cea pentru tiara de Mare Rege al Asiei. Această cursă Alexandru înţelege să o ducă singur ş de aceea se desparte de tot ceea ce l-ar mai lega de Confederaţia de la Corint. Dă drumul să se întoarcă în patrie cavaleriei tesaliene şi aliate ce servise şi de ostatecă atât reme cât spartanul Agis nu fusese răpus pe câmpul de luptă de la Megalopolis de către Anti patros. Scuteşte cetăţile greceşti din Asia de contribuţia specială de război pe care trebuia să o plătească anual. Răsplăteşte căpeteniile credincioase cu mari sume de bani. Concentrează întreaga pradă de război la Ecbatana, punând-o sub paza unui corp de elită de 6 000 macedoneni conduşi de Harpalos, personaj dubios care, mai târziu (324), avea să fu gă în Grecia cu o parte (5000 talanţi) din tezaurul încredinţat (numele îi era predestinat, căci harpázo în greceşte înseamnă a fura), amestecând la Atena în această afacere suspectă şi tene. Chemat în Adunare să dea socoteală de acuzaţiile ce i se aduceau, oratorul a apărut cu gâtul înfăşurat în fulare şi arătând prin gesturi că nu se poate urca la tribună să vorbea cina unei amigdalite (gurile rele spuneau că în fapt suferă de „arghirită”). Fără odihnă, în goana cailor, Alexandru parcurge în şase zile mai mult de 400 km prin regiun i pustii, lipsite de apă şi sub un soare dogoritor, pentru ca la Sabrud să ajungă convoi ul lui Darios. Acesta se afla sub stare de arest la dispoziţia lui Bessos. Se pare că Marele Rege fusese arestat de satrapii săi pentru că ar fi vrut să abdice în faţa lui Al exandru, sau în tot cazul să cadă la o înţelegere cu el. În această formulă, tiara imperială rămas poate în familia Ahemenizilor. Bessos, Satibarzanes şi Barsentes nădăjduiau să pună ei mâna pe putere şi să organizeze în timp o rezistenţă la marginile imperiului. Când Alexandru e apropie de convoiul fugarilor, Bessos îl înjunghie pe Darios, lăsându-li-l muribund ma cedonenilor, iar el, cu puţinele trupe, încearcă să se salveze. Darios moare. Alexandru, ca urmaş legitim al Ahemenidului, ordonă transportarea acestuia la Pasargades, spre a fi redat familiei şi înmormântat cu onoruri în necropola regală (iulie 330). DE LA CETATE LA IMPERIU. ALEXANDRU ŞI URMAŞII SĂI II MAREA AVENTURĂ Fiu al lui Ammon-Râ în Egipt şi urmaş, în fine, al regelui Persiei, Alexandru, ca puternic monarh oriental, pentru care Grecia şi Macedonia erau acum două îndepărtate provincii o ccidentale, de care-l mai legau doar unele amintiri şi unele realităţi (în primul rând arm ata - devenită un instrument bine plătit), începe marea aventură, aventura pură, trăsătură de racter esenţială a personalităţii sale (ce mare cuceritor n-a avut-o?). Mai înainte, dator ită unor calcule politice şi unor împrejurări obiective, reuşise în bună măsură să o disimule haina interesului panelenic, mijloc vremelnic în drumul către înfăptuirea ascunsei dorinţe de a trăi aventura nu ca aventurier, ci ca mare stăpânitor, ca monarh universal. Urmărirea şi pedepsirea lui Bessos nu era numai o simplă îndatorire faţă de memoria înaintaşu său ahemenid. Satrapul Bactriei plănuia organizarea unei rezistenţe în provinciile orie ntale ale imperiului. Campania lui Alexandru în aceste regiuni muntoase, cu o popu laţie credincioasă stăpânilor ei locali, este dintre cele mai grele şi mai îndelungate (330327). După supunerea Sogdianei, Alexandru începe a se comporta ca monarh oriental. Campani a din India este deosebit de interesantă pentru cunoştinţele geografice, zoologice, bo tanice, antropologice adunate de învăţaţii ce însoţeau expediţia. Pentru istoria elenismului e după Alexandru ea are însă o mai mică importanţă, fiindcă teritoriile parcurse nu vor face iciodată parte din regatul Seleucizilor. Satrapiile orientale şi India şi-ar fi căpătat fi reasca lor pondere numai în imperiul universal plănuit de Alexandru, imperiu care ur ma să se întindă până la Coloanele lui Hercule, să cuprindă Cartagina, Spania, Gallia, Italia - dar pe care moartea timpurie nu i-a îngăduit să-l realizeze. În legătură cu aceste planuri şi dorinţe exprese ale lui Alexandru are loc în 330 la Phrada conjuraţia lui Filotas (c are se pare că tăinuise intenţiile unui asasin), soldată cu uciderea acestuia şi cu asasin area ruşinoasă, la Ecbatana, a bătrânului Parmenion, omorârea la Maracanda (Samarcand) a p rietenului Cleitos (în timpul unei beţii - după care regele vrea să-şi ia viaţa), căsătoria c oxana (327), fata lui Oxiarates, fratele lui Darios III, afacerea proskinesei (a îngenuncherii în faţa monarhului pretinsă şi macedonenilor), în care cade victimă şi Caliste , nepotul lui Aristotel - până atunci linguşitor al regelui în istoria oficială ce o redac ta, conspiraţia pajilor, încorporarea unui mare număr de tineri persani în unităţile de elită ale monarhului etc. �La Bactra se pregăteşte invadarea Indiei. Se modifică structura armatei, după ce mai înain te, în luptele pentru satrapiile orientale, se adaptase armamentul la cel al adver sarului (crearea escadroanelor de suliţaşi călări, hippacontistaí, şi de arcaşi călări, hippo ). În 327 se trece Indul, se efectuează o şedere mai îndelungată la Taxila (regele Taxiles , devenit vasal, procură lui Alexandru provizii şi 56 elefanţi), unde este numit guver nator Filip, fratele lui Harpalos. Râul Hydaspes este trecut în vara lui 327 - momen t însemnat al legendarei bătălii (cea mai sângeroasă dată de Alexandru) cu Poros. Marşul continuă spre râul Hyfasis, pe care intenţionează să-l treacă contând pe promisiunile utorul lui Sandracottos (Ciandrahupta), dar se loveşte de refuzul armatei de a-l m ai însoţi. Alexandru trebuie să se supună. Înainte de întoarcere, ridică l2 altare zeilor oli pici şi o coloană de bronz ce urma să marcheze punctul extrem oriental al viitorului i mperiu. Se organizează coborârea pe Hydaspes şi Indus cu ajutorul unei flote numeroase puse sub comanda lui Nearhos. O dată ajunşi la Patala, în delta Indului, expediţia se b ifurcă, Nearhos urmând cu flota linia coastei prin Golful Persic până la vărsarea Eufratul ui, Alexandru parcurgând Gedrosia, Carmania, Persia, Media, până la Susa. În 324 la Susa sunt organizate cunoscutele „nunţi orientale”, când regele căsătoreşte pe gene ii săi cu femei persane (toţi, cu excepţia lui Seleuc le vor repudia după moartea suvera nului), precum şi pe un mare grup de ostaşi (10000). Considerând că integrarea orientalilor se făcuse în măsură suficientă, Alexandru se hotărăşte rumul veteranilor să se întoarcă în Macedonia. Mulţi din ei supravieţuiseră tuturor încercări Alţii erau veniţi mai târziu - toţi însă îşi legaseră soarta de cea a regelui lor, iar faptul -l vedea înconjurat de „barbari” învinşi şi de a-i prefera pe aceştia ca ostaşi, îi jignise a e aceea, la adunarea de rămas bun de la Opis, când Alexandru le vorbea, un grup începu se să se agite, să-l întrerupă. Se avântă în mijlocul lor, urmat de gardă, alege câţiva care se că dăduseră tonul şi pune să fie executaţi pe loc. Apoi ordonă ruperea rândurilor. A doua zori, toţi cei desemnaţi a pleca trec prin faţa cortului regal şi depun armele. Alexand ru iese; un veteran i se aruncă în braţe. Regele începe să lăcrimeze şi-şi sărută ostaşul, ca ei ce erau de faţă (sărutul era favoarea rezervată numai înalţilor demnitari persani - şi unu din motivele neînţelegerilor dintre rege şi armată). Urmează un banchet de împăcare, după ca totuşi un număr de 11500 ostaşi pornesc spre Macedonia, din plin răsplătiţi, lăsând în Persia ile şi copiii pe care i-au avut cu ele, sub îngrijirea materială a regelui. Din patrie , Antipatros soseşte cu 10000 de recruţi. Duioasa despărţire de armată a „noului Ahile” ne aminteşte de prevestirea morţii făcută eroul oian de către calul său Xantos. De la Opis, pleacă cu trupele lui Hefaistion la Ecbatana. Aici, colaboratorul cel mai apropiat al regelui, încercatul Hefaistion, îşi află moartea, din pricina unei febre ce peste puţină vreme îl va răpune şi pe Alexandru. Regele se întoarce la Babilon, unde îl a ptau, se spune, ambasadorii veniţi din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, din Occid entul grecesc, de la celţi, chiar de la locuitorii tărâmurilor nordice, dornici să afle ce soartă le rezervă, să-i solicite înlesniri, să arbitreze în neînţelegerile dintre diferite tăţi sau seminţii. Pregătirile pentru o expediţie maritimă de recunoaştere în Golful Persic ocupă ultimele săptă ale vieţii lui Alexandru. Moartea îl răpune după o suferinţă de 10 zile (probabil o malarie ce nu fusese la vreme îngrijită de medici). Generalii şi armata mai reuşesc în ultimele ce asuri să-şi ia rămas bun de la cel ce agoniza şi care se stinge din viaţă la 13 iunie 323, în vârstă de 32 de ani. Marea aventură a luat sfârşit. În urma ei, după frământări pe care ne vom strădui să le urmăr clar în complicata lor desfăşurare şi concomitenţă, au apărut, unele mai devreme, altele mai ziu, mai multe regate, în fruntea cărora se vor afla generali ai lui Alexandru sau d escendenţii acestora. Cert este că între scurta domnie a regelui macedonean şi ceea ce a vea să urmeze timp de trei veacuri după ea nu poate fi stabilit, decât aproximativ, se mnul egalităţii. Cele petrecute înainte de 323 în teritorii ce până atunci erau exterioare l umii elene (deşi nu necunoscute sau nefrecventate), pot fi privite cel mult drept cauză, drept primum movens al uneia din cele mai complexe perioade din istoria lum ii antice. Dar atât cele trei veacuri ce premerg viitorul imperiu al Romei, cât şi mul te altele după dispariţia ultimului stat elenistic vor fi străjuite de chipul celui ca re, cu energia şi geniul ce au marcat una din culmile umanităţii tuturor vremurilor, a fost înţeles de contemporani şi de urmaşi fie ca o fiinţă aidoma zeilor, conştientă şi pătru �vinitatea sa{qluetip title=[] } Ap. Dascalakis, Alexander the Great and Hellenis m, Salonic, 1966, p. 268.{/qluetip}, fie ca un temperament exaltat, cu o voinţă de f ier şi un curaj nebunesc, trăsături ce s-ar înnoda în freudiene procese ale subconştientului {qluetip title=[] } A. Weigall, Alexander the Great, Londra, 1935.{/qluetip}. SITUAŢIA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI IV Care era situaţia economică şi socială a nenumăratelor teritorii pe care Alexandru, parcur gându-le, le-a ataşat în mai mare sau mai mică măsură la elenism? Evident, izvoarele de care dispunem în acest domeniu sunt infinit mai puţin numeroase şi mai puţin complete decât fi e chiar şi târziile relatări ale istoricilor. Este interesant să urmărim, măcar într-o sumară schiţă, peisajul economic al viitorului teatr al desfăşurărilor regelui macedonean, pentru a constata mai apoi în ce măsură elenismul, de zvoltând economia teritoriilor pe care le-a integrat, s-a conformat el însuşi comandam entelor seculare şi trăsăturilor specifice ale fiecăreia din marile unităţi sociale şi politi e. Pentru jumătatea sec. IV şi pentru finalul acestuia avem la dispoziţie un document uni c, datorat unui autor care, aşezat la hotarul dintre două lumi, rememorează formele ca racteristice economiei unor vremuri ce îşi vădeau sfârşitul. Este vorba de cartea a II-a a parţinând unui economist de orientare peripatetică, ce se află integrată în Economicele lui Aristotel. Micul tratat în chestiune, ale cărui izvoare nu depăşesc sfârşitul secolului IV, cuprinde două părţi: prima exclusiv teoretică, a doua eminamente practică. Sunt descrise p atru forme de organizare economico-financiară (oikonomíai), cea a regelui persan, ac eea a satrapilor, cea a polis-ului şi cea a indivizilor particulari. Se disting de ci două mari forme economice: aceea a monarhiilor orientale, reprezentate de Persi a, şi aceea a cetăţilor-state greceşti. În cadrul Imperiului persan, formele economice cele mai avansate, ca cele din Babi lonia sau Egipt, coexistau cu formele de economie primitivă a triburilor beduine d in deşert sau a păstorilor din munţi. Persia nu era o unitate economică şi socială naturală: xista un nucleu central persan şi diverse satrapii, fiecare cu specificul ei econo mic. Substratul economic al zonelor iranice ale imperiului era feudal şi tribal: d easupra ţăranilor erau boierii de ţară, luptătorii şi clerul. Babilonia însă avea o economie icolă dezvoltată şi o activitate financiară desfăşurată prin intermediul băncilor etc. Suprav seră cetăţile caravaniere din vechiul imperiu babilonian, oraşe înconjurate de fertile zon e agricole (Palmira, Alep, Damasc). Cetăţile feniciene de pe coastă asigurau legăturile comerciale cu zonele din interiorul continentului, efectuându-şi negoţul până în cele mai de părtate colţuri ale lumii de atunci (Spania, Britannia, Baltica). Fiecare regiune a imperiului avea caracteristicile ei (Palestina era, de pildă, o combinaţie de stat t ribal şi de stat-templu, iar Anatolia era alcătuită din oraşe înfloritoare, mari feude ale unor nobili persani şi triburi de păstori liberi în munţii Taurus). Egiptul, în timpul primei ocupaţii persane, care a durat până în 404, era o satrapie înflori toare. În perioada de independenţă (404-343) devenise singurul rival economic al Persi ei. În cursul celor 60 de ani de libertate politică, Egiptul deschide porţile grecilor care pătrund ca mercenari, negustori şi chiar ca meşteşugari. Se realizează construcţii de mare importanţă şi bogăţie în a căror decoraţie se vădeşte influenţa artistică a Greciei şi P ldă mormântul lui Petosiris - personaj de vază în Egiptul prealexandrin - împodobit cu rel iefuri pictate). Reuşita administraţiei persane se datora atât politicii de descentralizare (limitându-şi i ntervenţia numai în ajutorul militar acordat satrapiilor şi în înlesnirea prin căi de comuni caţie a schimburilor comerciale dintre ele), cât şi unei monede de aur şi argint în care e xista o perfectă încredere. Taxele asupra satrapiilor nu erau excesive, Babilonia însăşi f iind foarte bogată. Pe de altă parte, marea majoritate a satrapiilor persane, cu excepţia Egiptului şi a A siei Mici, s-au bucurat vreme de trei secole de pace trainică (caz rar în istoria tu turor vremurilor) - timp în care s-au acumulat atât în tezaurele regale (cum de altfel s-a văzut mai înainte), cât şi în buzunarele particularilor sume importante de bani şi însem ate investiţii în terenuri sau clădiri. Receptacul al comerţului caravanier, al veniturilor în natură de tot felul care soseau din satrapii, Persia era independentă din punct de vedere economic de raporturile comerciale internaţionale. Mărfurile din India, China şi Arabia le plătea cu propriile �ei produse, răspândind astfel influenţe ale artei babiloniene şi persane în teritorii îndepăr ate. Legăturile comerciale ce au existat între lumea greacă şi Imperiul persan sunt cel mai b ine ilustrate de istoria emporiului comercial de la Al-Mina, port la gura Oronte lui, care data din sec. VIII, dăinuind până în vremea întemeierii Seleuciei din Pieria (30 1), de care nu era departe. Depinzând la început de Cipru, apoi de Rodos şi Corint, Al-Mina rămâne, în fine, sub influenţ teniană, până în vremea lui Alexandru. Atena exporta, la şi prin Al-Mina, ceramică cu figuri negre şi roşii, vase panatenee; magazii speciale conţineau ceramică pe categorii de vas e: cratere, lecite, opaiţe etc. Ca şi la Arados, folosirea monedei se pare că a fost i ntrodusă de atenieni, la Al-Mina găsindu-se multe tezaure de monede ateniene de argi nt din secolele V şi IV. Către oraşul de sub Acropole se exportau importante cantităţi de cereale. De acelaşi fel de relaţii comerciale se bucurau Palestina şi Egiptul (unde dezvoltarea comerţului occidental e ilustrată de Naucratis, pe piaţa căruia prevalează influenţa atenia nă la sfârşitul sec. V şi începutul sec. IV). Cât priveşte economia Greciei în veacul IV, pe de o parte informaţiile pe care le avem, de altfel puţine, se referă în covârşitoare majoritate la Atena, pe de altă parte ea poate f i cu greu caracterizată deoarece nu exista o dezvoltare economică şi socială omogenă, mare a parte a teritoriului ocupând-o comunităţile agricole cu slabe centre urbane de manuf actură. Caracteristica fundamentală a cetăţilor-state greceşti din Grecia continentală şi din insule era dependenţa lor economică de alte regiuni. Viaţa economică şi socială în sec. IV poate fi sumată sub două trăsături majore: proletarizarea masei populaţiei (având drept consecinţă cre a şomajului) şi puţinătatea resurselor, uneori cu urmări catastrofale (ca în Grecia continen tală, unde sărăcia şi foametea au bântuit între 331 şi cel puţin 324). Se accentuează astfel de a avea mulţi copii, individualismul şi egoismul, dorinţa de a acumula mari bogăţii pen tru maxima prosperitate a unei familii restrânse. Creşterea numărului sclavilor priva de lucru populaţia liberă, aruncând-o în braţele mizeriei; decăderea micilor proprietari (un alt fenomen des întâlnit) nu a implicat şi decăderea economiei în general: marea propriet ate era foarte productivă. La mijlocul sec. IV, comerţul foarte activ al Atenei cu Imperiul persan diminuează s imţitor (fenomenul e reperabil în Egipt, Siria, Fenicia şi Palestina), poate şi din pric ina dezvoltării unor centre de producţie proprii în aceste regiuni. În tot cazul, ştim cu certitudine, graţie săpăturilor arheologice (grupul de morminte de la sfârşitul sec. V şi înc putul sec. IV din Tracia e foarte bogat în mărfuri de lux de tot felul provenind de la Atena) că pricina micşorării gradate a intensităţii raporturilor comerciale dintre Grec ia şi Tracia este apariţia atelierelor locale în coloniile greceşti de aici, ca şi în cele d in sudul Rusiei. Acţiunea de susţinere politică a regilor odrişi, întreprinsă de Atena ca firesc răspuns la in luenţa tot mai crescândă şi mai ameninţătoare a Macedoniei sub Filip II, va fi fost dublată o re şi de o intensificare a relaţiilor economice? Cert este că pentru lumea tracică, cât şi p entru cea getică, de la nord de Dunăre, fără a avea informaţii epigrafice sau istorice anu me, dispunem totuşi de importante documente, cum ar fi monedele şi tezaurele de obie cte de argint tracice sau monedele geto-dacice cu iconografie autohtonă{qluetip ti tle=[] } M. Gramatopol, L’art des monnaies geto-daces, în Apulum IX, Alba-Iulia, 197 1.{/qluetip}. În cazul acestora din urmă, ce schimburi economice cu sudul tracic, macedonean sau g recesc să le fi determinat apariţia, cunoscând faptul că argintul nu putea fi procurat d ecât din Tracia sau Macedonia şi că aurul transilvănean şi din nisipurile afluenţilor Dunării de jos circula către sud încă din epoca bronzului, cu atât mai mult în acest secol, în care resursele locale ale Greciei în aur se epuizaseră?{qluetip title=[] } H. Michell, Th e Economics of Ancient Greece, Londra, 1963, p. 92-95.{/qluetip} Expediţia fulgerăto are a lui Alexandru în nordul balcanic va fi avut oare şi implicaţii economice? Este f oarte posibil, deoarece ştim că emiţând tetradrahme de argint, mai grele decât cele ale lu i Filip, Alexandru aruncă pe piaţa din nord cantităţi mari de monede bătute cu efigia tatălu i său{qluetip title=[] } A. R. Bellinger, Essays on the Coinage of Alexander the G reat, în Numismatic Studies, New York, 1964, p. 36.{/qluetip}. Le va fi dat în schim �bul unor cantităţi de aur (triburile traco-getice aparţineau zonei de circulaţie a argin tului ca metal monetar) destinate politicii hegemonice şi antipersane, aşa cum făcuse şi Filip{qluetip title=[] } Diodor din Sicilia, XVI, 53, 3.{/qluetip}? În secolul IV, Iliria făcea un comerţ susţinut cu Grecia, primindu-i produsele prin port urile Apolonia şi Epidamnos. Lumea „barbară” din nord începe tot mai mult să imite mărfurile receşti (cum ar fi bronzurile miniaturale ajunse în mediu celtic prin filiera etruscă sau monedele de aur ale lui Filip II - „filipeii” - bătuţi până târziu chiar în monetăriile r icane romane şi imitaţi de celţii din vestul şi centrul Europei). Se poate deci constata în sec. IV o pierdere a pieţelor greceşti din sudul Rusiei, Tracia, Iliria, Italia, p rin iniţierea unor producţii locale după maniera şi influenţa greacă, cu meşteri localnici sa veniţi din Grecia. Aceasta ar fi fost (după părerea lui Rostovtzeff{qluetip title=[] } M. Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Hellenistic World, Oxfo rd, 1941.{/qluetip}) cauza principală a crizei economice care, împreună cu condiţiile po litice, au determinat situaţia dificilă în care se găsea Grecia la sfârşitul sec. IV. Decade nţa acesteia a fost treptată şi nu bruscă, dar, în final, Grecia a fost pusă în faţa necesită a-şi redimensiona propria-i viaţă economică. DIADOHII După moartea lui Alexandru se produce lent dar sigur fenomenul dezmembrării imperiul ui său din pricină, pe de o parte, că succesiunea directă a regelui macedonean nu fusese asigurată, iar pe de alta - generalii erau destul de puternici pentru a se putea aşeza la conducerea unor mari teritorii, pe care hotărâseră să şi le taie din moştenirea ce l rămăsese pe umeri. Bineînţeles că la început s-a căutat, sub o formă legală, menţinerea unit fapt diadohii (urmaşii) nu făceau decât să se consolideze fiecare în parte şi să se subminez unii pe alţii. Deci prima mare perioadă a istoriei elenismului poate fi considerată aceea dintre mo artea lui Alexandru (323) şi dispariţia ultimului diadoh, Seleuc I, după înfrângerea şi ucid erea lui Lisimah în bătălia de la Curupedion (281). Acestui eveniment îi urmează perioada echilibrului de putere (281-221, moartea lui Antigonos Doson, după înfrângerea lui Cle omenes III la Selasia, căderea Spartei), vreme în care marile regate elenistice ajun g la apogeul puterii lor economice, militare şi politice. O nouă epocă în istoria elenis mului începe o dată cu votul senatului roman în vara lui 200 - privind războiul cu Maced onia (cunoscut sub numele de al doilea război macedonic). Cu această dată, imixtiunea Romei în afacerile politice ale lumii elenistice devine o realitate ce îşi află conturul mai precis după Pydna (168 - când se pune capăt monarhiei ant igonide, iar Macedonia intră sub control roman). Prezenţa politică a Romei este încetul cu încetul dublată de o expansiune economică, ce va substitui în cele din urmă pe cea trad iţională grecească (o vom urmări mai îndeaproape în capitolul Elenismul şi Roma). Istoria pol tică a lumii elenistice (politică ce în fapt gravitează tot mai mult în jurul Romei) se înch eie o dată cu ocuparea ultimului stat elenistic ce mai supravieţuise (Egiptul) şi tran sformarea lui (30) de către Augustus în provincie depinzând direct de persoana împăratului roman. Dar să revenim la evenimentele ce au urmat imediat după moartea lui Alexandru. Dinas tia argeadă era reprezentată printr-un succesor arierat şi epileptic: Filip Arideu, ba stardul lui Filip II, şi printr-unul prezumtiv (Roxana era însărcinată). În aşteptarea naşter i eventualului fiu al acesteia (Alexandru IV), se formează o regenţă, în care bătrânul Antip atros, strateg al Macedoniei, primea însărcinarea de a supraveghea Tesalia, Epirul, Iliria şi Grecia; Crateros, numit prostates (procurator al regelui), avea în grijă con trolul Asiei, iar Perdicas, deţinând funcţia de hiliarh, era considerat şeful armatei, m oştenind acea calitate a regalităţii lui Alexandru care-i dădea dreptul să primească rapoart ele satrapilor. Deci în fapt se formase un fel de triumvirat: Antipatros, Crateros şi Perdicas. Împărţirea satrapiilor s-a făcut în felul următor: Egiptul îi revenea lui Cleom s din Naucratis; Frigia Mare, Lycia, Pamfilia, lui Antigonos cel Chior; Capadoci a şi Paflagonia, lui Eumenes din Cardia; Tracia, lui Lisimah. Celelalte satrapii d in Asia Mică (Siria, Mesopotamia şi Iran) au fost încredinţate unor personaje de mai mică importanţă. În Grecia, vestea morţii lui Alexandru a provocat, cum era şi firesc, o răscoală. Condotie rul Leostenes cu mercenarii săi, aflat la capul Tenaros, în timp ce revenea din Asia Mică, unde se pare că acţionase împotriva lui Alexandru - este angajat de Atena, graţie a �urului lui Harpalos, să scuture jugul macedonean. Antipatros se închide în Lamia cu ar mata şi rezistă asediului lui Leostenes, căruia îi urmează Leonatos, satrapul Frigiei hele spontice. Războiul e cunoscut sub numele de „războiul lamic”. Atena este înfrântă pe uscat şi ota ei e distrusă la Amorgos (una din cele mai mari bătălii navale din antichitate). C rateros vine în ajutorul lui Antipatros, care iese din Lamia. După bătălia de la Cranon, Confederaţia de la Corint se destramă, iar Atena acceptă în Pireu o garnizoană macedoneană. Democraţia este abolită, se formează un guvern oligarhic. În urma dizolvării Confederaţiei, cetăţile greceşti depind direct de Macedonia, cu excepţia Etoliei, singura regiune rămasă n esupusă, deoarece Antipatros şi Crateros cu armatele lor sunt chemaţi de urgenţă în Asia. În urul Etoliei se va înjgheba în scurtă vreme Confederaţia etoliană. Situaţia fierbinte din Asia se datora lui Perdicas. Acesta îl susţine pe Eumenes din C ardia să ocupe Capadocia, ce-i fusese atribuită (şi care era încă independentă sub guvernare a lui Ariarates) şi uzurpă în acelaşi timp titlul de prostates acordat lui Crateros. În Macedonia are loc aşa-zisa „conspiraţie a femeilor”. Olimpiada vrea să dejoace planurile lui Antipatros, cu care nu se înţelegea încă de pe când trăia Alexandru şi care, folosindu-se de cele trei fiice ale sale, devine socrul lui Perdicas, al lui Crateros şi al lui Ptolemeu. Olimpiada îi propune lui Perdicas mâna fetei ei Cleopatra, sora lui Alexa ndru cel Mare; Perdicas acceptă. Scandalul izbucneşte: Antipatros, Antigonos, Crater os, Lisimah şi Ptolemeu îl acuză pe proaspătul prostates de intenţia de a se proclama rege . În toate aceste frământări întrezărim o nouă lume politică deja caracterizată prin tendinţe ice. Dintre toţi generalii, Perdicas se hotărăşte să scape întâi de Ptolemeu, de care-i era cel ma puţin teamă. Pretextând răpirea cadavrului lui Alexandru pentru a-l duce în Egipt, Perdic as deschide ostilităţile în 321. Ptolemeu profită de legăturile lui Cleomenes din Naucrati s cu Perdicas pentru a-l ucide şi a pune mâna pe Egipt. Armata lui Perdicas înaintează căt re Nil, după ce lăsase pe Eumenes să supravegheze Asia Mică. În regiunea Memfisului armata e blocată, iar Perdicas cade victimă unei conspiraţii de stat major. Conjuraţii îi oferă lu i Ptolemeu titlul de prostates, pe care acesta îl refuză. Între timp, Eumenes învinge în A sia Mică pe adversarii lui Perdicas (Crateros însuşi piere într-o bătălie, al cărei loc e nec noscut) şi anexează o mare parte din Anatolia. După moartea lui Perdicas, adversarii acestuia şi ai lui Eumenes se întâlnesc în 321 la Tr iparadisos, în Siria de nord, pentru a studia situaţia şi a lua unele hotărâri. Antipatros este confirmat în funcţia supremă de epimelet (protector) al regilor (Roxana îl născuse p e Alexandru IV). Centrul „imperiului” se mută astfel din nou în Macedonia, pe care Antip atros, înaintat în vârstă, o preferase complicatelor probleme ale Orientului, cărora nici nu le cunoştea rostul. Ptolemeu realizase în fapt despărţirea Egiptului din marea moştenir e a lui Alexandru. În Asia, satrapiile sunt împărţite între Seleuc (Babilonia) şi Antigonos cel Chior (tot cele de mai înainte: Frigia, Lycia, Pamfilia), care este desemnat să ducă şi războiul împotriva lui Eumenes din Cardia, condamnat (pentru uciderea lui Crater os) la moarte de către adunarea de la Triparadisos, unde se pune de fapt capăt legit imităţii argeade în Asia şi a imperiului lui Alexandru. După dispariţia lui Perdicas, Antigonos cel Chior devine pe plan mondial succesorul lui, astfel încât cele două decenii care urmează (321-301) sunt marcate de înfiriparea şi înt rea coaliţiei ce avea să elimine pe acest fruntaş întreprinzător şi puternic de care începuse să se teamă, curând după Triparadisos, restul generalilor urmaşi ai lui Alexandru. Moartea lui Antipatros (319) lasă vacant titlul de epimelet al regilor. Pentru ace astă succesiune, încă din timpul vieţii, Antipatros desemnase pe Poliperhon, în dauna prop riului fiu, Casandros, care, prea tânăr, i se părea lipsit de experienţa necesară. Casandr os trece în Asia şi grupează împotriva lui Poliperhon pe Lisimah, pe Antigonos şi pe Ptole meu, care participă la această coaliţie cu gândul că va rămâne neobservat faptul că ocupase P stina şi Coelesiria, identificându-se astfel cu politica faraonilor independenţi. Flota lui Poliperhon e distrusă în Strâmtori de către Antigonos şi Casandros. Garnizoana a cestuia din urmă, aflată la Pireu, reocupă Atena „eliberată” de Poliperhon (retras în Pelopon s), instalând în funcţia de epimelet al cetăţii pe peripateticianul Demetrios din Faleron, care asigură oraşului zece ani de guvernare liniştită şi gospodărească. În calitatea ce o deţinea, Poliperhon luase cu el în Pelopones pe minorul rege Alexand ru IV, pe care îl trimite Olimpiadei în Epir la vestea că Euridice, soţia lui Filip III, se înţelesese cu Casandros şi îl şi proclamase regent (317, primăvara). Olimpiada soseşte di �Epir cu o armată, pune mâna pe Euridice şi pe Filip III şi îi omoară împreună cu un frate al i Casandros şi vreo sută de nobili macedoneni. Părăsind lupta cu Poliperhon în Pelopones, Casandros soseşte la Pela şi obţine din partea armatei condamnarea la moarte a Olimpia dei, devenită captivă. Alexandru IV rămase astfel singur rege, sub tutela lui Casandro s, care se însoară cu o soră vitregă a lui Alexandru cel Mare. În Asia, Poliperhon îl sprijină pe Eumenes împotriva lui Antigonos cel Chior. Întreprinzător ul secretar al lui Alexandru îşi extenuează armata în tot felul de expediţii în Fenicia şi Ir n, urmărită fiind de trupele lui Antigonos, cărora soldaţii epuizaţi îl predau în cele din ur Executarea sa, în 316, îndepărtează încă un diadoh din marea competiţie ce se angajase. Victoria asupra lui Eumenes îl face pe Antigonos stăpân al Asiei până în Iran (alungă din Bab lonia pe Seleuc în 315, care se refugiază la Ptolemeu), ceea ce contravenea acorduri lor de la Triparadisos. O delegaţie din partea lui Lisimah, Ptolemeu şi Casandros îl ajunge în Siria de nord, no tificându-i ordinul de a părăsi imediat Babilonia şi de a ceda întreaga Sirie lui Ptolemeu , Frigia helespontică lui Lisimah (devenit astfel stăpân al Strâmtorilor), Capadocia şi Ly cia lui Casandros. Antigonos refuză şi începe războiul, numindu-l pe Poliperhon strateg al Peloponesului. În 315, la Tir, dă un manifest prin care se proclamă epimelet al lui Alexandru IV, şi în care îl acuză pe Casandros de asasinarea Olimpiadei. Ptolemeu, profitând de faptul că Antigonos se afla angajat în luptă pe două fronturi (cu L isimah în Tracia şi cu Casandros, pe care se străduie să-l ajungă, în Macedonia), ocupă pe ne imţite Ciprul şi încheie cu Rodos un tratat de alianţă (315). În acelaşi timp, îndemnat de Se c, atacă pe Demetrios, fiul lui Antigonos, pe care îl învinge la Gaza. Seleuc foloseşte situaţia şi intră în Mesopotamia spre a-şi recuceri satrapiile, ducând totodată, cu prudenţă, ative cu Antigonos. În 311 se încheie pacea între Antigonos, Lisimah, Casandros şi Ptolemeu, care aderă şi el de teamă să nu rămână izolat. Se confirmă statu-quo-ul. Seleuc nu era pomenit, deşi era pe cale să termine cucerirea „satrapiilor superioare” (Seleuc rămâne în stare de război cu Antigonos 309/8). Prin această pace încheiată între „egali”, Casandros e desemnat strateg al Europei, şi epimelet al regelui, până la majoratul acestuia. Fidelul epimelet îşi îndeplineşte cu multă grabă însărcinarea: la numai câteva luni de la con rea calităţii sale, asasinează pe Roxana şi pe Alexandru IV (310). Mai rămăseseră o soră şi u tard ai lui Alexandru cel Mare, dar vor fi şi ei curând eliminaţi. Participanţii la lupt a pentru putere erau în fond cu toţii satisfăcuţi de fapta lui Casandros, cu atât mai mult cu cât o dată cu Alexandru IV dispărea şi ideea de unitate monarhică, fiecare din competi tori putând, atunci când va socoti oportun, să se intituleze „rege”. Pacea din 311 era totuşi pentru Antigonos o pace de învins; teritoriile ocupate de e l devin partea centrală şi placa turnantă a moştenirii lui Alexandru. Seleuc se întăreşte în ilonia şi desăvârşeşte cucerirea Iranului (profitând de slăbiciunea lui Antigonos, îi smulge, -o bătălie din 309/8, stăpânirea definitivă a Iranului, consacrându-se extinderii limitelor puterii sale de la Eufrat la Oxos. Provinciile indiene ale lui Alexandru socoteşte că i se cuvin de drept). Simţindu-şi spatele asigurat, fostul satrap izgonit încearcă să se opună lui Ciandrahupta, dar cavaleria şi cei 9000 de elefanţi ai acestuia îi dau de gândi t. În cele din urmă se hotărăşte să cedeze ilustrului reprezentant al dinastiei Mauria satra piile indiene ale lui Alexandru contra 500 elefanţi destinaţi luptelor cu Antigonos, care, cel dintâi dintre toţi diadohii, îndrăzneşte să se proclame prin aclamare „rege”, după macedoneană, şi să împartă această regalitate cu fiul său Demetrios Poliorcetul după victori cestuia, în 306, la Salamina din Cipru (insulă pe care o smulge de la Ptolemeu, închinân d, spre cinstirea evenimentului, o statuie Victoriei în sanctuarul cabirilor de pe insula Samotrace, deseori identificată cu cunoscuta Victorie de la Luvru). Din 307 Casandros pornise la asaltul Greciei; el obligă pe Antigonizi să ridice, în 30 4, asediul Rodosului. Demetrios reuşeşte să elimine din regiunea istmică influenţa lui Cas andros şi a lui Ptolemeu şi să pună temeliile (302) unei noi ligi corintice urmând să servea scă drept bază pentru operaţiile împotriva lui Casandros şi pentru cucerirea Macedoniei, c are trebuia să fie prinsă în cleşte de către Demetrios din Europa şi de către Antigonos din A ia. Coaliţia împotriva Antigonizilor, la care iau parte Casandros, Lisimah, Seleuc şi Ptol emeu, se sfârşeşte cu bătălia de la Ipsos (301), în care Antigonos este ucis. La această lupt articipă pentru prima oară elefanţii lui Seleuc, primiţi de la Ciandrahupta. Lisimah ocu pă Asia Mică până la Taurus. Seleuc revendică Siria, dar nu o poate ocupa din pricină că vech �ul său prieten Ptolemeu se şi afla acolo cu armatele. Seleuc cedează, dar nu renunţă în prin cipiu, chestiunea Coelesiriei rămânând cauza perpetuă a multelor războaie viitoare, cunosc ute sub numele de „siriene”. După ce scăpase din masacrul de la Ipsos şi pierduse Asia, Demetrios Poliorcetul rămăsese numai cu stăpânirea mării. În 298/7 Casandros moare, lăsând trei fii nevârstnici. Profitând de situaţie pentru a-şi asig ra o posesiune continentală, Demetrios cade asupra Greciei în 296. Încearcă zadarnic să bl ocheze Atena (pe care o cucereşte abia în 294) şi apoi se năpusteşte asupra Macedoniei (lăsân în Grecia pe fiul său Antigonos Gonatas, adică „cel cu picioarele strâmbe”). Ucide pe fiul cel mic al lui Casandros (celălalt, Antipatros cel Tânăr, reuşise să se refugieze la Lisim ah) şi se proclamă, prin intermediul armatei, rege al Macedoniei, moştenitor legitim a l tronului prin soţia sa File, sora lui Casandros. Capitala şi-o aşază la Demetrias în Gol ful Volo, în Tesalia. Dinastia lui va rămâne pe tronul Macedoniei până la cucerirea romană. Profitând de captivitatea lui Lisimah (căzut, la nord de Dunăre, în mâinile getului Dromic hete, în 293) Demetrios invadează Tracia, dar e obligat să se retragă de îndată din pricina răscoalei beoţienilor şi etolienilor (292-291). Pe scena politică a lumii elenistice apare acum o nouă figură, se poate spune un avent urier (dacă numele acesta mai poate deosebi pe vreunul dintre oficianţii marelui spe ctacol de care ne ocupăm), care, prin acţiunile sale militare, deschide drum interve nţiei Romei, ce va deveni, după aproape un veac, principalul adversar al statelor el enistice. Este vorba de Piros. El îşi începe cariera ca agent al politicii ptolemaice (stătuse multă vreme în Egipt drept ostatec al cumnatului său Casandros). Lisimah, prin vastitatea teritoriilor ce le ocupase după bătălia de la Ipsos, devenise un factor important în politica vremii. Apogeul puterii sale se situează între 287-28 1. Macedonia de sud şi Tesalia cad aproape de la sine în mâinile lui (cu excepţia capita lei Demetrias, unde se menţine Gonatas). În politica internă, Lisimah se făcuse detestat (în 284/3 îşi omoară propriul fiu, Agatocles, sub influenţa Arsinoei, a doua soţie, care vo ia tronul pentru copiii ei). Cam în acelaşi timp, în Egipt Ptolemeu I Soter se retrage (285), lăsând puterea lui Ptolemeu II Filadelful. Bătrânul fiu al lui Lagos, după ce îşi asi urase tronul, voia, înainte de a închide ochii (283), să vadă pornită succesiunea pe un dr um bun. În Asia, Seleuc era asiduu solicitat de Lysandra, văduva lui Agatocles, şi de Ptolemeu Keraunos, fratele acesteia (cât şi de Filetairos, care îi oferea trupe şi bani în speranţa că va elimina din Asia pe Lisimah, rămânând sub oricând contestabila suzeranitate a lui Se leuc) să răzbune atât crimele diadohului, cât mai ales să pună capăt poftei sale de cuceriri. Bătălia are loc la Curupedion lângă Sardes, la începutul lui 281. Lisimah a avut soarta lu i Antigonos la Ipsos, iar Seleuc ia în stăpânire toate provinciile asiatice ale învinsul ui. Macedonia, acest „cuib de regi”, constituia încă un miraj pentru diadohi, ei înşişi macedonen . Seleuc voia deci şi el să o stăpânească; în drum către Strâmtori, Ptolemeu Keraunos, al căr nefăcător fusese până de curând (de asemenea dornic să pună mâna pe regatul rămas fără rege), ază. Ptolemeu se refugiază la Lisimahiea, unde, dându-se drept răzbunător al învinsului de l a Curupedion, se lasă proclamat de armată rege al Macedoniei. Cu flota rămasă de la Lisimah bate flota lui Antigonos Gonatas. Nepriceput însă atât în prob lemele specifice Macedoniei şi Traciei, cât şi în lupta împotriva barbarilor, Keraunos a căz ut victimă invaziei celţilor care se îndreptau vertiginos către Delfi cu intenţia de a jef ui sanctuarul lui Apolo (279). Surprinşi de iarnă, celţii nu îşi ajung ţinta, apoi sunt deci maţi şi, în fine, bătuţi de Gonatas (unele bande întemeiază în Tracia regatul de la Tylis), c reocupă Macedonia şi, zdrobind în 277 o puternică masă de celţi, îi acordă titlul de Soter ( vator), înfiinţând totodată o sărbătoare panelenică cu acelaşi nume, închinată salvării sanct e la Delfi. În 276 Gonatas este din nou stăpân a toată Macedonia. La această dată sunt deja statornicite marile regate elenistice: cel lagid (Egiptul), cel seleucid (Asia) şi cel antigonid (Macedonia), care vor dura până ce fiecare va cădea victimă legiunilor ro mane. Piros, iniţiatorul de fapt al tuturor tulburărilor din Macedonia (susţinut polit ic şi financiar de Ptolemeu, care avea interes să slăbească puterea Macedoniei şi a regatu lui seleucid, ca nu cumva acestea să-şi propună invadarea Egiptului), îşi mută acum câmpul de activitate în Italia de sud şi în Sicilia. În Occident, problema elenismului se pune în alţi termeni decât în Orient. Statul elenisti �c e aici anticipat de către tiraniile militare. Una din acestea e cea a lui Agatoc les, un fel de condotier sicilian, care în 317/6 îşi stabileşte tirania la Siracuza, întem eiată pe un simulacru de magistraturi civile. El îşi afirmă hegemonia asupra Siciliei or ientale, împotriva autonomiei cetăţilor şi a intereselor Cartaginei, care-l blochează în 310 în Siracuza. Agatocles mută războiul în Africa în înţelegere cu Ofelas, administrator al Cir naicii (aflată sub controlul lagid) şi, împreună cu acesta, ajunge până sub zidurile Cartagi nei (308), ale cărei posesiuni siciliene urma să le ia, în timp ce cele africane ar fi revenit lui Ofelas, în caz de victorie. Ofelas e însă asasinat, iar Agatocles obligat să se întoarcă la Siracuza. Cartagina negociază. În jurul anului 300, Agatocles se căsătoreş cu o prinţesă ptolemeică. Ocupă Corcira, pe care o va da ca zestre fiicei sale Lanasa, d evenită apoi soţia lui Piros. Primele campanii ale regelui Epirului în Occident (281-278) sunt efectuate la soli citările Tarentului, ameninţat de Roma, la rândul ei în luptă cu populaţiile italice (samniţi lucani), pentru care cetăţile greceşti reprezentau serioase baze de aprovizionare. Su ccesele militare ale lui Piros în Italia îl fac să-şi întindă raza de acţiune şi în Sicilia, moartea socrului Agatocles e urmată de lupte intestine şi anarhie la Siracuza şi de ne numărate războaie între cetăţile insulei. În vara lui 275 Piros se întâlneşte însă cu armata eneventum, unde M. Curtius Dentatus iese învingător. Piros cere în zadar ajutorul lui Gonatas. Singura soluţie era întoarcerea în patrie, aşa cum şi procedează de altfel, lăsând î lia unele trupe sub comanda fiului său Helenos. Plecarea nu a fost o fugă ruşinoasă, aşa c um va încerca istoria romană să o prezinte. Se pare că întreprinzătorul epirot îşi dăduse sea talia şi Sicilia erau regiuni destinate inexorabil expansiunii romane şi că orice plan de continuare a unei aventuri potrivnice acestei realităţi s-ar fi soldat cu mari şi ineficace sacrificii de vieţi omeneşti. DE LA CETATE LA IMPERIU. ALEXANDRU ŞI URMAŞII SĂI III ECONOMIA ELENISTICĂ ÎN VREMEA DIADOHILOR Care era situaţia economică a lumii elenistice până la 280, când dispăruse şi ultimul diadoh, Seleuc? Surse indirecte de informaţii pentru viaţa socială şi chiar pentru activităţile econ omice le avem în unele texte literare ce aparţin sfârşitului sec. IV. Comediile lui Mena ndru, Caracterele lui Teofrast (atât de „alexandrine” ca concepţie), vieţile filozofilor d in prima perioadă elenistică, consemnate de Diogene Laertios, precum şi oratorii ateni eni ai acestui sfârşit de veac (Lysias, Andocide, Isaios şi Hiperide) ne-au transmis o serie întreagă de informaţii asupra realităţilor zilnice ale vremurilor cărora le-au fost m artori. Cum se ştie, chiar înainte de expediţia lui Alexandru, Orientul era cunoscut grecilor. Nu poate fi vorba de o „descoperire a Americii”; unica asemănare cu evenimentul menţion at ar fi, după părerea lui Rostovtzeff, marea cantitate de aur pusă în circulaţie{qluetip title=[] } Rostovtzeff nu vede posibilă nici o paralelă între dezvoltarea lumii antice după cucerirea lui Alexandru și evolu ia lumii moderne (Storia economica e sociale de l mondo ellenistico, Florenţa, 1966, vol. I, p. 127, nota 3).{/qluetip}. Principalele efecte economice pe care cuceririle lui Alexandru le-au avut asupra Orientului şi Greciei au fost: îmbogăţirea prin daruri şi concesii atât a particularilor, câ şi a cetăţilor, diversificarea producţiei greceşti prin larga deschidere a pieţelor orienta le, în fine transformarea imenselor tezaure persane în monedă. Un important stimul al comerţului şi al producţiei de mărfuri îl constituiau armatele, ade vărate state în mişcare, mase mari de oameni a căror unică profesie şi raţiune de a exista er u armele. Pentru a cita numai câteva exemple de efective militare ale epocii, menţionăm că în 321 pr imul conflict dintre diadohi pune faţă în faţă 20 000 de pedestraşi + 2000 de călăreţi ai lui eros şi 20 000 de pedestraşi + 5000 de călăreţi ai lui Eumenes; în bătălia de la Paraitakene, 000 de pedestraşi + 8500 de călăreţi ai lui Antigonos se înfruntă cu 35 000 de pedestraşi şi 00 de călăreţi ai lui Eumenes; în 306 Demetrios debarcă în Cipru cu 15 000 de pedestraşi şi 4 călăreţi, iar în 302 Casandros strânge împotriva lui Demetrios 29 000 de pedestraşi şi 2000 d eţi. Piros trece în Italia cu 28 500 de oameni, iar în 278, în Sicilia, dispune de 30 00 0 de pedestraşi şi 2500 de călăreţi. Evident, pierderile erau proporţionale cu efectivele, u neori chiar foarte mari. Puţini din soldaţii care au luptat sub Alexandru mai erau încă în viaţă la bătălia de la Ipsos şi poate nici unul la cea de la Curupedion. Bătăliile diadohilo , spre deosebire de ale lui Alexandru, erau toate adevărate hecatombe: Eumenes pie �rde, în 320, 8000 de oameni dintr-un efectiv de 25 000, iar la Paraitakene (317), Antigonos are aproape 8000 de morţi şi răniţi, dintr-un total de 36 500 de oameni. Armat ele mobile constituiau deci un fenomen nou în viaţa socială şi economică. Ele erau vehicul atoare de mari sume de bani (soldaţii împrumutau de multe ori pe generali şi invers), dar sumele care rămâneau localnicilor în punctele unde ele îşi aşezau taberele erau destul d e mici, căci se practica în mod frecvent sistemul rechiziţiilor. Armata, ca piaţă în continuă mişcare, atrăgea pe negustorii greci şi orientali; ea dădea o nouă cadenţă centrelor greceşti export. Gaza, Tirul şi Sidonul se elenizează repede; la Al-Mina se observă, după decade nţa de la mijlocul sec. IV, o reactivare a vieţii comerciale sub Alexandru şi diadohi până către anul 300. Ca urmare a campaniilor de cucerire, Alexandru întemeiază numeroase aşezări civile şi mili tare pe tot cuprinsul teritoriilor străbătute, fapt care rezolvă problema „suprapopulaţiei”, apăsătoare pentru Grecia la mijlocul sec. IV. Regele macedonean intenţiona să-şi contopea scă întregul imperiu într-o singură unitate economică şi politică. Dacă unitatea politică s-a rămat, după cum s-a văzut, curând după dispariţia sa, unitatea economică a rezistat tuturor p efacerilor prin care a trecut lumea elenistică. Un rol important în acest sens l-a a vut transformarea pieţelor orientale în centre de afaceri de tip până atunci nemaiîntâlnit în Orient. Alt factor al unităţii a fost introducerea monedei de standard attic, care a înlocuit anarhia monetară greacă. În fine, extinderea căilor de comunicaţie, după modelul ce or persane, a contribuit nu în mică măsură la realizarea unităţii economice. Schimbarea modului de viaţă, consecinţă a îmbogăţirii rapide a unora, introducerea vieţii de la curţile diadohilor, ba chiar şi în corturile generalilor aflaţi în campanie, au fost u n stimul pentru producţia de articole menite a satisface pe scară mare gusturile raf inate. Grecia, plină de banii ce afluau din toate părţile, devine o bună piaţă pentru mărfurile Orie tului, pentru podoabe şi pietre preţioase. Aurul şi argintul erau în general ieftine. Se produce o mare concentrare de vase de aur şi argint, de pietre preţioase şi semipreţioa se cu care se împodobeau aceste vase (cum rezultă din tezaurele descoperite la Delfi şi Delos, unde Stratonice, soţia lui Seleuc I, dedică un mare lot de vase intarsiate şi de bijuterii). Podoabele de aur sunt din ce în ce mai bogate şi se acoperă de pietre, de preferinţă almandine, care prin roşul lor aprins contrastau plăcut cu culoarea aurul ui{qluetip title=[] } G. Becatti, Oreficierie antiche dalle minoiche alle barbar iche, Roma, 1954.{/qluetip}. Produse mai întâi de ateliere centrale, podoabele, chiar şi cele mai complicate, dator ită marii solicitări, încep a fi confecţionate şi în ateliere periferice, dar nu mai puţin ex erte în finisarea lor artistică{qluetip title=[] } M. Gramatopol, Un médaillon de type thessalien du Musée d’Archéologie de Constantza, în vol. Hommages à Marcel Renard, III, B ruxelles, 1969, p. 264-271.{/qluetip}. În ce priveşte administraţia şi deci strângerea impozitelor, principala dificultate a diad ohilor nu o constituiau teritoriile orientale, unde moşteniseră un sistem străvechi, b ine pus la punct şi care continua să funcţioneze ireproşabil, ci supuşii lor eleni, stabil iţi în Orient. Nu ştim însă care a fost atitudinea lui Alexandru şi a diadohilor faţă de cetă eceşti din Orient în ce priveşte chestiunile economice şi financiare. Ligile şi sinoicismele (mai multe comunităţi având aceeaşi cârmuire) încurajate de monarhi (c cea a nesioţilor creată de Antigonos şi moştenită de Ptolemeu, sau cele din Asia Mică, cons iderate de cercetători ca fiind de natură mai mult religioasă sau administrativă) au avu t într-o oarecare măsură, în afara importanţei lor politice, şi o însemnătate economică (liga oţilor a ţinut în frâu pirateria în Marea Egee). Cât priveşte sinoicismul, el era un fenomen irijat şi conceput ca optimă soluţie pentru îmbogăţirea rapidă a cetăţilor ce luau parte la e ntenţia ca acestea să poată pune cât mai mari sume de bani la dispoziţia diadohilor. Activitatea unor centre urbane aşezate la vaduri comerciale cunoaşte în această vreme o dezvoltare nemaiîntâlnită. Rodos ajunge în sec. IV una din cele mai importante pieţe de grân e, astfel încât Atena, concurată în interesele ei, împinge pe Antigonos să asedieze, în 305, raşul devenit după această dată simbolul luptei cetăţilor greceşti pentru independenţă, posed erve de bani cu care putea împrumuta şi susţine lupta de eliberare a unor oraşe ca Prien e şi Argos. Miletul şi Efesul sunt în plină prosperitate, ambele disputând supremaţia indust riei ateniene, fără rival până nu de mult. Ca tip de cetate agricolă, cu resurse limitate dar sigure şi cu o prosperitate certă în �aceste timpuri, Priene este un bun exemplu pentru o serie întreagă de oraşe din Asia M ică. Artele înfloresc alături de economie. Se ridică edificii splendide (dar pe măsura oraşu lui), cum este micul templu al Atenei (devenit clasic prin stilul său), opera lui Piteos, constructor al Mausoleului din Halicarnas, sau teatrul, de asemenea mic, elegant şi modern, ca de altfel întregul oraş clădit în sistemul ortogonal, după cele mai n oi concepţii urbanistice. Teos este o altă cetate agricolă şi comercială, cu vestite ateli ere de ţesut haine din lână de Milet. Spre deosebire de marile oraşe existente şi care, ev ident, vor deveni şi mai mari în epoca elenistică, noile „cetăţi-tip” de nivel mediu şi mic, ent construite sau refăcute, constituie o caracteristică definitorie a unităţii economic e a lumii elenistice. Ele sunt mărturii ale acestei unităţi, alături de unele fenomene d e bază, ca ridicarea generală a preţurilor în vremea lui Alexandru şi a diadohilor sau acc eptarea de bună voie (nu ca rezultat al unei coerciţii, ca pe vremea imperiului mari tim atenian) a etalonului monetar attic, ce a dus la unitatea monetară a imperiulu i, aşa cum rezultă din numeroasele tezaure descoperite pe tot întinsul acestuia. REGATELE ELENISTICE ÎN PERIOADA ECHILIBRULUI PUTERII, DE LA BĂTĂLIA DE LA CURUPEDION ( 281) LA CEA DE LA SELASIA (222) După dispariţia lui Lisimah şi Seleuc I, Asia elenistică cunoaşte însemnate transformări. Ant oh I Soter uşurează situaţia economică a multor oraşe supuse lui Lisimah graţie tezaurului ţi ut încă la dispoziţia sa de către Filetairos. Către sfârşitul domniei monarhului acesta se iz lează la Pergam împreună cu aurul încredinţat, iar în 263 când moare, nepotul Eumenes se desp inde definitiv de regatul seleucid. Coasta pontică a Anatoliei era încă tracică. Aici ca şi în Paflagonia şi Capadocia se aflau l putere dinaşti autohtoni. Ptolemeu Filadelful profită de moartea lui Seleuc şi de închi derea în Frigia de nord a galaţilor de curând sosiţi (275/274) pentru a-şi întări posesiunile din vestul Asiei Mici. Piros, întors cum ştim din Occident, se năpusteşte asupra Macedoniei în acelaşi timp când are loc „primul război sirian” (274-271), purtat de Filadelf pentru posesiunea Coelesiriei . După dispariţia epirotului, Macedonia îşi întinde influenţa în Pelopones supărând astfel Eg care cu tot felul de intrigi reuşeşte ca Atena, prin decretul propus de Cremonides (267/6 - de unde şi numele de „război cremonidian”) să declare război lui Gonatas. La sfârşitul conflictului Atena e cedată sferei de influenţă macedonene, Gonatas însă îi redă 256 libertatea, atenienii aflând că de aici înainte pentru ei prestigiul cultural al oraşului era o armă mai eficace decât triremele de război. Deşi Confederaţia nesioţilor dispare la mijlocul sec. III, Egiptul îşi menţine totuşi influen Ciclade. Ptolemeu Filadelful moare în ianuarie 246 după 39 ani de domnie, urmat în câte va luni de Antioh II Theos care se stinge la Efes în vârstă de 40 ani în condiţii misterio ase dar nu mai puţin propice redeschiderii unui al treilea conflict sirian. Ptolem eu Evergetul pătrunde cu uşurinţă în Siria până la Antiohia şi este aclamat „liberator”. Obli reîntoarcă în Egipt din pricina unor tulburări interne, el îşi sporeşte la sfârşitul războiu 1) bazele navale din Egee, Cilicia şi Tracia, rămânând stăpân pe Coelesiria. Şi regatul seleucid avea problemele sale interne, privind atât administrarea unor te ritorii îndepărtate cât şi coabitarea iranienilor cu noii veniţi greco-macedoneni. Bactria se proclamă independentă, iar în secolul următor (II) ea va cuceri partea de nord a Ind iei, împingând elenismul dincolo de limitele atinse de Alexandru. Bitinia, Pontul, C apadocia şi Pergamul sunt şi ele secesioniste, bazându-se pe sprijinul Ptolemeilor. Pe lângă toate acestea cei doi descendenţi seleucizi, Antioh Hierax şi Seleuc II se luptă într e ei pentru supremaţie nepregetând a recurge la ajutorul galaţilor. Atalos I al Pergam ului îşi apără regatul atât împotriva „barbarilor” cât şi a celor doi regi. Cucereşte de la H aga Asie Mică, devenind stăpân al acesteia după 227. Europa elenistică de după războiul cremonidian nu a participat la frământările politice ale Asiei. În Pelopones se reînfiripă Liga aheeană al cărei strateg devine în 243 Aratos din Sic iona care reuşeşte să pună mâna pe Corint şi pe escadra antigonidă ce staţiona în cele două p ale oraşului. Antigonos Gonatas moare la puţini ani (239) după lovitura pregătită cu perse verenţă de Lagizi. Obiectivul principal al macedoneanului a fost păstrarea hotarelor n aţionale şi a unei părţi din Tesalia, fără să participe activ la o strategie mondială ci menţ oar un „cordon sanitar” în faţa expansiunii Egiptului. Preocupaţi de politica echilibrului puterii, monarhii elenistici nu au înţeles însemnătate a primului război punic, situat cronologic între conflictul cremonidian şi sfârşitul lui G �onatas. La tronul Macedoniei urmează Demetrios II (239-229), asociat la domnie încă di n timpul vieţii tatălui. Dacă Liga aheeană era susţinută de Egipt, cea etoliană contase pe sprijinul Antigonizilor. Demetrios II îşi înstrăinează simpatia celei din urmă, aşa că îi vedem acum pe aheeni şi eto uptând împreună împotriva Macedoniei. În Epir, aliat al Macedoniei, monarhia dispare prin 233, după aceea dezlănţuindu-se în Adriatica flagelul pirateriei ilire căruia îi ţinuse piept Roma va fi ea însăşi stânjenită de această pacoste provocată de înaintarea spre sud a dardan r împinşi de bastarni. Luptând contra lor, moare în 229 Demetrios lăsând ca regent pe Antigo nos Doson (229-221), care reuşeşte să-i stăvilească. În Grecia are loc o mişcare generală antimacedoneană. În Pelopones Sparta râvnea la hegemoni a peninsulei dar era măcinată de grave probleme sociale. Deşi regele Agis căzuse victimă r eacţiunii oligarhice pentru că încercase împroprietărirea şi refacerea corpului civic, conti nuatorul său Cleomenes reuşeşte să realizeze reformele. El pune pe picioare o armată puter nică, eliberând şi înarmând sclavii. La apropierea acestora Liga aheeană se destramă. Aratos, care alungase pe Gonatas din Pelopones, se aliază acum cu Doson împotriva lui Cleome nes. Bătălia se dă la Selasia (222), iar regele spartan înfrânt fuge în Egipt. Doson e răpus eva zile mai târziu de ftizie, nu înainte însă de a-l fi încredinţat pe tânărul Filip V griji sfaturilor lui Aratos. Cu aceste evenimente se încheie a doua şi ultima mare perioadă, ca însemnătate, din istori a elenistică. De aici înainte marile regate, ca cel seleucid şi cel lagid, încep să decadă, iar Roma se face din ce în ce mai des prezentă în treburile lumii greceşti. ASPECTUL SOCIAL-ECONOMIC AL LUMII ELENISTICE ÎN VREMEA ECHILIBRULUI PUTERII Situaţia economică a Egiptului, în special sub Filadelf şi Everget, ne este bine cunoscu tă din mai multe grupuri de izvoare. În această privinţă cazul Egiptului este unic: graţie c limei sale aride, care a conservat bine papirii, dispunem astăzi de ştiri pe care ni ci una din regiunile lumii elenistice nu ni le poate furniza. În economia tradiţiona lă a Egiptului, dinastia macedoneană a operat unele schimbări esenţiale, cum ar fi, de p ildă, introducerea sistemului grecesc de contabilitate şi mutarea capitalei de la Me mfis la Alexandria, fapte datorate deja domniei lui Ptolemeu I Soter. În Egipt, fa raonul şi mai apoi regele macedonean se confundau cu statul. Sistemul economic al Ptolemeilor era cel oriental şi tradiţional al Egiptului, dar puternic elenizat, mai ales după reformele Filadelfului, constând în garantarea proprietăţii private, în care stat ul nu se amesteca, în noul sistem de percepere a taxelor şi în controlul administrativ al veniturilor regale. Agricultura constituia baza economiei egiptene. Pământul, a cărui evidenţă exactă se afla în rhivele regale, era împărţit în două mari categorii: pământul administrat direct de suveran ( basiliké) şi cel aflat în concesiune (gê en afései) în care se cuprindea şi pământul cedat te or (gê hierá), ca şi cel dăruit spre folosinţă ca răsplată pentru anume servicii (gê en syntá u pentru întreţinerea familiilor soldaţilor, în general mercenari (gê clerouhiké). Persoanel e de seamă din imediatul anturaj al regelui puteau primi „în dar” adevărate moşii (gê en dore În fine, erau terenurile ce constituiau proprietatea (ktitmata) privată (gê idióktitos) . Pământul regal era cultivat de ţărani aparţinând casei regale, în sensul că erau arendaşi ai nei. Ei erau înregistraţi în satele lor, fără însă a fi legaţi de pământ, căci puteau circula iberi, iar nu sclavi. Între ţărani şi rege existau contracte încheiate pe termene scurte, pentru ca apoi, către sfârşitul sec. II, durata acestora să devină foarte lungă. Dijma era determinată de productivitatea anuală a terenului. În afara acesteia, ţăranul ma i plătea numeroase taxe. Pentru a asigura cultivarea lotului şi calitatea recoltei, seminţele erau distribuite de coroană. Ţăranul cultiva pământul în conformitate cu planificar a regală, semănăturile fiind inspectate. Supravegherea era riguroasă în vremea recoltei. A celeiaşi planificări şi aceluiaşi control era supus şi pământul concesionat militarilor. Pămâ templelor era lucrat de sclavii acestora, hierodúloi, iar veniturile erau controla te şi în oarecare măsură subordonate regelui. În tot cazul, ele nu mai erau independente c a în epoca faraonilor. Pământul cleruhic (împărţit în loturi) a fost o invenţie salutară a Lagizilor, pentru a rezol problema dificilă a plăţii unei costisitoare armate de mercenari, căci de o armată indigenă nu putea fi încă vorba până la sfârşitul secolului III. În felul acesta leneşii militari erau �la treabă, dispersaţi în ţară, evitându-se totodată posibilitatea revoltelor şi intrigilor d azarmă. Ei erau încartiruiţi fie la localnici, fie în case noi, strânşi în colonii (katoikíai Taxele plătite de arendaşi (fie ei ţărani regali, concesionari sau cleruhi) erau destina te bunei funcţionări a comunităţilor, asigurată de stat, adică de rege. Exista o taxă pentru re, pentru menţinerea digurilor, pentru pază în sate, pentru serviciul medical, pentru apărarea în procese etc. Lagizii au dus cu consecvenţă în Egipt o politică de încurajare a proprietăţii private. Depar e de a fi scutite de taxe, loturile de pământ trebuiau cultivate, căci altfel ele pute au fi confiscate şi revândute de rege. Păşunile erau şi ele proprietate regală, căci furajele acestora serveau la hrana diverselor turme de animale care aparţineau regelui şi pri ntre care se distingeau cele necesare transporturilor de grâne (boii, cămilele) şi cel e crescute pentru armată (caii şi elefanţii). Administraţia regală acorda o atenţie specială reşterii viţeilor în crescătorii anume, conduse de specialişti cu experienţă. „Planificarea” şi organizarea economică lagidă, care au rămas proverbiale şi care pot constit i un exemplu pentru sistemele moderne asemănătoare, prevedeau până şi existenţa unor cârduri e gâşte regale şi a unor stoluri de porumbei regali. Impozitul pe porumbei depindea de mărimea columbariilor, care produceau în acelaşi timp cantităţi apreciabile de preţioase îng te naturale. Apicultura era de asemenea o ramură importantă, mierea constituind zahărul antichităţii. S ub Everget este cunoscut un proprietar a 1000 stupi, iar în arhiva lui Zenon este pomenit un lot de 5000 stupi. Stupăriile erau fie regale, fie private; în acest caz impozitul era de 25% din produs şi se mai plătea încă o taxă pentru desfacere, lăsată liberă, oprietarii putând intra în concurenţă cu producătorii regali. Terenurile de vânătoare, ca şi apele, aparţineau regelui, care le putea arenda unor conc esionari speciali. Peştele, împreună cu vinul şi uleiul, constituia principala hrană a gre cilor. Ca şi bogăţiile solului, cele ale subsolului aparţineau şi ele regelui. Aur se extrăgea din Nubia şi din deşertul oriental, sarea din lacuri şi salinele de pe c oastă; râurile şi lacurile din Egipt furnizau nitratul de potasiu. În carierele de piatră nu se foloseau sclavi ca în minele de aur, unde lucrau prizonierii de război. Pentru că Egiptul nu avea păduri, orice arbore era riguros înregistrat şi tăierea lui nu s e făcea decât cu aprobarea autorităţilor. Cât priveşte activităţile industriale manufacturiere, ele erau organizate mai ales în juru l templelor şi caselor bogătaşilor. Existau însă anumite produse ce constituiau monopol re gal. Unul din acestea era untdelemnul. Cultivarea plantelor oleaginoase era plan ificată pe nómoi (unităţi rurale administrative). Teascurile erau toate înregistrate şi bine supravegheate, iar cele ce nu funcţionau erau sigilate. Preţul de vânzare cu amănuntul al uleiului era fix şi nu se admitea schimbarea lui. Sarea constituia şi ea un monop ol şi era vândută sub licenţă în toată ţara. O altă importantă activitate meşteşugărească era cea textilă, ţesăturile de in fiind o străve cialitate a Egiptului. Urmau cele de lână şi apoi diversele produse de cânepă (folosită mai ales pentru frânghii de corăbii). Guvernul fixa anual cantitatea de pânză ce trebuia ţesută î fiecare nomos. Berea era băutura tradiţională egipteană, iar cei ce o fabricau erau specialişti din tată în iu şi erau organizaţi în corporaţii locale, fiind concesionari ai statului. O inovaţie grecească a fost introducerea băilor publice; ea nu s-a dovedit o întreprinde re stagnantă, ci dimpotrivă destul de productivă, aducând statului o treime din încasări. Pentru vehicularea imensei cantităţi de bunuri pe care le producea ţara existau corpor aţii speciale care arendau vitele regale de transport sau corăbiile respective. Clasa socială majoritară în Egipt era ţărănimea. Sclavii erau în număr redus (mai numeroşi er i ai templelor, hierodúloi, şi sclavii domestici concentraţi în oraşe şi în casa regală sau î ele - oíkoi - marilor demnitari şi bogătaşi), căci ţărănimea egipteană, destul de săracă, nurmite luxul de a întreţine sclavi. Funcţionarii regali şi preoţii constituiau o pătură indige privilegiată. O altă categorie era cea a străinilor, fie emigranţi preptolemaici, fie ma i noi, care în principiu erau supuşi aceluiaşi tratament legal ca şi băştinaşii, existând fir excepţii, mai ales în aparatul superior al administraţiei. Strângătorii de taxe (telônai) er au un fel de arendaşi ai dărilor, care supravegheau pe perceptori şi garantau cu banii lor taxele respective, fiind la rându-le giraţi de anumiţi garanţi. „Burghezia” greacă era formată din oameni cu dare de mână, negustori cu amănuntul (unii din e erau indigeni), funcţionari, ofiţeri şi soldaţi retraşi din serviciu. Aceştia se ocupau în g �neral cu strângerea dărilor, căci comerţul interior era destul de redus şi aflat în mâna stat lui, ca şi cel exterior. „Planificarea” şi „etatizarea” lăsau puţin loc iniţiativei individua apt care va duce de râpă întreaga economie a ţării spre sfârşitul elenismului. În fine, o categorie importantă din punct de vedere politic, economic şi social era ar mata de mercenari. Ofiţerii şi soldaţii erau bine plătiţi şi căpătau prăzi (ca, spre exemplu, după bătălia de la ruri în aur din partea suveranului. Ei puteau exploata cu rezultate bune loturile de pământ acordate, căci taxele ce reveneau asupra acestora nu erau atât de ridicate ca cele plătite de ţărani. Pe de o parte, se bucurau de mai mare libertate economică, de ca re de altfel ştiau să profite, fiind în general macedoneni, greci, traci, sirieni sau anatolieni, deci oameni activi şi plini de iniţiativă. Pe de altă parte însă cleruhii erau o bligaţi să-şi vândă produsele cerealiere guvernului, la preţuri fixe, iar nu pe piaţa liberă. Caracterul eteroclit al armatei ptolemaice de mercenari a avut un rol pozitiv as upra stimulării producţiei agricole în tot cursul sec. III, până la începutul celui următor, i mercenarii proveneau din regiuni cu o vastă experienţă agricolă şi economică. Să urmărim, d ildă, colonizarea militară a nomului (districtului) Arsinoe. Faţă de 157 nume atestate în sec. II, în sec. III sunt pomenite 340 nume, dintre care 22 originare din Pelopone s, 38 din Grecia continentală, 20 din Siria, 32 din Cirene, iar restul din insule, din Iran, din Africa barbară, din Occident sau din alte locuri neidentificate{qlu etip title=[] }M. Launey, Recherches sur les armées hellénistiques, Paris, 1949, p. 89.{/qluetip}. Populaţia militară a Egiptului din sec. IV până în sec. I î.e.n. prezintă un tablou destul de interesant. Sec. IV este abia reprezentat. Secolele III şi II însă se înfăţişează, primul ca d mercenari provenind în mod egal din Grecia continentală, din Macedonia, din Balcan i (traci din diverse oraşe ale regiunii), din Asia Mică şi din Africa, cel de-al doile a, mai slab reprezentat reuneşte nume provenind mai cu seamă din Macedonia şi din regi unile semite. Se observă deci o sărăcire a mozaicului etnic militar, pentru ca în sec. I semiţii să devină majoritari în armata ptolemaică. În timpul campaniilor, mercenarii primeau o soldă proporţională cu gradul şi cu beneficiil e de care se bucurau în vreme de pace. De pildă un cleruh militar primea o soldă de 70 drahme de argint pe lună, iar un epistátes - 300 drahme de argint pentru aceeaşi peri oadă. În afara factorului militar ca stimulent economic în sec. III, Egiptul şi-a putut dezv olta în această vreme resursele naturale şi datorită faptului că războaiele dintre diadohi, atât de pustiitoare, nu au avut loc pe teritoriul său. În vreme ce toată lumea elenistică era bântuită de lupte, Ptolemeii au ştiut să evite transformarea Egiptului într-un teatru de război, pentru bunul motiv că orice stăpânitor instalat în acea regiune, cu tradiţii mile nare de obedienţă, avea toate şansele să rămână acolo. Cerinţele de consum ale populaţiei greceşti au impus introducerea unor noi culturi, cu m ar fi viţa de vie, măslinul, smochinul, rodia, mărul, nucul, bumbacul, iar dintre le gume, usturoiul. Fără îndoială că nu se satisfăcea astfel întregul necesar de bunuri, restul completându-se cu odusele de import printre care vinul rodian deţinea locul întâi. În ultima vreme s-au de scoperit în Egipt zeci de mii de amfore rodiene stampilate, fapt ce vădeşte puternicel e legături economice, nu numai politice, ale insulei cu regatul lagid. Se introduc de asemenea materiale şi tehnici noi, revoluţionare, ca folosirea pe sca ră mare a fierului în agricultură şi a roţii de apă (mehanikòn órganon) în sistemele de iriga dustria lânii este o noutate pentru ţara în care inul şi ţesăturile din acesta, ca bixos-ul, deţineau un loc important. Se cultivă deci mai mult in şi mai mult papirus. Se dezvoltă metalurgia, cu centre importante de fabricare a vaselor la Memfis şi Her mupolis, producţia alexandrină de vase de aur şi argint rămânând foarte mare. Tot pentru exp ort se fabrică vase din sticlă, încă foarte scumpe în sec. III. În acelaşi timp se importă metalele de bază pentru economia egipteană: fierul, arama, argi ntul şi aurul. Pentru procurarea elefanţilor, Ptolemeu Filadelful stabileşte puncte de vânătoare pe coastele Somaliei şi porturi de debarcare a elefanţilor în Egipt. Din sud ve neau fildeşul, aurul; din Arabia nardul şi alte mirodenii, balsamul, perlele, coralu l, aurul; din India, fildeşul, bagaua, perlele, vopselele şi materiile colorante, or ezul, piperul, esenţe de lemn scump, diverse substanţe medicinale, bumbacul, mătasea. �Drumurile pe care se scurgeau aceste mărfuri de preţ erau fie de-a lungul coastelor Arabiei şi Africii, pe Marea Roşie, fie pe uscat, prin Petra, Gaza, Sinai. În 275 se r epune în funcţiune vechiul canal persan care lega Marea Roşie cu Nilul, dându-i-se numel e soţiei Filadelfului: Arsinoe. Ajuns la un mare potenţial economic, Egiptul este ce a dintâi putere elenistică ce stabileşte legături diplomatice cu Roma; în 273 o ambasadă ple acă la Roma şi încheie un tratat comercial. De asemenea se stabilesc legături cu Cartagi na (de unde se importau cai de rasă) şi prin ea cu Massalia (ce servea ca intermedia r în obţinerea staniului britanic). Din Sicilia se aducea sulful necesar în agricultură şi industrie (nielo). Extinderea activităţii comerciale în Occident presupunea o bună orga nizare a acesteia. Sistemul monetar egiptean se adaptează treptat specificităţii zonei comerciale căreia ap arţinea. Ptolemeu Soter menţine numai 15 ani etalonul ponderal attic al lui Alexandr u, după care urmează o perioadă de tatonări, în prima parte a acesteia apropiindu-se de si stemul rodian de etalon ponderal chiot (Chios), iar apoi de sistemul fenician, f olosit la Cirene, ceea ce înseamnă stabilirea unei coerenţe economice pe o arie geogra fică ce se întindea din Cipru şi Fenicia până în Africa punică. Sub Ptolemeu Filadelful se re ntroduce baterea monedei de bronz, care circula nu ca monedă convenţională, ci la prop ria valoare a metalului conţinut. Astfel, Egiptul este unicul stat elenistic ce po sedă un sistem monetar ponderal trimetalic (aur, argint, bronz). Punerea în circulaţie a monedei de bronz era o concesie făcută populaţiei indigene, obişnuită cu aurul şi bronzul şi care se abţinea să folosească moneda de argint. Un alt pas făcut de Ptolemeu a fost impunerea propriei lor monede (şi a sistemului p onderal) în posesiunile din Egeea şi Asia, ceea ce a provocat nemulţumirea comercianţilo r străini, obligaţi a efectua tranzacţiile în monedă egipteană. Ptolemeii vădeau astfel inten lor de a trăi într-o „splendidă izolare”, dacă nu puteau aduce restul elenismului în sfera l r de influenţă. Politica externă a Egiptului e calificată de Ulrich Wilcken drept „mercantilism”, iar de Rostovtzeff ca „imperialism defensiv”. Primul crede că ea avea drept scop o hegemonie mediteraneană, iar cel de-al doilea, un obiectiv mai modest: păstrarea existenţei sal e ca atare. În realitate, credem că cele două tendinţe se împleteau, politica comercială a Egiptului fii nd dintotdeauna subordonată celei externe, în scopul menţinerii suveranităţii. Deosebirea în tre autohtoni şi clasa conducătoare greacă făcea periculos orice conflict desfăşurat pe teri toriul ţării, astfel că Ptolemeii preferau o zonă extracontinentală de dispută şi negocieri s u, în cazul pierderii acesteia, o cât mai mare şi mai bine controlată izolare. Spre deosebire de Egipt, în cazul regatului seleucid, supus unor continue fluctuaţii politice şi teritoriale, nu se poate vorbi de o unitate economică. De aceea accentu l în această parte a lumii elenistice cade pe economia oraşelor (agricolă sau meşteşugărească ca părţi constitutive ale unui întreg în care etatismul nu este o trăsătură definitorie. În peisajul general al istoriei economice a elenismului, Egiptului îi revine ca sferă de expansiune comercială Occidentul, iar regatului seleucid, Orientul. Veniturile principale pe care statul seleucid le avea din fiecare satrapie erau impozitele pe pământuri. Majoritatea terenurilor depindeau direct de rege (hóra basili ké). Existau însă pământuri care erau proprietatea cetăţilor greceşti, a templelor şi a unor ri. Între aceste două categorii se aflau loturile atribuite în condiţii speciale de către rege unor persoane, grupuri de persoane sau cetăţi întemeiate de el, unor temple sau c leruhi militari. Terenurile regale erau cultivate de către ţărani arendaşi (laoí) ereditari, legaţi de pământ, re plăteau dările în natură sau în bani. Teritoriile cetăţilor erau şi ele impuse la un tribu probabil şi cele ale templelor. Cleruhii militari plăteau o zecime din venitul rezul tat de pe loturile lor. Se pare că Seleucizii nu au aplicat un sistem uniform în sta bilirea impozitelor funciare şi în reglarea arendărilor. Datorită caracterului eteroclit al statului lor, ei aveau de făcut faţă unor străvechi tradiţii locale, cărora trebuiau în c nsecinţă să se adapteze. Pe de altă parte, datele de care dispunem în privinţa economiei sel eucide sunt mult mai reduse decât cele existente pentru Egipt. Totuşi se poate vorbi cu siguranţă de elasticitatea sistemului fiscal seleucid, care în întregimea lui manevr a sume imense de bani, mult superioare resurselor lagide, cheltuind din plin pen tru armată, administraţie şi mai ales pentru colonizare, politică urmărită cu asiduitate în t t cursul sec. III. (Seleuc I colonizează în special Siria, Cilicia şi Mesopotamia; Ant �ioh I, regiunile iraniene, iar Antioh II, ca şi înaintaşii săi, Asia Mică). Un factor comun al economiei elenistice orientale era moneda seleucidă de aur şi arg int bătută în sistemul ponderal attic. Emisiunile de aur încetează în a doua jumătate a sec. II, pentru a fi reluate doar sporadic şi în ocazii speciale. Se pare că acest fapt se datorează lipsei metalului monetar, adus prin intermediul Bactriei din Siberia şi Al tai. Criza aurului va fi fost oare unul din motivele expediţiei orientale a lui Antioh III, care intenţiona să oblige bogata Bactrie a fi mai permeabilă faţă de această preţioasă m Asia Mică, bogată în argint, constituia o sursă importantă pentru finanţele regale, dar pie rderea ei de către Antioh III punea noi probleme statului. Seleucizii au considera t întotdeauna ca un monopol al lor baterea de monedă de aur şi argint. Ei au aplicat însă o politică liberală în ceea ce priveşte moneda de bronz convenţională şi chiar în privinţa su ziunilor drahmei de argint, lăsând cetăţilor din Asia Mică libertatea de a bate în continuar e asemenea nominale, dar interzicându-le-o cu stricteţe oraşelor întemeiate de ei în Siria şi în satrapiile orientale. Regatul seleucid constituia un punct nodal în comerţul vremii, căci pe teritoriile sal e treceau căile mari de negoţ între Orient şi Occident. Asia Centrală şi India erau legate c u Occidentul fie de drumul care mergea pe coasta nordică a Mării Caspice, ajungând în re gatul Bosforului, cale ce a devenit mai târziu cea a mătăsii din China, fie de cel ce urmărea ţărmul sudic al Mării Caspice, ajungând apoi în zona nordică a Mării Negre. Către Ind umurile treceau fie prin Bactria ori prin Gedrosia, Carmania, Persia şi Susiana, f ie traversând platourile înalte iraniene (drum care, deşi mai lung, revenea mult mai i eftin pentru că era mai sigur). Despre comerţul direct al Seleucizilor cu Mediterana occidentală se ştie prea puţin; el va fi fost în tot cazul diminuat de flota lagidă, care îşi rezerva dreptul de a acţiona în a ceastă regiune. Relaţiile cu Rodosul erau bune şi aproape neîntrerupte, sigure însă mai degr abă după Antioh III. Despre Delos nu se poate afirma acelaşi lucru: nici un Seleucid îna inte de Antioh III nu a fost onorat de insula sacră cu vreo statuie. Politica socială a Seleucizilor este remarcabilă. Preocuparea lor a fost de a coloni za cât mai mulţi greci, aşa cum s-a mai amintit, şi de a-i pune în relaţii bune cu băştinaşii dent, ideea lui Alexandru de contopire etnică rămăsese o utopie, totuşi Seleucizii au ur mărit interpenetraţia şi nu au procedat ca Lagizii la o netă deosebire între greci şi băştina ntenţia lor era de a crea în zona cea mai importantă a regatului o nouă Macedonie şi de a consolida etnic şi politic satrapiile limitrofe, pentru a rezista valurilor iranie ne orientale. În acest scop, au avut întotdeauna în vedere stabilirea unui sistem admi nistrativ uniform, construcţia şi întreţinerea unor căi bune de comunicaţii între satrapii, î eţinerea unei armate puse la punct, eficace, şi în fine, introducerea unei datări unitar e (era seleucidă), a unui calendar uniform, cu valabilitate nu numai în interiorul r egatului, ci susceptibil de a fi adoptat şi de populaţiile vecine. În secolul III statul seleucid ajunge la o mare dezvoltare economică: produsele sale sunt suficiente pentru nevoile de consum. Din Orient sosesc în tranzit către Egeea o parte a mărfurilor de lux caracteristice acestei regiuni. În Siria se produc ceramică glazurată şi sticlă, Armenia şi poate Bactria produc în epoca ele istică mari cantităţi de vase din metal: toreutica greco-orientală cunoaşte o înflorire nema iîntâlnită. Invadând toate pieţele lumii elenistice, şi de aici trecând la populaţiile barbar in nordul Egeei, care le imită cu mult succes, aceste mărfuri se propagă până în occidentul Mediteranei (Iberia). La schimbul de bunuri participă şi regiuni ale Asiei Mici care nu erau supuse Seleuc izilor şi care nu făcuseră niciodată parte din imperiul lui Alexandru, ca, de pildă, Bitin ia, sau care-şi recăpătaseră independenţa (Capadocia). Care vor fi fost în această vreme rapo turile tracilor din Bitinia cu fraţii lor din Europa şi ce rol vor fi avut ei în propa garea elenismului şi a influenţelor orientale în Tracia este o întrebare la care, în ciuda interesului pe care îl prezintă, nu putem încă răspunde. Economia Pergamului era întrucâtva asemănătoare celei egiptene, în sensul că locul important era deţinut de agricultură, iar satele constituiau majoritatea covârşitoare faţă de câteva o aşe existente. Relaţiile de producţie şi administraţia în mediul rural (hóra) erau aidoma cel �r din Egipt. Existau sclavi regali, folosiţi în ergasterii (manufacturi) sau ca scri bi în celebra Bibliotecă din Pergam. Ca materii prime regatul exporta lemn şi minerale : argint, aramă şi puţin aur - toate provenind din muntele Ida. Trecând de la Asia la Europa, vom reaminti că atât în Grecia continentală, cât şi în insule, tele neîncetate pentru supremaţie între suveranii elenistici au provocat mari daune ma teriale, la care se adăugau jafurile piraţilor, îngăduiţi şi uneori (ca în timpul primului ră i sirian) aflaţi în solda talasocraţiei lagide. Cetăţile insulare sunt adevărate turnuri de refugiu contra atacurilor piratereşti. Bogăţia scade treptat în Grecia, astfel încât în vreme lui Polibios cetăţi ca Megalopolis şi Mantineea puteau dispune de o avere mobilă şi imobi lă de 200 talanţi, ceea ce însemna destul de puţin. Păturile mijlocii suportau majoritatea impozitelor şi liturgiilor (contribuţii băneşti) şi d in această pricină, cât şi din cauza surplusului de mână de lucru, ca rezultat al dezvoltării meşteşugurilor şi producţiei de mărfuri în Asia Mică, Egipt şi Siria, se produce proletarizar lor şi, implicit, creşterea luptei de clasă, ca firească urmare a accentuării diferenţei din tre bogaţi şi săraci (Sparta în vremea lui Agis IV şi Cleomenes). Inscripţiile epocii pomene sc deseori de revolte (tarahaí), al căror sfârşit era cel mai adesea instaurarea unei ti ranii susţinute de sărăcime şi protejată de Macedonia. Unii tirani, ca Apolodor din Casand reea sau Aristotimos din Eleea, s-au făcut repede vestiţi prin atrocităţile comise, alţii, dimpotrivă, prin înţelepciunea guvernării lor (Aristomahos din Argos şi Aristodemos din M egalopolis). În sec. III, Peloponesul a fost prin excelenţă teatrul luptelor civile. G recia nu era în acele timpuri sărăcită ca resurse, dimpotrivă, terenurile agricole, livezi le, viile erau bine cultivate şi foarte productive; repartiţia bunurilor însă era defect uoasă. Contemporanii abia dacă-şi dădeau seama de decadenţa lentă a economiei, cauzată de diminuare a exportului şi de scăderea puterii de cumpărare pe piaţa internă. Atena se bucura de o viaţă paşnică după ieşirea ei de sub dominaţia lui Demetrios Poliorcetul mai ales după Curupedion, sub administraţia înţeleaptă a lui Gonatas, care o socotea capi tala sa culturală. Antigonidul deţinea o garnizoană militară în Pireu drept contrapondere a influenţei politice a Lagizilor în Rodos, Delos, Milet şi Efes, oraşe disputate şi de Se leucizi. După războiul cremonidian (267-261), Atena rămâne, până la 229, fidelă regatului mac donean, a cărui politică a fost în general liberală. Delfi devine în mod treptat dependent de Liga etoliană, în cadrul căreia cunoaşte o remarcabilă înflorire artistică. Insulele sunt prospere, deşi deseori ameninţate de piraţii care scăpaseră campaniei poliţien eşti a Rodosului. Tasos produce vin şi exportă aur, Paros şi Naxos sunt vestite prin car ierele lor de marmură. Rodosul este cea mai bogată insulă din Marea Egee. La Delos, te mplul lui Apolo atrăgea mulţi pelerini şi multe donaţii. Tezaurul acestuia se transformă c u încetul în bancă. Insula are relaţii comerciale strânse în Egeea şi în Pont cu Cizicul, Lam cos, Abidos, Bizanţ, Calcedon, Olbia, Panticapaion. Volumul comerţului în 278 era de a proape un milion de drahme, iar averea imobilă şi mobilă a templului, în acelaşi an, se ri dica la cinci milioane şi jumătate de drahme. Preţul cerealelor pe piaţa de la Delos era constant în prima jumătate a sec. III, dar după 250 creşte continuu până la sfârşitul secolu . În acelaşi timp, preţul mâinii de lucru este în continuă scădere. Ca şi Delosul, insula Cos se face cunoscută prin sanctuarul său închinat însă lui Asclepios. Şcoala de medicină de aici e vestită în toată lumea elenistică. Produsele importante ale in sulei sunt vinul şi mătasea (de calitate inferioară). În perioada dependenţei de Rodos, cătr e sfârşitul sec. III, se dezvoltă şantierele navale. Chios, foarte bogată în perioada anteri oară, înainte de ridicarea Rodosului, servea, după cum aflăm din corespondenţa lui Zenon, ca intermediar comercial între Alexandria şi Pontul Euxin. Lesbosul producea vin şi mu lt ulei, de asemenea şi diferite unguente, fiind în acelaşi timp cunoscută pentru carier ele ei de marmură şi piatră de construcţie. Oraşele pontice trăiesc o mare dezvoltare în sec. III, orientându-şi comerţul nu numai către umea grecească din sud{qluetip title=[] } D. M. Pippidi, Din istoria Dobrogei, Buc urești, 1965, capitolul Coloniile pontice în epoca elenistică, pp. 219-265.{/qluetip} (unde exportau grâne, peşte sărat, lemn, ceară, piei de animale sau sclavi), ci şi către cea barbară din jur şi de peste Dunăre sau din teritoriile nord-pontice, devenite o bună pi aţă de desfacere a produselor de import, cât şi a celor manufacturate în atelierele propri i (ceramică, statuete de teracotă, podoabe şi monede). Puternice instalaţii portuare asi gurau satisfacerea nevoilor crescânde ale exportului de grâne, chiar după apariţia Egipt ului printre principalii producători (nevoile epocii sporiseră datorită atât concentrării �unui mare număr de locuitori în oraşe, cât şi creării numeroaselor armate cu efective apreci abile). Ca mai toate oraşele de pe coastele Pontului Euxin, cele din Dobrogea dezvoltă şi ele agricultura în teritoriile lor rurale, devenind, în special către sfârşitul sec. III, expo rtatoare ale propriilor produse, pe lângă cele primite din adâncul regiunilor locuite de băştinaşi, cărora le dădeau în schimb vinuri şi uleiuri aduse de la Rodos, Tasos, Cos, Sin pe etc. Graţie stampilelor de pe amfore se poate urmări pe perioade bine delimitate cuantumul importurilor{qluetip title=[] } V. Canarache, Importul amforelor ştampil ate la Istria, București, 1957; M. Gramatopol şi Gh. Poenaru-Bordea, Amfore ştampilate din Tomis în SCIV, 19, 1968, pp. 41-61; idem, Amphora Stamps from Callatis and So uth Dobrudja, în „Dacia”, XIII, 1969, pp. 127-282.{/qluetip} şi difuzarea lor în Dobrogea elenistică sau la nord de Dunăre, în Oltenia, Muntenia şi Moldova{qluetip title=[] } D. Tudor, Amforele ştampilate în Moldova, Muntenia şi Oltenia, în Arheologia Moldovei, V, 1 967, pp. 37-79.{/qluetip}. DE LA CETATE LA IMPERIU. ALEXANDRU ŞI URMAŞII SĂI IV DECLINUI ŞI SFÂRŞITUL STATETOR ELENISTICE; EXPANSIUNEA ROMEI ÎN TERITORIILE ELENISMULUI Reîntorcându-ne la evenimentele politice, vom vedea mai întâi care era situaţia în Asia şi Eg pt către sfârşitul sec. III. În Siria, Ahaios, reprezentantul vârstnic al ramurii cadete a Seleucizilor, renunţă la tron în favoarea lui Antioh III, pe care-l ajută la recucerire a domeniilor Pergamului şi la înăbuşirea unor revolte, spre a se proclama la rându-i rege în Asia Mică în 220. Antioh reuşeşte abia mai târziu să se debaraseze de periculosu-i rival, c are între timp intrase în Antiohia şi se încoronase. În Egipt situaţia nu e mai puţin tulbure Ptolemeu IV Filopator se urcă pe tron (221) în vârstă de 17 ani, cu înclinaţii mai mult cătr studiu (fusese elevul lui Eratostene) decât către treburile statului. El abandonează politica greacă a regatului pentru a se orienta către cea asiatică, fiind sub influenţa nefastă a doi consilieri, Sosibios şi Agatocles, care îl îndeamnă să-şi ucidă toată familia, siv mama (atunci îşi află moartea şi refugiatul rege spartan Cleomenes III, învins la Sela sia). Profitând de situaţie, Antioh III se hotărăşte să încerce rezolvarea chestiunii Coelesi iei, începând al patrulea război pentru acest teritoriu. Egiptul se află în faza iniţială a l ngului său declin economic şi politic. Blocarea pieţelor de grâne duce la scăderea rezerve lor băneşti. Antioh înaintează rapid. Sosibios are nevoie de 75000 de oameni, pe care nu -i poate procura în grabă. De aceea, pentru prima dată în istoria Lagizilor, dispune înarm area a 20 000 de egipteni ca hopliţi. Bătălia decisivă, la care ia parte şi Ptolemeu, are loc la Rafia în 217 (contemporană cu cea de la Trasimenus). Antioh e învins şi se retrag e în grabă de teamă să nu-i cadă Ahaios în spate. Urmările bătăliei de la Rafia în Egipt sunt faptul că la bătălie participase o armată indigenă duce la creşterea pretenţiilor băştinaşilo flă la originea multor tulburări sociale ulterioare, printre care ieşirea Egiptului de sud, în 207, de sub autoritatea lagidă, pentru 20 de ani. Tot după bătălia de la Rafia, ca o concesie făcută autohtonilor, se produce egiptizarea di nastiei lagide: cuplul regal se încoronează ca faraoni cu coroana dublă a Egiptului de Sus şi de Jos. (O stelă de la Memfis îl înfăţişează pe Ptolemeu IV ca Râ, zdrobind sub picio calului pe Antioh III). În Asia, Antioh III se împacă cu Atalos al Pergamului şi reuşeşte să-l captureze pe Ahaios la Sardes, în 215. Apoi începe a se ocupa de chestiunile orientale, căci Bactria, Armenia şi parţii ameninţau satrapiile răsăritene ale regatului. Porneşte o lungă expediţie în acest iuni şi în India, expediţie cunoscută sub numele de „anabază”, care durează mai mulţi ani şi hiar dacă nu a avut rezultate spectaculoase, a impus respect faţă de autoritatea regală, vădind în persoana lui Antioh un mare monarh. De altfel, după întoarcerea din campanie ia titlul de Basileûs mégas (Mare rege). În Macedonia se urcă pe tron Filip V (221), o remarcabilă inteligenţă politică, dar orgolios şi iute la mânie, într-un moment când situaţia cerea multă stăpânire de sine şi limpezime de e. El nu se angajează totuşi în „războiul aliaţilor” contra etolienilor, care tocmai izbucnise ( 20-217) pentru scoaterea sanctuarului de la Delfi de sub tutela celor din urmă. În 2 15 are loc un eveniment important în istoria lumii elenistice: alianţa dintre Filip şi Hannibal. Asupra motivelor şi mobilurilor tratatului, Polibios nu ne lămureşte pe dep �lin. În urma acestei înţelegeri, regele macedonean deschide un front în Iliria, fapt car e îi sileşte pe romani să ia măsuri de apărare în eventualitatea unei debarcări macedonene. F lip atacă Apolonia pe mare, dar este surprins şi înfrânt de flota lui Laevinus, constrâns să-şi ardă vasele şi să se întoarcă pe uscat în patrie. Ca urmare a intervenţiei sale în Ilir cheie, în 212, alianţa etolo-romană, în cadrul căreia etolienii se obligă să-l atace pe Filip pe uscat, iar romanii pe mare. Macedoneanul este într-o situaţie puţin de invidiat: înco lţit de peste tot, el e pe deasupra obligat să ajute Liga aheeană, la conducerea căreia se găsea Filopoimen, care lupta împotriva spartanilor, aliaţii etolienilor şi implicit d uşmanii lui Filip. În planurile lor, romanii nu prevăzuseră renaşterea aheeană sub conducere a lui Filopoimen, zdrobirea spartanilor la Mantineea (217) şi eliminarea etolienil or de pe scena războiului, astfel că o armată debarcă în Iliria nu pentru a lupta, ci pent ru a duce tratative. Pacea se încheie la Foiniké (205), iar protectoratul roman asup ra Iliriei este împărţit cu Filip. Regele macedonean profită de stabilizarea situaţiei pe vechiul teatru de lupte, pentru a-şi îndrepta privirile către Orient. În vreme ce regatul seleucid se întăreşte sub guvernarea marelui suveran care era Antioh III, în Egipt continuă criza puterii lagide. Ptolemeu IV moare, fiind urmat, după int rigi de palat şi crime, de Ptolemeu V Epifanes (204-181). Filip face un joc dublu: pe de o parte încheie o alianţă cu Antioh pentru împărţirea Egiptului, pe de alta tratează c Ptolemeu, ameninţându-l pe Seleucid că, dacă atacă Coelesiria fără el, va sprijini pe Lagid 203-202). Antioh declanşează însă al cincilea război sirian. Ocupă Coelesiria şi o scoate def nitiv din mâinile Lagizilor, care o deţinuseră un secol. O ambasadă romană pleacă imediat în Grecia (200) pentru a interveni ca alianţa Filip-Antio h să nu se transforme în realitate. Din această pricină romanii închid ochii asupra isprăvil or lui Antioh în Egipt, notificându-i totuşi să nu ştirbească integritatea acestuia. Antioh, încurajat de succese, violează pactul cu Filip şi se aruncă asupra posesiunilor ptolemaice din Asia Mică. Filip, la rându-i, atacă posesiunile lagide din Tracia: Aino s şi Maroneea, apoi cetăţile libere, dintre care unele aliate ale etolienilor, Lisimah eea, Calcedon. Etolienii apelează la arbitrajul Romei, dar sunt refuzaţi. Filip pune mâna pe Perint şi pe Strâmtori, nemulţumindu-i astfel pe rodieni. Prin trădare, ocupă Tasos ul. Între 201 şi 200, în fruntea unei solide flote de război, Filip se abate asupra Cicl adelor şi asupra Samosului, bază navală lagidă. Intră triumfător în Milet şi revine asupra Ch ului, unde dă bătălia cu flotele reunite ale Rodosului şi Pergamului. Se retrage fără a fi în rânt. Atalos şi rodienii trimit o ambasadă la Roma. Filip fuge, lăsându-şi armata în Bargylia şi ajunge singur în Macedonia, de unde atacă Atena. Ambasada romană de informare şi prevenire, care parcurgea Grecia, se găsea tocmai în Att ica în momentul când Filip atacă Pireul. Romanii dau macedonenilor un ultimatum să se re tragă, apoi ambasada se îndreaptă spre Rodos. Filip lansează din nou o operaţie în Tracia şi Strâmtori, iar M. Aemilius Lepidus vine de la Rodos cu un nou ultimatum, pe care îl în mânează regelui la Abidos (200). Acesta credea că este o sperietoare goală, ca şi ultimatu mul de la Atena. Romanii între timp însă reuşiseră să-şi asigure neutralitatea lui Antioh III Până la sosirea lui Flamininus, în 198, războiul cu Macedonia nu face progrese însemnate. De la această dată însă evenimentele se precipită. Armata romană intră în Grecia centrală, i otele romană, rodiană şi pergamenă înconjoară Grecia. Trădările epiroţilor, aheenilor, precum rderile în Tesalia, Eubeea şi Grecia centrală obligă pe Filip să trateze. Ca urmare a rupt urii cu Liga aheeană, el se apropie de Sparta, însă regele acesteia, Nabis, se declară în cele din urmă de partea Romei. În 197, regele macedonean e învins de Flamininus la Cyn oscefale şi prin pacea încheiată se obligă la evacuarea tuturor oraşelor greceşti ocupate în uropa şi Asia, la restituirea prizonierilor şi la refacerea monumentelor distruse la Pergam. La jocurile istmice din 196 Flamininus proclamă libertatea Greciei, curăţită ac um de armatele macedonene. În urma războiului cu Filip, Roma îşi asigura un cap de pod în Grecia pentru viitoarele acţiuni împotriva celuilalt pericol, pe care diplomaţia ei îl a mânase doar: Antioh III. După ce Filip abandonase Strâmtorile, în urma evenimentelor menţionate, Antioh îşi deschide prin Asia Mică un drum până în această regiune strategică, ocupând cetăţile abia părăsite de m era de aşteptat, Rodosul protestează cel dintâi împotriva trecerii lui Antioh în Europa (acţionase în pofida avertismentelor Romei). Senatul trimite pe L. Cornelius Lentulu s să-i repete cererea de a se retrage din Tracia. Dând crezare zvonului despre moart ea lui Ptolemeu V, Seleucidul nu dă nici o atenţie lui Lentulus, ci, lăsându-şi fiul pe fr ontul tracic, atacă Ciprul, dar se retrage când află că Lagidul e în viaţă şi, mai mult încă, �oţie pe fiica sa Cleopatra. Întrerupte cu doi ani înainte, contactele între Antioh şi romani sunt reluate în 193. Roma cere ori evacuarea Europei, promiţând neintervenţia ei în afacerile Asiei, ori, dacă Anti oh rămâne în Tracia, îşi va rezerva în consecinţă dreptul de protectorat asupra cetăţilor gre Asia Mică (bineînţeles, la cererile acestora, de a căror iminenţă senatul era sigur). Antio h amână răspunsul, căci observă că în Grecia situaţia se înrăutăţeşte, sperând în consecinţă romane. Liga aheeană, în frunte cu Filopoimen, declară război Spartei, iar Flamininus apare din nou în Grecia. La solicitările etolienilor, Antioh debarcă în Grecia. Aheenii şi romanii se unesc împotri va sa: bătălia are loc la Termopile în 191. Invadatorul e lovit prin spate, scăpând doar c u 500 de oameni, cu care pleacă îndată în Asia. În această afacere, Filip se declară de parte senatului şi drept răsplată primeşte înapoi pe fiul său Demetrios, ostatec la Roma. Războiul, început în Grecia, se mută în Asia. O armată romană aflată sub conducerea fraţilor o, traversează Tesalia, Macedenia şi Tracia, în drum spre Strâmtori. În iarna 190-189, ea pătrunde în Asia Mică şi face joncţiunea cu armata lui Eumenes II al Pergamului. Bătălia se d a Magnesia pe Hermos, iar Antioh este zdrobit. Pacea se încheie la Apameea în 188 tratatul lui Antioh cu Roma fiind cel mai detaliat pe care îl cunoaştem din antichit atea greacă. Antioh trebuie să plătească drept daune de război 1000 talanţi anual (pentru a-ş reface finanţele, regele se dedă la jafuri de sanctuare), să părăsească Asia Mică, să-şi lim numărul elefanţilor şi navelor, să nu încheie alianţe şi să nu recruteze mercenari în vest. Înfrângerea lui Antioh III demonstrează în termeni cât se poate de clari că o politică elenis ică bazată pe factori tradiţionali, fără a ţine seama de intervenţia Romei în Egeea, era sort cului. Retrăgându-şi forţele militare din Orient, Roma lasă să se înţeleagă că nu e interesat rea de noi teritorii, ci în stabilirea ordinii şi păcii (ordinea şi pacea, bineînţeles în sen ul vederilor ei). În Grecia situaţia, după pacea de la Apameea, nu era tocmai liniştită. Libertatea proclama tă de Flamininus se spulberase în focul aprins de Liga aheeană, încurajată de alianţa cu Rom a în timpul războiului acesteia cu Antioh. Grecia, scăpată de Filip, se vede acum ameninţa tă de aheeni, care ocupă Peloponesul, declară război Spartei şi, sub conducerea lui Filopo imen, o şterg de pe faţa pământului (pentru prima dată în multiseculara ei istorie, în 188). enatul rămâne indiferent la toate acestea. Pe de altă parte, Filip era nemulţumit, aşteptând u-se la mai mult după Apameea; romanii însă continuă a susţine pe vechii săi duşmani, etolien i. De aceea regele, devenit un remarcabil om politic după Cynoscefale, începe să se pr egătească de război, ducând o politică economică şi socială autoritară (deschide noi mine, co ează traci, declară căsătoria obligatorie şi interzice abandonarea copiilor, în vederea repo pulării ţării), tratând cu Roma şi ocupând în acelaşi timp, în ciuda avertismentelor ei, noi orii. O criminală intrigă de palat, ţesută de fiul cel mare, Perseu, împotriva mezinului, Demetr ios, îl împinge pe rege la uciderea celui din urmă, de a cărui nevinovăţie îşi dă seama, sfâr uşi curând după aceea (179), ros de remuşcări şi de oboseala nervilor. Îi urmează beneficiaru regii cabale, repede recunoscut de Roma. Proaspătul rege avea 33 de ani, remarcabi le calităţi de conducător, dar îi lipsea, ca şi generaţiei anterioare, înţelegerea clară a no njuncturi mondiale. Al treilea război roman cu Macedonia (171-167) era mai degrabă un război preventiv, ca re vreme de trei ani lâncezise în hărţuieli de o parte şi de cealaltă. Pentru a lichida defi nitiv această problemă, senatul încredinţează în 168 conducerea operaţiilor lui L. Aemilius P ulus, cu douăzeci de ani în urmă membru în comisia de pace de la Apameea. În iunie al acel uiaşi an are loc bătălia de la Pydna, isprăvită în nici două ceasuri cu dezastrul lui Perseu regele macedonean pierde pe câmpul de luptă vreo 25 000 de oameni) şi fuga acestuia la Amfipolis, apoi la Samotrace, pentru a se preda în cele din urmă învingătorului. Căderea Macedoniei are drept urmare desfiinţarea în toată lumea grecească a partidelor favorabil e acesteia (însoţită de denunţări şi exilări, printre care este notorie cea a lui Polibios ce adoptase o poziţie de neutralitate între Roma şi Perseu). Macedonia e împărţită de romani în ru regiuni autonome, tributare senatului. Prin desfiinţarea monarhiei (cheia puter ii lor), macedonenii sunt asimilaţi grecilor în raporturile cu statul roman. În Asia Mică situaţia, după Apameea, se caracterizează prin lupte continue între regatul Per gamului care sub Eumenes II îşi sporeşte posesiunile pe seama Seleucizilor şi altor stat �e independente, înfloritoare şi ele în aceeaşi vreme, ca Bitinia şi Pontul. În consecinţă, bu e relaţii dintre Roma şi Pergam se strică pentru că Eumenes depăşise cu mult limitele terito riale ce-i fuseseră notificate prin tratatul de la Apameea. Rodosul, care sprijinise pe romani împotriva lui Antioh III, anexează şi el teritorii continentale (Caria, Licia), nemulţumind (în ceea ce priveşte stăpânirea Liciei) în cele din urmă senatul. Spre a da o lovitură de graţie insulei, romanii cedează Atenei Delosul drept cleruhie, declarându-l „porto-franco” (167). Bogaţii stăpânitori de odinioară ai mărilor crezuseră şi glumi cu Roma, dar politica perfidă a acesteia i-a situat pentru totdeauna la rem orca ei. În Egipt, situaţia secesionară a ţării încetează în 186, prin concesiuni fiscale făcute de co eparatiştilor. În 180, Ptolemeu V moare otrăvit, urmându-i, ca regentă a minorului Ptoleme u VI Filometor, soţia sa Cleopatra I, fiica lui Antioh III şi sora lui Seleuc IV. Regatul seleucid, după dispariţia lui Antioh III cel Mare (187), este condus, până la 17 5, de Seleuc IV Filopator, palidă figură, ce dispare asasinat de vizirul Heliodor. A ntioh IV, celălalt fiu al învinsului de la Magnesia, care trăia la Atena, este instala t cu ajutorul lui Eumenes II. Domnia lui (175-163) e caracterizată printr-un ideal ism bizar, anacronic şi îndepărtat de politica socială a înaintaşilor: elenizează cu forţa re ni întregi, impunând cultele şi modul de viaţă grecesc şi exagerează totodată cultul persoane egale, ca unic liant al regatului. Printr-un ciudat joc politic, Egiptul, aflat în hărţuieli dinastice interne, declară războ i regatului seleucid, ca urmare a acţiunilor a doi demnitari iresponsabili, intenţio nând să reocupe Coelesiria. Antioh intră imediat în campanie, ocupă o bună parte din Egipt, dar se înţelege cu Ptolemeu VI contra rivalilor Ptolemeu VIII şi Cleopatra II. Operaţiun ile sunt reluate de Antioh în 168, când regele cucereşte tot Egiptul şi îl pradă, asediind A lexandria. Roma trimite în grabă pe Popilius Laenas, care, la Eleusis (o suburbie a Alexandriei), îl somează pe Antioh (trasând cu bastonul un cerc în jurul său pe nisip), să n u părăsească locul înainte de a răspunde mesajului senatului. Între timp, Pydna avusese loc, aşa că Antioh bate în retragere, părăseşte Egiptul, fără alte pierderi decât a prestigiului. ştiuse să-l şantajeze cu nepotul său Demetrios, ostatec în Italia, succesor legitim al tr onului, ca fiu al fratelui mai mare. Întors din Egipt, precum ştim, Antioh organizează o campanie în satrapiile orientale, ieşi te de sub obedienţa seleucidă graţie curajului căpătat de dinaştii acestora după pacea de la pameea. În Bactria, Demetrios, urmaşul lui Eutidem, recucerise regiunile luate de An tioh III. Armenia şi Media reintră sub ascultarea seleucidă, dar protagonistul noii „ana baze” se îmbolnăveşte şi moare în Persia în vârstă de 40 de ani. După bătălia de la Pydna până la căderea celui din urmă regat elenistic (Egiptul, 30), putem orbi despre cei peste 130 de ani ce s-au scurs ca despre ultima perioadă în bogata i storie a lumii elenistice. Ea este caracterizată, între 167 şi 145, de intense conflic te dinastice atât în Egipt, cât şi în Siria. Cei doi fraţi, Ptolemeu VI Filometor şi Ptolemeu VIII Fyscon se află în conflict armat pentru stăpânirea a ceea ce mai rămăsese din imperiul maritim de odinioară, luând pe rând fiecare drept arbitru Roma. Rivalitatea lor are ca principal obiectiv Ciprul şi Cirenaica, cea din urmă cedată lui Fyscon, care, de teamă de a nu fi asasinat de fratele mult întreprinzător, redactează un testament în favoarea Romei, în cazul în care ar pieri fără urmaşi. Senatul nu vedea însă ivindu-se de pe malurile ilului nici un pericol politic sau militar şi, în consecinţă, îşi îndreaptă toată activitatea omatică spre Siria, contribuind astfel - pe lângă conflictele dinastice existente, cri za financiară şi emanciparea populaţiilor - la slăbirea statului seleucid „multinaţional”. În 4, o comisie senatorială ajunge în Siria şi, neliniştită de puterea militară edificată de Ant oh IV, cere distrugerea vaselor grele şi uciderea elefanţilor de luptă. Profitând de tul burările pricinuite de asasinarea unui membru al ambasadei romane, Demetrios, nepo tul lui Antioh IV, ostatec la Roma, cere tronul ocupat de minorul Antioh V, afla t sub puternica tutelă a unor miniştri. Cu ajutorul câtorva senatori, fuge din Italia, debarcă în Siria, învinge rând pe rând pe toţi uzurpatorii şi capătă, în fine, în 160 recuno cială a Romei. Activitatea sa diplomatică sfârşeşte însă prin a stârni neîncrederea şi antipatia lui Atalos Pergamului, care inventează un concurent, pe Alexandru Balas, pe care îl susţine la R oma, obţinând recunoaşterea lui oficială. În această vreme, după cum se vede, influenţa Perga ui atinsese punctul culminant, Atalizii dispunând nu numai de politica Asiei Mici, �ci intervenind şi în afacerile interne ale regatului seleucid. Care este situaţia în Europa după înfrângerea Macedoniei la Pydna? Despre fostul regat din nordul Egeei nu avem prea multe date până la transformarea celor patru regiuni auto nome - create de romani după eliminarea lui Perseu - în provincie romană (148/147). În s chimb, în Pelopones evenimentele ne sunt mai clare. Liga aheeană este puternică şi se op une ieşirii Spartei din confederaţie. Nereuşind să rânduiască lucrurile în mod paşnic, Liga d ară război Spartei, repede refăcută după dezastrul din 188. Află însă că senatul aprobă seces cesteia şi că, în plus, cere Ligii abandonarea Corintului, Argosului, Orhomenei. Carta gina nu căzuse încă, astfel încât Roma e nevoită să parlamenteze, deşi ar fi preferat să dict Preparativele de luptă se precipită, dar oficial starea de război nu exista decât între Sp arta şi Ligă. Precedând pe Metellus, care cobora cu o armată din Macedonia, L. Mummius d ebarcă în 146 la Corint şi zdrobeşte definitiv ambiţiile politice ale Ligii. Corintul e je fuit, ars şi ras de pe faţa pământului (sub motiv că maltratase în două rânduri, deşi fără vă e, pe ambasadorii romani), iar organizarea Greciei „eliberate” este încredinţată unei comi sii de 10 senatori. Chiar dacă nu e adusă în stadiul de provincie romană, Grecia nu e ma i puţin provincializată, ea având un statut similar celui al statelor ataşate provinciei Macedonia. Începând cu anul 145, în Orient progresele parţilor devin din ce în ce mai rapide, după moar tea, în 150, a lui Eucratides, ultimul suveran grec al Iranului. Mitridate I îşi asumă t itlul de Mare Rege. Demetrios II al Siriei încearcă să tempereze elanul acestuia: în 141 porneşte să redobândească satrapiile cucerite (Persida, Elimaida), dar cade prizonier. Mitridate însuşi sfârşeşte curând după aceasta (139/8). Lui Demetrios îi urmează în Siria fra Antioh VII Sidetes (138-129), care continuă războiul partic al predecesorului, obţinând succese militare importante şi eliberarea regalului prizonier. Cade însă ucis pe câmpul de luptă, după ce parţii chemaseră în ajutor triburile scitice. Demetriois II organizează în sia o puternică rezistenţă deşi situaţia părea în multe privinţe disperată. În Asia Mică, regatul Pergamului nu este scutit nici el de criza dinastică ce se manif esta în toată lumea elenistică: Atalos II (145-139/8) este lipsit de urmaşi direcţi, de ac eea asociază la domnie un nepot, pe Atalos III Filometor, fiul lui Eumenes II. Ace sta din urmă, după o domnie destul de ştearsă, moare în 133, lăsând vestitul testament prin c re trece în stăpânirea Romei toate teritoriile sale, cu excepţia oraşului Pergam şi a perime trului aferent. Aristonicos, un bastard al lui Eumenes II, contestă testamentul şi, în fruntea unei flote, îi hărţuieşte pe romani pe coastele Asiei, dar este în cele din urmă înf t pe uscat (130), prins şi trimis la Roma. În 129, în fruntea unei comisii senatoriale , consulul M. Aquilius pacifică regiunea, constituind provincia romană pompos denumi tă „Asia”. Moartea în 145 a lui Ptolemeu VI nu pune capăt luptelor pentru putere în Egipt. Văduva a cestuia, Cleopatra II, devine regentă pentru fiul ei Ptolemeu VII Neos Filopator, dar populaţia Alexandriei se răscoală, cerând întoarcerea lui Ptolemeu VIII, ce se afla la Cirene. Proaspăta văduvă cedează în faţa intereselor politice şi se căsătoreşte cu cumnatul, care-şi ziua nunţii nepotul ce urma să-i fie asociat la domnie. În acest climat tulbure, desc inde în Egipt marea ambasadă itinerantă a lui Scipio Aemilianus, primită cu toate onorur ile şi cu mare fast. Diodor consemnează cât de impresionaţi erau romanii de potenţialul ec onomic al Egiptului, comentând că această ţară ar deveni o mare putere dacă ar avea stăpâni d i de ea. Concordia abia stabilită în familia regală, de ochii romanilor, se destramă după plecarea acestora. Ptolemeu VIII, pentru a se răzbuna pe intelectuali (ce se opuse seră întoarcerii sale de la Cirene), îi alungă din Alexandria. Din pricina unei fiice a Cleopatrei II (devenită a doua soţie a lui Ptolemeu VIII) relaţiile se înveninează cu Siri a; regina, din nou asediată în Alexandria, îşi cheamă în ajutor ginerele seleucid, oferindui coroana Egiptului. Demetrios II nu stă mult pe gânduri, porneşte în campanie, dar prop ria-i armată se revoltă. Cleopatra II fuge în Asia cu întregul tezaur al Lagizilor. Alex andria mai rezistă încă un an lui Ptolemeu VIII, după care îi cedează (127/6). Asociaţiile sp rtive, educative, religioase şi profesionale au fost desfiinţate, iar bunurile cetăţenil or confiscate. Politica lui Ptolemeu VIII s-a vădit a fi fost dezastruoasă pentru el enismul alexandrin. Nu mai puţin nocivă a fost şi regatului vecin; pentru a termina cu Demetrios II, Ptolemeu îi găseşte un uzurpator: Alexandru II Zabinas, pe care Antiohi a îl aclamă. Demetrios e capturat în 126 şi sfârşeşte în torturi groaznice din cauza intrigil �soţiei sale lagide, care obţine astfel din partea lui Ptolemeu recunoaşterea fiului ei Antioh VIII Gripos ca rege, cât şi mâna Cleopatrei Trifaina (fiica lui Ptolomeu VIII cu Cleopatra III). În 116, la moartea sa, Ptolemeu VIII lasă în urmă o operă ce nici Roma nu ar fi putut-o duce la un mai bun sfârşit: Siria seleucidă era la pământ, iar Egiptul un măr putred, pe care doar interesele politice externe ale senatului îl mai menţineau. Bastardul Apion, guvernator al Cirenaicii, va face un testament în favoarea Romei. Agonia dinastiei seleucide (123-83) se termină prin ocuparea Siriei de către Tigrane s al Armeniei, ajuns pe tron cu sprijinul lui Mitridate II. La această dată întreaga M esopotamie se afla în mâinile parţilor. În Asia Mică, Roma s-a substituit Atalizilor, fără să aducă vreo modificare mai importantă st ucturii interne a vechiului regat. În organizarea fiscală, doar, intervine lex Sempr onia de Asia, prin care C. Gracchus instituia dijma proporţională pe venituri (dijmă e xtinsă de la pământul regal şi la teritoriile cetăţenilor, strângerea acesteia concesionândula Roma). Frigia Mare, dată mai întâi de senat lui Mitridate V ca răsplată pentru ajutorul său contra lui Aristonicos, este proclamată liberă după moartea acestuia, iar apoi ataşată provinciei romane Asia. Legăturile Romei cu provincia ei de peste mări sunt ameninţate de piraţii cilicieni (ce constituiau totodată o sursă de sclavi pentru Italia), contr a cărora M. Antonius (bunicul viitorului triumvir) porneşte în 102, sprijinit de Bizanţ şi de Rodos, un război soldat cu o victorie fără consecinţe sensibile pentru jefuitorii mări lor. Între timp, din Orient începe a se ridica steaua unei noi figuri ce va pune pentru u ltima dată sub semn de întrebare influenţa romană asupra răsăritului elenistic şi asupra Balc nilor. Este vorba de Mitridate VI Eupator, retras în munţi la vârsta de 12 ani, după moa rtea tatălui sau Mitridate V (120) şi revenit la putere în 112 (avea 20 de ani), după ce şi-a asasinat mama şi fratele. O dată mai mult, cruda şi imorala istorie politică a lumii elenistice va fi copios str opită de sângele vărsat prin acţiunile temerare ale acestui monarh oriental. El îşi extinde stăpânirea asupra coastei răsăritene şi nordice a Mării Negre până în Crimeea, apoi asupra Pa niei şi Capadociei, provocând astfel senatul, care îi dă, în 89, un drastic ultimatum, bin eînţeles respins de către suveranul pontic. Războiul este deci declarat. Şefii militari ro mani, L. Cassius, M. Aquilius şi Q. Oppius se dovedesc incapabili a ţine piept lui M itridate. Pentru acesta din urmă, campania este în fapt o plimbare militară. Strâmtorile sunt redeschise, iar învingătorul pozează peste tot în „eliberator”. El îşi instalează carti militar la Efes, de unde organizează masacrul romanilor rezidenţi în provincia Asia: 8 0 000 de femei, copii şi bărbaţi sunt ucişi într-o singură noapte. În 88, Rodosul rezistă ase lui, făcându-l pe Mitridate să eşueze pentru prima dată. În acelaşi an însă o armată pontică prin Tracia, provincia romană a Macedoniei. Insulele din Egeea cad şi ele (la Delos romanii sunt masacraţi), iar Atena se declară pentru Mitridate, instaurând tirania fil ozofului Aristion. După lovitura de stat Sylla debarcă în Epir, în 87, în fruntea a cinci legiuni, fără flotă. Î rezistenţa mitridatică din Macedonia şi în 86 se află sub zidurile Atenei, care cade la 1 martie. Pireul este distrus. Întregul front mitridatic din Europa este lichidat până în decembrie acelaşi an. În Asia, starea de spirit a populaţiei se schimbă. Masacrarea romanilor şi expediţiile de pedepsire împotriva unor cetăţi, înstrăinează simpatiile faţă de Mitridate, astfel că acesta oit să trateze cu Sylla. La 85, la Dardanos se încheie o pace care stipula evacuarea tuturor teritoriilor cucerite din Asia Mică, inclusiv Bitinia şi Capadocia. Cetăţile gr eceşti compromise în criza mitridatică vor trebui să plătească despăgubiri imense lui Sylla ( ezi capitolul Elenismul şi Roma). Dar în tratatul de pace abia încheiat se află sămânţa unui ou război: Nicomede IV, căruia i se restituie Bitinia, moare în 74, după 10 ani de resta uraţie, lăsând prin testament regatul său Romei. După acceptarea testamentului de către sena t, Mitridate năvăleşte imediat în noua provincie, fiind bine primit de populaţie (73). Lucullus ajunge între timp în Asia, unde organizează o rezistenţă antimitridatică, oprindu-l pe rege în Bitinia. Reocupă întreaga provincie şi îl bate pe rege la Lemnos. Lucullus inv adează Pontul şi asediază în iarna 72-71 Amisosul. La Kabeira, pe Lycos, îl înfrânge pe Mitri ate, care se refugiază la Tigranes al Armeniei. În 70, Lucullus ocupă cele două capitale ale regatului, Sinope şi Amaseia, apoi trece în Armenia, în urmărirea fugarului. În 68 însă lui Lucullus i se ridică toate puterile, devenind un simplu particular (Caesa �r şi Cicero, fiecare cu alte gânduri, fac să fie votată o lege ce transfera lui Pompei înt reaga autoritate deţinută de Lucullus). Mitridate reintră în Pont, însă e aproape septuagena r şi nu mai dispune nici de provinciile din Crimeea, din pricina trădării fiului său, ia r Tigranes, istovit, nu-i mai putea fi de vreun folos. Astfel, Pompei reuşeşte să cuce rească Pontul din nou, alungându-l pe Mitridate în Colchida (66/5); la rându-i, acesta r eintră în posesia domeniilor din Armenia, iar trădătorul său fiu se sinucide, asediat în Pan ticapaion. Mitridate încearcă o înţelegere cu Pompei, dar fără succes. Regalul aventurier, i mun la otravă, sfârşeşte în 63, punând pe un mercenar să-l ştranguleze. În Asia Mică, pe lângă provinciile romane Asia, Cilicia, Bitinia şi Pont rămân câţiva dinaşti clientelari ai Romei: Ariobarzanes în Capadocia, prinţii galaţi puşi sub conducerea lui Deiotarus şi două mici principate în Paflagonia. Istoria Asiei Mici elenistice este înch eiată. Evacuarea Feniciei, Siriei şi Ciliciei de către Tigranes (ocupaţie care în fapt a stăvilit înaintarea arabilor) face posibilă restaurarea, cu asentimentul Romei, a dinastiei seleucide în persoana lui Antioh XIII. Palida domnie a acestuia ia sfârşit în 69, ucis f iind de arabi. În anii 64/63, romanii creează provincia Siria, asigurând coastele ei împ otriva piraţilor şi devenind totodată vecinii imediaţi ai parţilor. Din vechiul Orient elenistic (regatul iudeu fiind transformat într-un stat tributa r Romei, după ce ameninţase interesele acesteia în Siria [63]), organizarea lui Pompei a lăsat să supravieţuiască numai regatul lagid. Urmaşul lui Ptolemeu VIII, Ptolemeu IX Soter II, se reîntoarce în 88 la Alexandria, un de guverna Ptolemeu X, după ce Mitridate capturase în Cos toată descendenţa lagidă (cei do i fii ai lui Ptolemeu IX şi fiul lui Ptolemeu X). Domnia lui se termină în mod obscur către anul 80, în urma unor mişcări sociale în ţară. Cum la Alexandria nu exista nici un succ sor pe linie bărbătească, văduva lui Ptolemeu X se instalează la putere, dar e îndepărtată de olemeu XI Alexandru II, fiul lui Ptolemeu X, scăpat din captivitate şi expediat în gra bă de la Roma de către Sylla. Se pare că acesta răsplătise ajutorul roman printr-un testam ent ce stipula trecerea Egiptului şi a Ciprului în stăpânirea Romei, după moartea sa (repe de survenită în urma unor asasinate de palat), în orice moment ar socoti senatul că este util. Existenţa însă a acestui document a fost contestată încă din antichitate, iar autorită e romane decid ţinerea în rezervă a autenticului sau falsului testament. Între timp, fiii lui Ptolemeu IX sunt răscumpăraţi, iar alexandrinii proclamă pe cel mare rege al Egiptului, iar pe cel mic - suveran în Cipru. Un argument în favoarea autent icităţii testamentului ar fi şi faptul că Ptolemeu XII Auletes este recunoscut de Roma a bia după 20 de ani de domnie, vreme în care bogate daruri s-au scurs de la Alexandri a către malurile Tibrului. În 63, Cicero, în calitatea sa de consul, împiedică votarea une i legi agrare (rogatio Servilia), care viza, între altele, şi Egiptul lăsat moştenire de Ptolemeu XI. Mobilul acestei opoziţii era de a nu îngădui unor adversari politici ca, graţie bogăţiilor ce le-ar putea lua din Egipt, să devină prea puternici. În 59, fratele lui Ptolemeu XIII e deposedat de Cipru pentru că P. Clodius (fratele lui Appius Claudius Pulcher) fusese capturat de piraţi, iar suveranul acestei insu le lagide se dovedise ca făcând parte din complot. Ciprul e transformat în teritoriu r oman, iar M. Porcius Cato din Utica a fost însărcinat cu executarea legii respective , care alipea noul domeniu la provincia Cilicia (58). Auletes (Flautistul) este alungat de alexandrini pentru că acceptase anexarea Ciprului. El îşi găseşte refugiu la... Roma, unde e găzduit de Pompei şi ajutat de acesta să se reîntoarcă în 55 în Egipt. Finanţel sunt ruinate. Auletes promisese 6 000 talanţi lui Caesar pentru recunoaşterea senat ului, 10 000 lui Pompei şi Gabinius pentru reinstalarea din 55. Curtea duce o viaţă de lux, costisitoare, în timp ce în ţară tulburările se ţin lanţ. Terenurile nu mai sunt cultiv te, iar sistemul fiscal e corupt până la ultima expresie. La moartea sa (51), Aulete s lasă moştenitor pe Ptolemeu XIII şi pe Cleopatra VII, căsătorită apoi cu Ptolemeu XIV, fra tele lui Ptolemeu XIII şi, în fine, domnind alături de Ptolemeu XV, copilul ce l-a avu t cu Caesar (Caesarion). După asasinarea dictatorului, se întoarce de la Roma în Egipt , începând binecunoscutul episod al legăturii cu Marcus Antonius. Cleopatra e prima su verană lagidă care vorbeşte egipteana. Împăcarea dintre Antonius şi Octavian în 40 îi dă celu tâi puteri asupra Orientului, pe care visa - ca altădată Antioh cel Mare - să-l transfor me într-un imperiu romano-elenistic cu centrul în Egipt, unde de altfel îşi şi asigurase s uccesiunea prin doi gemeni, Alexandru Helios şi Cleopatra Selene, cu care-l dăruise Cleopatra. �Zilele de după înfrângerea de la Actium (31), care-i sunt şi cele din urmă, Antonius le pe trece în Egipt. Debarcarea lui Octavian pune capăt idilei „de pe malurile Stixului” şi în ac elaşi timp existenţei ultimului regat elenistic (30), transformat în provincie romană (d epinzând mai târziu direct de împărat, considerat succesor legitim al faraonilor şi Lagizi lor). DISLOCAREA ECONOMIEI ELENISTICE Deseori factorul economic a decis asupra celui politic. Din păcate, despre ultima perioadă a istoriei elenismului, cunoştinţele noastre sunt în multe domenii insuficiente pentru a înţelege cauzele intime ale atâtor schimbări radicale, ale atâtor mutaţii pe planu l politicii interstatale. Intensificarea prezenţei Romei în Mediterana orientală a avu t drept consecinţă o puternică reacţie din partea nu numai a regatelor elenistice, ci şi a regiunilor extraelenistice, înglobate în sfera comercială a acestora. Apariţia ultimulu i mare campion al rezistenţei antiromane, Mitridate, succesul repurtat de el în toată lumea greacă a vremii pot fi explicate prin interesele diverse, dar convergente al e complexei economii elenistice, dislocate din făgaşele ei uneori multiseculare, int erese ce vizau recuperarea unor poziţii pierdute. Chiar înainte însă de perioada dominaţie i romane, economia elenistică este puternic perturbată de scăderea puterii de cumpărare a populaţiei, ca urmare a sărăcirii acesteia. Cercul vicios se închide dacă ne gândim că pricina situaţiei consta în neîncetatele războaie se purtau cu mari sacrificii de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale. Încă din secolul II I, economia Greciei propriu-zise îşi diminuase ritmul de producţie din pricina apariţiei unor importante centre meşteşugăreşti în regiunile care mai înainte constituiau o bună piaţă esfacere a mărfurilor elene. În secolul II, Grecia continua să deţină o oarecare poziţie pri vilegiată în producerea ceramicii de tip „megarian”, boluri răspândite din Beoţia şi Attica p dul Italiei, Alexandria, sudul Rusiei, Pergam şi Delos. Spre deosebire de veacul p recedent (mai degrabă de prima jumătate a acestuia), secolul II este caracterizat pr in producţia pe scară mare a „facsimilelor”, prin dezvoltarea în consecinţă a industriei cera icii şi sticlei, prima căutând a imita vasele de metal, cea de-a doua, vasele sau prod usele din piatră semipreţioasă. Creşterea necontenită a cerinţelor, dar în acelaşi timp şi sc puterii de cumpărare au impus fabricarea de mare serie, imitând unicatele în bronz sau argint, inaccesibile unei clientele modeste. Podoabele ieftine vor fi decorate cu sticlă colorată turnată, imitând intaliile şi cameele (vezi capitolul O virtuozitate a artei elenistice: artele miniaturale), iar tehnica îmbrăcării cu foiţă de aur a materialel or ieftine (cum ar fi argila arsă) va constitui un răspândit expedient simulând masivita tea. Sfârşitul elenismului este marcat, în ceea ce priveşte străvechiul meşteşug al olăritului, de scoperirea în Asia Mică şi Egipt a ceramicii cu glazură, repede răspândită atât în estul cât l Mediteranei. De asemenea, una din marile invenţii în domeniul meşteşugurilor este cea a sticlei suflate, realizată pentru prima oară în Siria şi Egipt în a doua jumătate a sec. I . În aceste timpuri, în Orient asistăm la o însemnată modificare a căilor comerciale. Mai bine de un secol comerţul seleucid a fost îndreptat către Asia Mică şi Grecia, folosind drumur ile terestre ce străbăteau Anatolia spre marile porturi Efes şi Milet. Situaţia s-a menţin ut chiar după ce Asia Mică a ieşit de sub stăpânirea Seleucizilor (după pacea de la Apameea) . În a doua jumătate a sec. II şi, mai precis, după dispariţia dinastiei de la Pergam, com erţul sirian se dirijează către porturile Feniciei, Tir şi Beritos, ce aveau puternice r elaţii cu Italia şi Delosul. Scăderea puterii de cumpărare în Grecia şi Asia Mică şi creştere Italia şi lumea occidentală explică această deviere care, la rândul ei, ne lămureşte asupra orinţei Romei de a stabili o provincie în Cilicia, pentru a pune capăt pirateriei ce îng reuna şi periclita schimburile comerciale. După reconstruirea de către Caesar a Corintului, Delosul decade brusc, căci toate căile spre Occident (din Siria, Anatolia şi Pont) îşi stabilesc punctul lor nodal în străvechiul centru renăscut din ruinele în care-l prefăcuse Mummius. O dată ce rolul său în politica in ternaţională încetase (vezi p. 81) Rodosul rămâne un port de escală, fără să decadă ca Delosu fără a avea vreun rol comercial deosebit. În noua lume ce-şi anunţase zorii, locul de frunte în negoţ îl deţin, pe lângă porturile siri feniciene, Alexandria, porturile din Asia Mică, Corintul şi porturile din sud-estul şi �sud-vestul Italiei. Orientarea tuturor bunurilor Orientului, cât şi a celor proveni te din Grecia, este de aici înainte spre Italia, mare consumatoare, ce va deveni f oarte repede şi o însemnată producătoare de uleiuri şi vinuri. Egiptul, altădată model de organizare economică de stat, ajunge într-o situaţie deplorabilă din pricina neîncetatelor conflicte dinastice şi a diminuării autorităţii şi puterii regale. Anarhia domneşte în toate domeniile. Locuitorii sunt jefuiţi în plină zi, fără ca nimeni să ervină. Ptolemeii emit numeroase decrete de amnistie privind crimele de care se făcu seră vinovaţi participanţii la răscoalele ce se ţineau lanţ, în intenţia de a normaliza stare e lucruri din ţară. Influenţa şi ascendenţa băştinaşilor se fac din ce în ce mai simţite, dar nţa dintre grecii privilegiaţi şi egipteni nu dispare. Elenizarea însă a unui mare număr de autohtoni forţează din interior restructurarea grecităţii egiptene. Birocraţia lagidă se dedă la excese: agenţii regali sunt adesea mai regalişti decât regele în uşi, creând o perpetuă stare de conflict între puterea supremă şi administraţie. Populaţia muncitoare de la ţară, alcătuită mai ales din soldaţi băştinaşi (máhimoi, ce revend ulte drepturi, după ce au luat întâia oară parte la o bătălie - Rafia) se împuţinează, deoare eştia părăsesc locurile lor de baştină, preferând a se deda la jafuri decât a munci din greu entru aproape nimic. Rărirea mâinii de lucru la sate pe de o parte, iar pe de alta a patia ţăranilor prost retribuiţi au dus la deteriorarea instalaţiilor agricole (diguri, canale, bazine etc.) şi, în consecinţă, la scăderea vertiginoasă a producţiei. Pentru a-şi ac ri nevoile de hrană zilnică, felahii sustrăgeau grâne şi plante oleaginoase din cotele dat orate statului, practicând culturile facile alimentare, în detrimentul celor grele, industriale. Ei anulau astfel planificarea centrală, minând economia şi autopauperizându -se indirect. Identică era situaţia în marile ateliere meşteşugăreşti. Deoarece guvernul dăduse agenţilor l iberă în jurisdicţia fiscală, aceştia se dedau la spolieri de tot felul, oprimându-şi subordo aţii care, la rândul lor, asupresc lucrătorii. Cumularea de funcţii, nepotismul, controa lele „inopinate” ştiute dinainte şi măsluite, sunt caracteristice birocratismului egiptean al epocii. Deşi producţia cerealieră scade, Egiptul continuă totuşi a fi prezent pe piaţa egeeană, prin xporturile de papirus, in şi sticlă. Italia şi vestul mediteranean cumpără din Egipt produ se de lux şi mărfuri importate din Somalia, Arabia şi India. Relaţiile Alexandriei cu De losul, până la prăbuşirea acestuia, sunt deosebit de active, astfel explicându-se răspândirea mărfurilor ei în Pont, unde aflăm totodată şi numeroşi neguţători alexandrini. În concluzie, cauzele decăderii economiei egiptene la sfârşitul elenismului sunt: opresi unea economică a populaţiei muncitoare; împărţirea populaţiei în două grupe: una privilegiată al şi economic (formată din străini), iar alta tratată de administraţie ca sursă de venit (a utohtoni: ţărani, mici meşteşugari); antinomia existentă în structura socială, economică şi p că a Egiptului ( - pólis-hóra, gê basiliké -gê en afései, laoí - héllenes) şi, în fine, inefi cândă a maşinii birocratice care a învăţat de-a lungul secolelor cum să tundă fără să jupoaie bilă la revoltele continue, dar de nici un folos în cazul refuzului de a lucra şi al l ipsei de randament ca ultimă şi disperată formă a protestului celor mulţi împotriva exploatăr i. Am urmărit, în decursul atâtor pagini, istoria politică, economică şi socială a lumii elenist ce, în intenţia de a ilustra trecerea de la existenţa singulară a cetăţii-stat la integrarea acesteia, datorită expansiunii macedonene, într-un vast complex - necunoscut mai înai nte nici unei regiuni, nici unei perioade a istoriei antice - „imperiul” lui Alexand ru cel Mare, ce a generat apoi marile şi micile regate, rămase în graniţele de interese şi relaţii ce le schiţase marele cuceritor. „Imperiul” s-a vădit repede, după dispariţia creatorului său, a fi un simbol. Aceasta nu înse mnă însă că cetăţile greceşti s-au reîntors la statutul lor de la jumătatea veacului V. Regat lenistice au creat un cadru general statal în care, în majoritatea cazurilor, pólis-ur ile greceşti şi-au menţinut autonomia, viaţa cetăţenească nefiind desfiinţată, ci reorientată efort colectiv. „Imperiul”, care va şterge aproape total autonomia cetăţilor greceşti, reducând-o la limitele celei de care dispun municipalităţile moderne, va fi cel roman. Dar succesiunea elen ismului va constitui obiectul unui capitol final (Zorile unui nou imperiu). �CONŞTIINŢA ISTORICĂ A ELENISMULUI I A vorbi de existenţa unei filozofii a istoriei, nu numai în epoca elenistică, dar chia r în antichitatea greacă clasică, înseamnă a căuta conturarea unui subiect ce nu poate avea o consistenţă reală. S-a afirmat, pe de altă parte, de multe ori cu tărie că grecii epocii c lasice, cât şi ai celei postclasice, nu aveau sentimentul istoriei pentru că nu poseda u noţiunea de timp ca dimensiune a realităţii sociale. Această din urmă aserţiune este o exagerare aparţinând secolului trecut, dar reluată încă şi sinteze de natură eseistică ce o folosesc ca piatră de temelie în argumentaţii pe cât de fr umoase şi seducătoare, pe atât de subiective şi retorice. Întreaga literatură şi gândire grec că, şi nu vom zăbovi aici pentru a aduce exemple, este străbătută de sentimentul istoriei, e vident al istoriei micii unităţi politice care o constituia statul-cetate, cu tradiţii le sale religioase, mitice şi culturale. Dar dacă în vremurile dinaintea lui Alexandru cel Mare istoricii greci, de cele mai multe ori şi mari călători, concepeau istoria l umii locuite ca o însumare de istorii separate ale unor regiuni bine delimitate, c ivilizaţiei elenistice îi este caracteristică o nouă formă, o nouă metodă de a gândi istoria, re, implicit, trebuia să fie universală (imperiul lui Alexandru era un factor comun al grecităţii şi al unor vaste teritorii extraelene) şi sincronică, ca urmare a strânselor l egături politice şi economice ce duceau la interdependenţa evenimentelor în noua oikuméne (lumea locuită), ale cărei hotare fuseseră mult lărgite. Deci nu despre o filozofie a istoriei proprie civilizaţiei elenistice şi nici de un sentiment al istoriei în aceste vremuri (adevăr ce nu are nevoie de demonstraţie) vom vorbi în paginile ce urmează, ci despre conştiinţa istorică a elenismului ca fenomen defin itoriu al unor timpuri şi al unor oameni care-şi dădeau seama de importanţa faptelor ce le săvârşeau. Am putea spune că epoca însăşi era conştientă de grandoarea şi complexitatea ei e aştepta din partea istoricilor ce o ilustrează la spectaculare sinteze, care, pent ru noi modernii, şi-ar găsi în mod firesc locul în capătul sau în încheierea oricăror lucrări ate muzei Clio. ISTORIE, MIT, PARADOX EXEMPLAR ŞI UTOPIE Conştiinţa istorică a acestei epoci nu se degajă însă numai din scrierile cu caracter istori c propriu-zis, care de altfel, în covârşitoarea lor majoritate, nu au mai ajuns până la no i, ci şi din opere felurite, în special filozofice, unde sunt discutate conceptele d e libertate, de sclavie, de progres etc. Alexandru, cel dintâi a marcat în domeniul istoriografiei elenistice importanţa excepţio nală a cuceririlor sale, atunci când, pe lângă savanţii de tot felul ce-i ataşează expediţiei sia, ia cu sine istorici ca Onesicritos sau Calistenes. Relatările lor, ca şi ale mu ltora dintre apropiaţii regelui, sunt fie jurnale, fie comentarii, fie scrieri ist orico-politico-geografice; asupra lor însă nu putem judeca după simpla menţiune a titlur ilor, doar ele păstrate. Cum unul dintre ei (Calistenes) era elev şi rudă a lui Aristo tel şi cum acesta din urmă a fost şi profesorul lui Alexandru, ne putem uşor închipui cont extul general al unor scrieri ce vor fi reflectat măcar în parte mentalitatea epocii , pe care o găsim creionată în înseşi părerile filozofului de la Stagira asupra istoriei{qlu etip title=[] } R. Weill, Aristote et l'histoire, Paris, 1960.{/qluetip}. Marele peripatetician este cel dintâi care, în gândirea greacă, disociază filozofia de ştiinţ le naturii şi de celelalte ştiinţe sociale, fără însă a se ocupa de istorie ca de o ştiinţă a e aceea, preţioase date asupra statelor antice le găsim în Politica; ele se aflau şi în co nstituţiile cetăţilor greceşti pe care le redactase ca material documentar (pierdute în într egime, cu excepţia Constituţiei Atenei). Doctrina aristotelică conţinea teoria exprimată p rin aşa-numita cazualitate a sincronismelor şi prin concepţia asupra politicii ca cerc etare, în care erau cuprinse şi studiile istorico-geografice. O sistematizare defini tivă a activităţii istoriografice, crede Santo Mazzarino{qluetip title=[] } Il pensie ro storico classico, Bari, vol. I, p. 483.{/qluetip}, s-a produs când lumea antică a reuşit să elaboreze conceptul de canon al istoricilor, ce trebuia să formeze obiectul unui studiu, al unei critici istorice, putând constitui, în acelaşi timp, şi un model d emn de urmat. Originile unui atare concept pot fi căutate în vremea lui Alexandru şi d eci a lui Aristotel, dar se conturează definitiv, sub influenţă stoică, în a doua jumătate a sec. III. Lui Aristotel însă îi era dragă opoziţia (pe care a încercat, fără succes de altfe să i-o cultive şi lui Alexandru) între europeni, popoare „puternice şi războinice”, şi asiati - „popoare slabe şi reflexive”. Din punct de vedere aristotelic, expediţia în Asia era sor �tită unei depline reuşite, prin natura însăşi a tipurilor umane care urmau să intre în contac . Realitatea însă, prin insolitul ei, prin fabulosul regiunilor învecinate Indului, pr in periplul extraordinar al lui Nearhos, a impresionat puternic minţile celor ce a u participat la expediţie. Cinicul Onesicritos vede în ţara lui Musicanos, situată în dreapta Indului, imaginea ide ală a unui stat, o utopie, cum ar spune Morus, unde nu exista sclavie, ai cărui locu itori erau oameni blajini, fără gustul gâlcevii: gimnosofiştii. Minunilor vegetaţiei şi ale faunei (termitele uriaşe) li se adaugă cele ale oamenilor. Calanos (Kalyana) îl însoţeşte pe Alexandru şi, ca bun brahman, îşi încheie viaţa dându-se pradă flăcărilor în faţa macedoneni nu fără a-i spune mai înainte regelui că se vor întâlni la Babilon. Mitul devine realitate, iar realitatea, la rândul ei, se mitizează, astfel încât concept ul de istorie sacră al lui Evhemeros nu ne mai pare anacronic într-o vreme ce urmează, în fapt, demitizării mitului de către sofişti sau satirizării zeilor de către Euripide. Expediţia, care îmbracă pe parcurs, atât prin temerarul realizărilor, cât şi prin excepţional decor al teatrului acţiunii, haina tot mai densă a mitului, este ea însăşi în desfăşurarea ei dramă, o dramă istorică. Pentru moderni cuvântul dramă are un înţeles precis; pentru cei vech el însemna orice acţiune comportând „personaje” sau actori. Tonul acesteia poate fi mai d egrabă cel românesc, căci şi astăzi, în ce priveşte istoria lui Alexandru, tradiţia veridică ragmatică se împleteşte strâns cu cea fantastică (retorică sau dramatică), din pricină că via roului se afla sub dublul semn al divinului (fiu al lui Ammon şi ipostază a lui Dion ysos) şi al realităţilor omeneşti. Este suficient să ne amintim de orgia dionisiacă de la Parsa şi de incendierea palatul ui lui Xerxes pentru a înţelege sărbătorirea Dionisiilor la Ecbatana în 324, printre altel e şi cu o dramă satirică istorică (unica de acest fel cunoscută în toată literatura greacă), itulată Agén (Vinovatul) şi datorată probabil unui poet minor, pe nume Python. Preferinţa lui Alexandru pentru ditiramb şi dramă este explicabilă deoarece el însuşi, ca înc rnare a lui Dionysos, era implicit eroul principal, iar accentul căzând pe dramă, deci pe acţiunea istorică, se reliefa astfel partea eroică a numen-ului divin al regelui. Fiu al Olimpiadei, ea însăşi ferventă participantă la misterele dionisiace, Alexandru divi nizează noţiunea de mamă, creând în jurul acestui cult încă un mit: pe mama lui Darios III o espectă nu atât ca mamă a duşmanului învins, cât ca mamă al cărei fiu regal se consideră şi d re a moştenit în mod legitim stăpânirea Asiei. Când aceasta află de moartea lui Alexandru, d e durere se lasă ea însăşi să moară de foame. În relatarea vieţii lui Alexandru, mitul merge mână în mână cu paradoxul. Ca şi la Herodot, d totuşi într-alt chip decât la părintele istoriei, paradoxul istoriografilor lui Alexandr u nu este prelucrarea unei informaţii indirecte, obţinute de la călători mai mult sau ma i puţin mitomani; el este rodul fie al unor exagerări, fie mai degrabă al neînţelegerii ro sturilor intime şi a faptelor unei lumi ce era străină participanţilor la epocala expediţi e. Astfel, opera lui Onesicritos, ca şi cea a lui Cleitarhos din Alexandria vădesc u n gust pronunţat pentru paradox. Celebru este paradoxul relatat de istoricii ulter iori, ce se pare că au avut ca izvoare opera celor doi antecitaţi, în care se povesteşte întâlnirea dintre Alexandru şi Talestris, regina amazoanelor, în 328/9! Optica paradoxului va fi stat, fără îndoială şi la baza conceptului de „minune” a lumii, cum rau, de pildă, socotite unele din construcţiile sau operele de artă plastică, ce prin fr umuseţea lor întreceau imaginaţia şi puterea de creaţie a minţii şi mâinilor omeneşti. Aceste u în număr de 7, cifră ce în pseudoştiinţa elenistică era asociată cu numărul sferelor planet după cum tot 7 erau înţelepţii cei mai de seamă. Preferinţa pentru canoane, atât de mult răs te în epocă, este şi ea un ecou al mentalităţii paradoxului exemplar. Mitul şi paradoxul au făcut posibilă reinterpretarea în sens eroic a divinităţii, urmând un p oces similar dar catabasic (de sus în jos), prin raport cu cel al divinizării lui Al exandru, pornit de la erou (prietenul Hefaistion, când moare, este tratat ca erou, ca semizeu, în urma consultării oracolului lui Ammon). Pentru Evhemeros (către 280) e usébeia sau cinstea datorată zeilor îmbracă o formă cu totul diferită de cea a primei jumătăţ ec. IV. El făcea deosebirea între zeii cereşti şi cei pământeni, afirmând că descoperise în u a Panhae o stelă de aur, pe care erau săpate faptele pământeşti ale lui Cronos şi Zeus, care ar fi fost regi vestiţi. Evhemeros dă operei sale numele de Sfântă scriptură (Hierà anagrafé , marcând astfel, o dată mai mult, legătura pe care istoriografia elenistică de astfel d e factură o stabilea între mit şi utopie. Dar dacă personalitatea „noului Ahile” imprimă istoriografiei elenistice nota de mitogra �fie, paradox şi evhemerism, nu mai puţin tot ea este aceea care pune în faţa istoricilor contemporani ai marelui erou, cât şi a acelora aparţinând veacurilor următoare ale epocii ce ne interesează problema deosebirii dintre istoria adevărată şi istoria falsă. Cercetarea istorică (historikón) rezultă dintr-o clasificare a activităţii criticii inspir ate de şcoala stoică din Pergam, al cărei reprezentant (e drept, dintr-o epocă mai târzie) este Crates din Malos. Această clasificare era făcută din punctul de vedere al studiu lui gramaticii. Prima parte era în amintita viziune logica (studiul expresiilor fo losite de poeţi sau de istorici); a doua diviziune era tribica (studiul limbii, al figurilor de stil şi al caracterelor atât în poezie cât şi în istorie); în fine, al treilea ompartiment era al cercetării istorice (historikón) care se ocupa de tratarea acelei materii ce nu era supusă regulilor metodicii (amétodos hýle). Cu alte cuvinte histori kón sau cercetarea istorică avea drept obiect un material nesupus regulilor metodici i, o materie stufoasă, greu controlabilă, în care faptul istoric adevărat, real, coexist a în mod nediferenţiat cu mitul şi paradoxul, aşa încât imensa erudiţie a celui ce s-ar fi co sacrat relatării evenimentelor unei perioade sau vreunei regiuni nu i-ar fi fost d e nici un folos, opera produsă fiind în mod implicit un câmp plin de buruieni şi tufişuri. De unde şi nevoia de a face o distincţie în noianul de date, considerându-se că istoriei a devărate îi aparţin evenimentele controlabile prin documente, iar celei false bagajul de închipuiri (plásmata) şi de mituri. În istoriografia greacă această distincţie nu mai cons ituia, după apariţia operei lui Tucidide, o noutate în felul de a concepe istoria. Teo retizarea problemei este semnificativă însă ca indiciu al reacţiei faţă de caracterul mitico -istoric al unei bune părţi a istoriografiei lui Alexandru. Civilizaţia elenistică, având simţul unităţii spaţiului, al ariei ei de iradiere, îl are impl t şi pe acela al unităţii istoriei, fapt verificabil atât în opera lui Polibios, cât şi în ac a istoricilor geografi de la începutul şi sfârşitul elenismului. Nu suntem astăzi în situaţia să judecăm noi înşine lucrările celor care, contemporani cu Alex ru şi cu diadohii, au participat şi au scris despre evenimentele cărora le-au fost mar tori; toate acestea au pierit în cursul vremurilor, dar nu înainte de a constitui su rse documentare ale unor scrieri târzii, păstrate, de asemenea, fragmentar. Astfel, compun memorii, jurnale, pamflete sau lucrări istorice mai ample, în care de multe ori fabulosul e precumpănitor, Ptolemeu din Pela (Soter), viitorul rege al Egiptului, Aristobul din Casandreea (care servise în armata lui Alexandru), Calist enes (nepotul lui Aristotel), Eumenes din Cardia (secretar al regelui şi redactor al jurnalului oficial), Diodotos din Eritreea (asistent al lui Eumenes), Hieroni mos din Cardia, Hares din Mitilene, Cleitarhos din Alexandria (ofiţer în armata mace doneană sub Alexandru), Onesicritos (pilot al galerei regale pe Indus), Nearhos (a miral şi prieten apropiat al regelui), Anaximene din Lampsacos, Marsias din Pela ( crescut de Alexandru), Dicearhos din Mesana (elev al lui Aristotel), Efipos din Olint, Aristotel din Cipru, Policleitos din Larisa, Hegesias din Magnesia, Timai os din Tauromenion, Filarhos din Naucratis, Satiros din Alexandria, Hermipos din Siciona, Duris din Samos, Agatarhides din Alexandria, Karistios din Pergam, Asc lepiades, Androstene, Medios şi Hegesandros. Puţinele fragmente ale operelor celor m enţionaţi au fost strânse de C. Müller{qluetip title=[] } Fragmenta historicorum graecor um; Felix Jacoby, Die Fragmente der Griech. Hist, I-III, Berlin, 1929—1943.{/qluet ip} şi mai recent discutate de W. W. Tarn{qluetip title=[] } Alexander the Great, II, Sources and Studies, Oxford, 1950.{/qluetip}. Pentru istoria lui Alexandru, cercetătorul modern are în faţă trei tradiţii: una ştiinţifică, prezentată de Arrian (epoca lui Antoninus Pius), alta vulgară, transmisă de Diodor din Sicilia (sec. I), de abreviatorul lui Trogus Pompeius (epoca lui Augustus) - Iu nianus Justinus (epoca sfântului Augustin) şi de Quintus Curtius (nu se ştie când a trăit; se presupune că între Claudius Goticul şi Teodosius). O a treia tradiţie e reprezentată d e Plutarh (sec. I e.n.), care se inspiră din surse inegale. Având în vedere că Efemeridele (jurnal oficial), redactate de Eumenes din Cardia, ajut at de Diodotos din Eritreea, au fost, după tradiţie, lăsate pradă flăcărilor în cortul lui Eu enes, în 325 (o altă tradiţie spune că ele nu au ars în întregime şi chiar dacă ar fi ars, Ca tenes apucase să extragă un rezumat), Ptolemeu (Soter), Nearhos şi alte înalte personaje din anturajul lui Alexandru îşi redactează lucrările graţie accesului pe care îl au la arhi vele regale. �Tradiţia ştiinţifică, reprezentată de Arrian, se bazează tocmai pe aceste scrieri, în timp ce vulgata se întemeiază pe istoria (nu pe rezumatele Efemeridelor) linguşitoare şi fantast ică a lui Calistenes, reutilizată, către 310, de Cleitarhos din Alexandria. Pe Cleitar hos şi pe alţi autori de mâna a doua şi a treia se întemeiază Diodor din Sicilia, Trogus Pom peius şi Quintus Curtius. Scăderile istoriografiei lui Alexandru, atât cât putem deduce din fragmentele păstrate s au din informaţiile indirecte, sunt în mare, de două feluri: fie că autorii însemnărilor aco rdau multă importanţă lucrurilor nesemnificative, cum ar fi, de pildă, luxul extraordina r al regelui (tryfé) şi al curtenilor săi, fie că îşi aţinteau exclusiv atenţia asupra persoa lui Alexandru, în bătălie sau în viaţa de curte, astfel încât ansamblul evenimentelor de sea este trunchiat şi redus numai la desfăşurarea acţiunilor eroului unic al acestor relatări. De unde implicit şi lipsa unei perspective istorice, ca şi originea acelei mentalităţi ce se păstrează până la sfârşitul elenismului şi se manifestă atât în istorie, în literatură, ume că personalitatea conducătorului politic şi militar este decisivă în desfăşurarea evenime telor. În realitate, această mentalitate avea şi alte rădăcini, mult mai puternice decât cel e livreşti, împlântate în condiţiile politice şi sociale ale epocii. Trecând de la istoriografia lui Alexandru la cea a întregii perioade elenistice, ne găsim, cu rare, dar valoroase excepţii, tot pe un teren populat mai mult cu nume decât cu opere. Timaios din Tauromenion (sec. IV-III) în ale sale Istorii se referă la Oc cidentul grec, ducând relatarea evenimentelor până în anul 264, de unde îşi va începe istoria Polibios. Hieronimos din Cardia, a cărui operă cu titlu necunoscut începe la 323 şi se t ermină cu relatarea morţii lui Piros în 272, trăieşte în secolele IV-III şi este folosit de D odor din Sicilia (cărţile XVIII-XX). Filarhos din Atena sau Naucratis trăieşte în a doua j umătate a sec. III şi compune 28 cărţi de Istorii, începând cu invazia lui Piros în Pelopones urmărind istoria lumii elenistice până la moartea lui Cleomenes III, regele Spartei. Cronologic, el continuă opera lui Hieronimos din Cardia, iar din punct de vedere p olitic se află de partea Spartei; deci, dacă opera sa ni s-ar fi păstrat, ar fi fost u n preţios ajutor în stabilirea obiectivităţii lui Polibios, cunoscut demnitar şi admirator al Ligii aheene. Opera lui Polibios, intitulată Istorii, ni s-a păstrat fragmentar. Ea este o continu are, sub raport cronologic numai, a istoriilor lui Timaios, mergând până la lupta de l a Selasia (moartea lui Cleomenes III, 221). Duris din Samos era discipol al lui Teofrast, istoric, poligraf şi om politic, con temporan cu Demetrios din Faleron. Operele sale Makedoniká şi Viaţa lui Agatocles au f ost criticate încă din antichitate; din nefericire, amândouă s-au pierdut. Posidonios di n Apameea, născut către 135, moare la Rodos în 50. Discipol al lui Panaitios, trăind ca şi Polibios în anturajul Scipionilor, a încercat să continue opera înaintaşului său filolatin, termenul inferior al Istoriilor sale fiind poate campaniile lui Pompei în Orient. De aleasă formaţie stoică, Posidonios, ca autor al unei opere istorice, a încercat să red ea lumea vremurilor la care se referea, aidoma unui organism viu, aflat în continuă mişcare. Despre periegeţi, biografi, autori de comentarii va veni vorba ceva mai jos, înainte de a ne ocupa de istoricii şi istoricii-geografi de la sfârşitul epocii elenistice: D iodor din Sicilia, Dionis din Halicarnas şi Strabon. Figura centrală a istoriografiei elenistice este Polibios, în acelaşi timp teoretician şi practician al istoriei. Metoda sa istorică şi-o defineşte, prin contrast cu a lui Ti maios, despre care avem ştiri mai ample tocmai graţie acestui fapt. TIMAIOS ŞI POLIBIOS Născut pe la jumătatea sec. IV, Timaios este alungat din patria sa, Tauromenion, de către Agatocles, tiranul Siracuzei. Timp de 50 de ani trăieşte la Atena, apoi, către sfârşit ul vieţii, revine la Siracuza, pe lângă Hieron II, pentru a muri în vârstă de aproape 100 de ani. Profitând de exilul său la Atena, se consacră, ca şi Tucidide, redactării unei opere istor ice. Este vorba de Istoria Siciliei, în 45 de cărţi, şi de Istoria lui Piros, care se înch eie în 264, la începutul primului război punic. Timaios este un mare erudit, un devora tor de documente, pe care le judecă cu un ascuţit simţ critic, adoptând o poziţie independ entă faţă de opiniile emise anterior. E drept că nu e, ca Polibios, om de stat şi expert m ilitar, însă pentru aceste lipsuri nu merită nenumăratele reproşuri pe care urmaşul i le fac �e în cursul cărţii a XII-a, din care ne-au rămas mai multe fragmente. Polibios îl acuză de i gnoranţă, parţialitate, superstiţie, minciună şi şarlatanie; prea multe vini pentru a fi toat adevărate şi a nu arunca, dimpotrivă, o anumită lumină asupra acuzatorului însuşi. Timaios n era un mare călător, ca Polibios, şi închis mai tot timpul în cabinetul său, nu va fi citit cu siguranţă originalul cutărui sau cutărui decret. Până şi minuţiozitatea datării şi aleger i mai bun sistem cronologic apar drept mare păcat în ochii lui Polibios. Adevărul este că Timaios cel dintâi introduce o ordine în haosul de datări şi de ere, aplicând datarea du pă olimpiade, care va fi folosită de toţi istoricii de după el. Un defect grav al lui Timaios, pentru care trebuie să-i dăm crezare lui Polibios, es te pasiunea lui pentru amplele dezvoltări retorice, în care laudele se înalţă până la ceruri, iar criticile îi coboară sub condiţia umană pe cei aflaţi în obiectiv. Stilul însuşi suferă d urma acestui dezechilibru, care în realitate nu este numai formal, ci în oarecare măsu ră afectează şi fondul operei. Din acest punct de vedere, cât şi din altele, revoluţia pe care Polibios o întreprinde în domeniul istoriei capătă importanţa unui incontestabil şi uriaş pas înainte. Istoriile sale reprezintă în cel mai înalt grad conştiinţa istorică a elenismului. Se trăgea dintr-o familie de frunte din Megalopolis, iar tatăl său, Licortas, era prie ten cu Filopoimen şi urmaş al acestuia la conducerea Ligii aheene. Polibios se va fi născut pe la 201-200, dacă ţinem seama că a trăit 82 de ani (murind în urma unui accident d e călărie) şi că era încă în viaţă pe la 120 (în cartea III, 39, menţionează măsurarea şi mar i a şoselei romane cunoscute sub numele de Via Domitia, fapt ce a avut loc în 121, d upă victoria lui Domitius Ahenobarbus asupra arvernilor). De tânăr îşi însoţeşte tatăl în căl omatice, iar în 169 este ales hiparh al Ligii aheene. Ca şi tatăl său, Polibios duce o p olitică prudentă, fără însă a fi pe de-a întregul filoroman. După victoria din 168 a lui Aemi s Paulus la Pydna, la cererea adversarilor politici, împreună cu încă 1000 de cetăţeni suspe cţi de filomacedonism, Polibios părăseşte Grecia cu destinaţia Roma, unde cei 1000 aheeni urmau să fie judecaţi. În cele din urmă se renunţă însă la ideea de a li se face proces şi su portaţi în mai multe oraşe din Etruria. Viitorul istoric a avut norocul să rămână la Roma, favoarea datorându-se prieteniei legate cu fiii învingătorului de la Pydna, Fabius Maximus Aemilianus şi Cornelius Scipio Aem ilianus. Societatea şi casa Scipionilor era un post de observaţie privilegiat pentru cel ce avea să cunoască cu un ochi atent până în cele mai mici amănunte, să aprecieze şi în din urmă să iubească noua sa patrie spirituală. Prin 150, împreună cu 300 de bătrâni aheeni c ai rămăseseră în viaţă, Polibios capătă îngăduinţa de a se întoarce în patrie, după 17 ani de vreme însă este solicitat ca expert militar în războiul ce se pregătea împotriva Cartaginei. Soseşte în 149 în Africa şi participă, alături de Scipio, la asediul şi distrugerea cetăţii e. În timpul lipsei sale din patrie, aheenii sunt împinşi de nişte agitatori la fatalul război împotriva Romei, care se soldează cu distrugerea Corintului şi cu transformarea G reciei în provincie romană (146). El a luat, de asemenea, parte la campaniile lui Sc ipio în Iberia şi la cucerirea Numantiei, apoi a călătorit prin Gallia şi a trecut Alpii s pre a verifica itinerarul parcurs de Hanibal şi a culege informaţii de la localnici. A fost şi în Egipt, la Alexandria, pe vremea lui Ptolemeu IX Everget II (Fyscon), în Libia, cât şi în numeroase alte părţi ale lumii greceşti. Istoriile sale cuprindeau 40 de cărţi, din care s-au păstrat în întregime numai primele 5. În afara acestora, Polibios mai este autorul unei Vieţi a lui Filopoimen (lui îi revi ne cinstea de a fi adus în patrie cenuşa „ultimului elen”), în 3 cărţi, şi al unui Tratat de tică, amândouă pierdute. Ideea centrală a Istoriilor (care relatează evenimentele dintre anii 221, al doilea război punic, şi 146 - căderea Corintului - după o expunere preliminară în două cărţi a fapte etrecute între 264, primul război punic şi 221) este de a face cunoscut oricărui om „în ce c hip şi prin ce fel de politică a fost biruită aproape toată lumea în mai puţin de 53 de ani ş a căzut sub o singură stăpânire, aceea a romanilor”. Cuceririle lui Alexandru şi, mai în urmă, cele ale Romei făcuseră posibile călătoriile până î mai îndepărtate ţinuturi, iar Polibios este conştient de universalismul civilizaţiei în mijl ocul căreia trăia. Grecia i se părea însă epuizată atât moralmente, cât şi economiceşte. Scăd lităţii duce la depopulare, o dată cu războaiele intestine, din ce în ce mai dese, şi cu nesă uita opoziţie armată împotriva invincibilei Rome. Familiile preferă să aibă numai un copil s au chiar nici unul, iar anarhia şi imoralitatea în treburile publice şi private atinse �seră apogeul. În contrast puternic cu aceste stări de lucruri este situaţia Republicii r omane: „La romani nimic nu este mai ruşinos decât de a se lăsa cineva mituit sau de a se îmbogăţi pe căi nedrepte. Căci pe cât preţuiesc o avere dobândită cinstit, pe atât socotesc ogăţirea prin mijloace nepermise”. Incontestabil, Polibios, ca spirit metodic şi realist, este un adept al modului de viaţă roman. Elenismul nu era civilizaţia unui stat, ci o civilizaţie universală (a oikumén ei), căreia îi lipsea coloana vertebrală a civismului. Roma era atunci un stat, un imp erium, perfect profilată în categoriile ei civice; când însă peste secole puterea Romei se va universaliza şi se va vorbi de o civilizaţie romană, viciile pe care Polibios le i mputa Greciei contemporane vor fi şi acelea ale Romei, îmbătrânită în stăpânirea lumii. Dacă însă Polibios întreprinde scrierea unei Istorii universale sub semnul atotputernici ei Romei, nu ni se pare că îndepărtează implicit din subconştient universalitatea anterioa ră a lumii elenistice. Ca militar şi ca om de stat înţelegea foarte bine în ce direcţie evol uează evenimentele, prevăzând chiar transformările societăţii romane. Din punct de vedere po litic, viitorul era al Romei, din punctul de vedere al civilizaţiei, atât trecutul, cât şi un mare procentaj al viitorului aparţineau elenismului. Universalismul lui Poli bios este mai mult chiar decât o concepţie istorică, o metodă istorică{qluetip title=[] } P. Pedech, La méthode historique de Polybe, Paris, 1964.{/qluetip}: „Caracteristica lucrării mele şi minunăţia timpurilor noastre sunt următoarele: după cum soarta a îndreptat c e un singur punct aproape toate întâmplările din lume şi le-a silit pe toate să tindă către u ul şi acelaşi scop, tot astfel în cursul istoriei mele voi înfăţişa cititorilor, într-o veder e ansamblu, mijloacele de care s-a servit soarta pentru a-şi îndeplini toată opera. Ac esta a fost mai ales motivul care m-a îndemnat şi m-a împins să mă apuc să scriu istoria, pr ecum şi faptul că nimeni din vremea noastră n-a încercat să compună o istorie universală; alt interi eu nu m-aş fi ostenit aşa de mult să duc la capăt o asemenea operă. Acum însă, văzând mai mulţi tratează războaiele particulare şi numai unele evenimente legate de ele, dar n imeni, după cât ştiu, nu s-a gândit să examineze înlănţuirea generală a întâmplărilor, când ş put şi cum s-au sfârşit, am socotit că este cu totul necesar să nu neglijăm şi să nu lăsăm să bservată cea mai frumoasă şi mai folositoare lucrare a soartei... Căci cei care cred că din istoria particulară pot să priceapă cum se cuvine ansamblul, mi se pare că păţesc tocmai ca şi nişte oameni care, văzând bucăţile împrăştiate ale unui corp, iu şi frumos, ar socoti că-şi dau destul de bine seama de puterea şi frumuseţea însăşi a fiin ii. Dacă cineva, după ce ar împreuna mădularele şi ar restabili fiinţa cu chipul şi frumuseţe e care a avut-o în viaţă, ar arăta-o iarăşi aceloraşi oameni, cred că toţi ar mărturisi numai nte erau foarte departe de cunoaşterea adevărului şi erau la fel cu cei care visează” (I, 4). Pe lângă universală, Polibios vrea ca istoria să fie pragmatică şi epidictică (demonstrativă) fost aleasă de noi istoria pragmatică în primul rând pentru că înnoieşte mereu scena şi are n ie de o nouă povestire, întrucât cei vechi nu au putut să nu povestească evenimentele; în al doilea rând, pentru că acest fel de istorie a fost cel mai folositor dintre toate, în vechime şi mai ales în prezent, deoarece în zilele noastre experienţa şi artele au făcut atâ de mare progres, încât în orice ocazie oamenii studioşi pot să se conducă după metode ştiinţ (IX, 2). Ultima afirmaţie a istoricului nostru, de care ne vom mai ocupa în cele ce urmează, nu o socotim atât de exagerată cât ar putea părea la prima vedere, chiar dacă ţinem seama de e xigenţa lui Polibios faţă de el însuşi şi de distanţarea concepţiei sale faţă de a contempora Pe această linie şi mai ales în sens moral, istoria ce o scrie este epidictică, adică demo nstrativă, exemplară: „nu există pentru oameni nici un mijloc de îndreptare mai potrivit d ecât cunoaşterea faptelor din trecut” (I, 1). Ca specialist tactician şi ca om politic, ca mare călător pe urmele evenimentelor ce l -au precedat cât şi ale celor cărora le-a fost contemporan sau martor ocular, Polibios este riguros în exercitarea profesiei (în egală măsură şi o profesie de credinţă) de istoric pre deosebire de Timaios, deşi apreciază pe Isocrate, elimină cu totul retorica din cu rsul Istoriilor sale, atât ca stil, cât şi ca gen literar (discursurile sunt complet înd epărtate, de vreme ce nu pot fi reproduse exact, ele fiind rezumate la modul indir ect, în idei principale). Ceea ce s-a numit „filozofie a istoriei”, la Polibios ţine mai degrabă de metoda sa isto rică, adecvată unei înalte conştiinţe a omului de ştiinţă. El nu aparţine nici unei şcoli şi ează în operă nici o doctrină originală sau de împrumut. Nu-l putem socoti nici măcar eclecti �, ci, mai curând, atunci când teoretizează, un om de bun simţ, în al cărui fel de a gândi înt im şi unele filoane şcolăreşti; faptul este cu totul obişnuit oricui posedă o instrucţie form tă în sistemul „enciclopedic” al educaţiei epocii. Pentru că îi reproşa lui Timaios că nu avea cultură filozofică (XII, 25) şi pentru că erau cu cute relaţiile lui intelectuale cu Panaitios, mulţi dintre exegeţi l-au socotit de ori entare stoică. Principiul cauzalităţii, în care Polibios distinge trei momente, ne-ar îndr epta mai curând spre metoda de cercetare ştiinţifică a şcolii peripatetice. Istoricul nostru deosebeşte cauza (aitía) de pretext (prófasis) şi de început (arhé). Ordine a firească a desfăşurării unui eveniment este cauza, pretextul şi începutul: „Nimic nu trebui observat şi cercetat cu mai multă grijă decât cauzele fiecărui eveniment, pentru că din luc ruri neînsemnate iau naştere adesea cele mai mari evenimente, dar la orice rău este uşor de tămăduit primele izbucniri” (III, 7). Deşi consideră că principiul cauzalităţii este impl t în opera părintelui istoriei (Herodot) atunci când cercetează pricinile străvechilor neînţe egeri dintre greci şi barbari şi chiar la mai mulţi istorici după acesta, Polibios crede că el poate funcţiona cu deplină eficacitate în cercetarea istorică numai atunci când eveni mentele sunt abordate în toată complexitatea lor, pe o vastă arie geografică, ce în fapt c onstituie teatrul unitar al istoriei mai multor state şi popoare. Înţelegem astfel că Po libios, deşi subliniază valoarea reală a Romei ca prim factor în politica mondială şi ca ele ment catalizator al istoriei acelor vremuri, nu este mai puţin conştient de importanţa statelor şi popoarelor mici sau situate pe o treaptă a dezvoltării sociale şi politice inferioară celei pe care se afla „supraputerea” romană la sfârşitul ultimului război punic. În concepţia lui Polibios, principiul cauzalităţii este cheia însăşi a menirii istoriei ca şt aceea de a fi instructivă şi exemplară. Stabilirea raportului exact între cauză şi efect are valoare paradigmatică: „Atât scriitorii cât şi cititorii istoriilor trebuie să fie atenţi nu numai la povestirea faptelor înseşi, cât la împrejurările care au precedat, au însoţit sau au urmat faptele. Căci dacă se elimină din istorie cauzele, mijloacele şi scopurile care au determinat evenimentele, precum şi ce rezultat, fericit sau nefericit, au avut, c eea ce rămâne din ea este numai un spectacol declamatoriu, nu învăţătură, iar dacă momentan f plăcere, pentru viitor nu foloseşte deloc” (III, 31). Aidoma unui medic ce nu cunoaşte pricina bolii sau nu-şi bate capul să o cunoască (compa raţia istoricului nostru nu e lipsită de ironie la adresa unor şcoli medicale ale timp ului) este şi istoricul care din neştiinţă sau comoditate nu cercetează cauzele evenimente lor ce le relatează: „Căci la ce este de folos bolnavilor un medic care nu cunoaşte cauz ele stării bolnave a trupului? Şi care este folosul adus de un om politic care nu po ate să-şi dea seama cum, de ce şi de unde a luat naştere fiecare fapt istoric? Căci, de bu nă seamă, nici acela nu va da niciodată îngrijire trupului cum trebuie, nici omul politi c nu va fi în stare să conducă aşa cum se cuvine treburile, fără cunoaşterea celor arătate” ( 7). Pe lângă problema cauzalităţii ca metodă generală a ştiinţei istorice, Polibios, mare admirat al închegării politice a statului roman, îşi pune şi chestiunea celei mai bune legi fundam entale, precum şi a evoluţiei ciclice (anakýclosis) a formelor de guvernământ, a constituţii lor. De la Platon şi Aristotel, după cum însuşi o declară, succesiunea formelor de guverna re era un loc comun în ştiinţa politică: „Poate că teoria despre schimbarea firească a consti uţiilor între ele este expusă mai minuţios la Platon şi la alţi câţiva filozofi, dar, fiind c licată şi amănunţită, este accesibilă pentru puţini. De aceea ne vom strădui să o parcurgem în punctele principale, cât socotim că este potrivi t pentru istoria pragmatică (cea practicată de Polibios, expunând faptele fără dramatizare ieftină sau exces retoric - n.a.) şi pentru înţelegerea comună” (VI, 5). Doctrina constituţiei ideale este de fapt un comentariu anacronic pentru realităţile l umii elenistice şi incompatibil cu cele ale Romei contemporane istoricului; ea est e de certă inspiraţie peripatetică şi poate fi considerată mai degrabă o încercare a lui Poli ios de a face cunoscute cititorilor săi greci nişte stări de lucruri specific romane, traduse în termeni şi viziune elenă, poate tocmai „pentru înţelegerea comună”. Cât priveşte ideea evoluţiei ciclice a constituţiilor (anakýclosis), ea aminteşte pe cea sto ică despre univers, care trece prin faze de creştere, descreştere şi catastrofă, ciclul re luându-se. Asemenea acestuia, un stat trece în mod continuu de la o formă de guvernământ l a alta (sunt şase la număr: monarhia evoluează în tiranie, care e răsturnată şi înlocuită de ocraţie, ea însăşi urmată de oligarhie, căreia îi succed democraţia şi ohlocraţia, făcând din �ea la monarhie - VI, 9), fără putinţă de oprire, ciclul reluându-se la infinit. Duşman al retorismului, al cuvântărilor în care să-şi încerce măiestria stilistică, al portre literare în adevăratul lor înţeles (portretele sale istorice sunt nesugestive, ele trasân d profiluri reci şi şterse), Polibios este departe de a fi un scriitor; limba sa, di alectul comun al epocii, este abstractă în cel mai înalt grad, tautologică, semănând cu o tr aducere în greacă făcută de un şcolar necunoscător al spiritului limbii (sub raport literar, evident), dar de o claritate remarcabilă pe care nu o posedă nici opera celor mai t alentaţi istorici. Fără a fi un filozof al istoriei, ci un înalt şi exigent practician al ei, Polibios şi-a d epăşit într-atât înaintaşii, veacul şi urmaşii, încât aproape că ne este contemporan. Conştii elenismului îşi găseşte în opera sa o dublă realizare: a specialistului neîntrecut şi a bărba care, la cumpăna a două lumi, ştia ce datorează trecutului şi civilizaţiei căreia îi aparţin ar şi ce va lăsa viitorului, pe care în mod lucid îl priveşte, după ce îl acceptase ca prezen şi îl iubise ca om de acţiune şi cetăţean. CONŞTIINŢA ISTORICĂ A ELENISMULUI II PERIEGEŢI, BIOGRAFI, MEMORIALIŞTI Pe la începutul secolului trecut, Auguste Comte distingea în evoluţia societăţii trei etap e: teologică, metafizică şi ştiinţifică sau pozitivistă. Epoca elenistică este caracterizată i printr-o extinsă erudiţie şi activitate ştiinţifică, concretizată într-o abundenţă de opere nu mai înseamnă pentru noi, cu foarte rare excepţii, decât cel mult nişte titluri sau spor adice fragmente. În domeniul istoriei se produce un reviriment al acelei tradiţii ilustrate de Eforos şi Teopomp - şi anume reînchegarea în aceeaşi unitate (a intuiţiei temporale) a sentimentul ui istoriei şi a cercetării spaţiului terestru, cu alte cuvinte a istoriei şi geografiei . Timaios, Polibios şi, mai târziu, la sfârşitul elenismului, Strabon sunt strălucite exem ple ale genului acestuia mixt, cu menţiunea că la Timaios geografia era tot atât de puţi n bazată pe călătorii şi constatări personale pe cât era de mare bagajul de erudiţie istorică În afara jurnalelor de călătorie, în care preponderentă era cercetarea geografică (şi de care ne vom ocupa în capitolul Ştiinţa literaturii şi literatura ştiinţifică) amintim operele câto periegeţi (călători). Acestea, pe lângă date menite să orienteze cititorul în teren, abundă formaţii istorice, în descrieri de monumente, în relatări de mituri şi paradoxuri. Datorită înmulţirii călătoriilor nu numai de interes, dar şi de plăcere, de informare, în cen le cu mare strălucire culturală, aceste „ghiduri turistice” sunt mărturie indirectă a necesi tăţii de cunoaştere pe care grecul epocii elenistice o manifestă faţă de civilizaţia căreia î rţine. Dintre numele care s-au bucurat de oarecare apreciere în epocă cităm pe Polemon, născut către sfârşitul sec. III la Noul Ilion, şi care a călătorit de nenumărate ori în întreaga lum cească, primind cetăţenia de onoare din partea oraşelor ale căror frumuseţi le-a descris. De spre Acropola Atenei, Despre Calea Sacră, Despre porticul din Siciona, Despre teza urele (mici temple închinate de cetăţi lui Apolo) de la Delfi sunt câteva din scrierile acestuia. În alte lucrări erau relatate întemeierile (ktíseis) oraşelor din Focida, din Po nt, Sicilia sau Italia, însemnări care au servit ca material documentar lui Strabon şi lui Plutarh. Skymnos din Chios care trăia pe la începutul sec. II, este autorul unei Periegeze, c are cuprindea descrierea întregii lumi cunoscute la acea vreme. O lucrare cu totul aparte era datorată peripateticianului Dicearhos, care în trei cărţi despre Viaţa în Grecia (Bíos Helládos), mult apreciate de cei vechi, dă o descriere vie şi amănunţită a obiceiurilo şi a „vieţii cotidiene”. Legile Spartei este o altă operă descriptivă, la limita dintre isto ie şi jurnal de călătorie, îndrăgită de spartani. Biografia şi autobiografia{qluetip title=[] } Georg Misch, A History of Autobiogra phy in Antiquity, Londra, 1950, vol. I, pp. 178—289.{/qluetip} erau mult practicat e în epocă, ca urmare a exacerbării individualismului, a destrămării spiritului civic, a întă irii rolului personalităţii în viaţa publică şi artistică. Memoriile epocii elenistice nu au aracterul de intimitate ce se degajă, de pildă, din cele de la sfârşitul antichităţii, ci ma i degrabă cel apologetic - politic. Hypomnémata sau în latineşte, Commentarii sunt acele amintiri sau însemnări a căror notă just ficativă privind propriile acţiuni este preponderentă. Ea este fundamentată, ca unică şi sup remă explicaţie, pe o noţiune necunoscută grecilor dintotdeauna, anánke - necesitatea. �În epoca elenistică, genul biografiilor este iniţiat de Idomeneu din Lampsacos, unul d in primii discipoli ai lui Epicur, sub semnul bârfelii şi al istoriei de scandal - în scrierea Despre demagogi. Demetrios din Faleron îşi scrie memoriile celor 10 ani petrecuţi ca guvernator al Aten ei (Perì tês dekaeteías), după ce fusese în 307 alungat de Demetrios Poliorcetul (se refug iază la Ptolemeu Soter, unde se pare că va fi fost iniţiatorul celebrei Biblioteci din Alexandria). Dintre memoriile militare ce ne sunt cunoscute (evident numai titlurile) menţionăm p e cele ale lui Antigonos Gonatas (Hypomnémata - mai mult un jurnal), ale lui Piros , regele Epirului (citate frecvent în antichitate), şi ale lui Aratos din Siciona, s trateg al Ligii aheene, în treizeci de cărţi, despre care Polibios afirmă că sunt „memorii f oarte fidele şi clare despre faptele sale” (II, 40). Interesante pentru viaţa de lux de la mijlocul epocii elenistice sunt memoriile ga stronomo-erotice ale lui Ptolemeu IX Fyscon (146-117), redactate pe un ton atât de amuzant, încât trei veacuri după aceea încă mai erau citite şi discutate. Personajul era cr ud, gras, jovial şi răutăcios, mare amator de scandaluri, savurând bârfelile de la curţile r egale, el însuşi satirizându-i pe încornoraţii (sic!) săi contemporani. În concluzie, putem afirma că punctul de plecare al scrierilor biografice şi autobiogr afice îl constituie doctrina peripatetică, caracterologia practicată de Aristotel şi Teo frast (Caracterele). Amintita tendinţă poate fi reperată în arta portretului care cunoaşte în vremea elenismului un extraordinar avânt (vezi capitolul Statuile coboară printre muritori). DIODOR DIN SICILIA, DIONIS DIN HALICARNAS, STRABON O idee răspândită în epoca elenistică şi mult îndrăgită către sfârşitul ei era aceea a origin romanilor. O nouă temă începe a se contura: opoziţia şi identitatea, în acelaşi timp, a celo două miracole ale istoriei noi - omul Alexandru şi cetatea Romei. Încă Demetrios Polior cetul declara, prin 290, romanilor că-i consideră fraţi de sânge ai grecilor (ceea ce în r ealitate şi erau ca făcând parte deopotrivă din marea familie a popoarelor indo-europene , grupa lingvistică centum). Vitejia şi calităţile militare ale romanilor îl determină pe un istoric mai puţin cunoscut, Aristos, care va fi trăit în vremea lui Antioh II Teos (2 61-246), să vorbească de o legătură de rudenie între romani şi regele macedonean. Asclepiade s, un alt istoric tot atât de puţin cunoscut, merge încă mai departe, afirmând că Alexandru î suşi admirase obiceiurile sănătoase ale romanilor şi prevestise viitoarea lor putere mil itară. Istoria concepută ca dramă, aşa cum aminteam mai sus, este ilustrată în cazul răspânditei tem a străvechilor relaţii dintre greci şi romani de poetul tragic Licofron (activ în vreme a lui Piros), care în confruntarea dintre Orientul grecesc şi Occidentul italic vede răzbunarea Troiei (romanii fiind descendenţii troienilor, legendă consacrată mai târziu d e epopeea lor naţională - Eneida lui Vergilius) împotriva grecilor invadatori. Istoria universală este reprezentată la sfârşitul epocii elenistice de trei nume: Diodor , Dionis şi Strabon, care îşi petrec o mare parte a vieţii la Roma şi îşi scriu operele după l 30, deci după prăbuşirea ultimului stat elenistic, Egiptul. Deşi aparţin perioadei roman e a literaturii greceşti, prin faptul că şi-au format personalitatea în mediul elenic or iental (Dionis şi Strabon) şi occidental (Diodor) îi putem considera totuşi istorici ref lectând concepţiile de la finele elenismului, cu atât mai mult cu cât scrierile lor se r eferă în bună parte la istoria şi lumea grecească, pe care o sudează cu istoria şi realităţil ei în spiritul acelei continuităţi abia amintite. Diodor se naşte pe la 90 la Agyrion, în Sicilia, unde învaţă de timpuriu latineşte. Călătoreş tens în Europa, Asia (I, 4) şi în Egipt prin anii 60-57. De asemenea stă multă vreme la Ro ma, ocupat cu cercetările de arhivă. Se hotărăşte să scrie o operă istorică de la origini pân pediţia lui Caesar contra galilor, concepând-o ca un manual ce avea să pună la îndemână tutur r un material faptic bogat, sursă de informaţie pentru numerosul public roman şi grece sc ce avea de îndeplinit sarcini economice şi administrative la mari depărtări, în numele noului stăpânitor al lumii. Opera, intitulată Biblioteca istorică, cuprindea 40 de cărţi, re partizate în trei grupe: un prim grup de şase cărţi alcătuia istoria mitică a barbarilor şi a grecilor; al doilea, format din 11 cărţi, începea cu războiul Troiei (1183) - mergând până la moartea lui Alexandru (323). Ultimele 23 de cărţi se refereau la perioada dintre moa �rtea regelui macedonean şi expediţia lui Caesar în Gallia. Ni s-au păstrat primele cinci cărţi, cu fragmente din cartea a VI-a, cărţile XI-XVII (480-323) şi cărţile XVII-XX (323-302 , cu numeroase fragmente din restul operei. Lui Diodor i s-a reproşat, pe bună dreptate, lipsa de discernământ în stabilirea cronologi ei evenimentelor. Exegeza modernă, începând din Renaştere şi până la critica germană a secolu trecut, s-a axat pe denigrarea lui Diodor, prezentându-l ca simplu compilator al unor opere ce au dispărut încă din antichitate, curând după compunerea lucrării sale. Cu rar e excepţii, dar nu mai puţin patetice{qluetip title=[] } Lucrarea mai veche a lui S. C. Gialdini, Diodoro di Sicilia e la sua biblioteca storica, Palermo, 1913. Pent ru stilul limbii şi problemele istorice la Diodor vezi, mai de curând, Ionas Palm, Übe r Sprache und Stil des Diodoros von Sizilien, Lund, 1955, şi Klaus Meister, Die si zilische Geschichte bei Diodor, von der Anfängen bis zum Tod des Agathokles, München , 1967.{/qluetip}, istoricul sicilian şi-a găsit apărători care să-i releve meritele incon testabile. Aceste merite însă ţin de domeniul strădaniei în erudiţie şi de cel al neoboselii călătorii. În realitate, Diodor este departe de a avea o vedere de ansamblu, pe perioa de mai mari sau pe spaţii geografice mai largi. Puterea de sinteză scăzută face din lucr area sa istorică un compendiu de date şi fapte nediferenţiate prin optica cauzalităţii, a progresului sau decadenţei popoarelor şi statelor pe care le cercetează. Universalitat ea sa este o idee receptată în mod formal şi nu fructificată în sensul depistării influenţelo reciproce între locuitorii lumii, în spaţiu şi timp. Soarta (Týhe), care în opera lui Polibios este redusă la minimum, în zona în care document ul istoric nu există şi cercetarea nu poate întrezări nimic, la Diodor îşi vădeşte peste tot ctele, dintr-o comoditate care nu păşeşte peste informaţiile avute sub ochi şi care se com place într-o falsă critică a izvoarelor, împăcând doar pe cititorii cei mai superficiali. Ca scriitor, are exprimarea clară şi o calitate ce nu poate fi trecută cu vederea: nu ab uzează de discursuri fictive. Altfel, limba îi este abstractă şi plată, lipsită de sevă şi de lent. Dionis, născut la Halicarnas, vine la Roma în jurul anilor 30, unde se pare că rămâne pent ru tot restul vieţii. Este un spirit polivalent, ocupându-se în special de stilistică şi c ritică literară. Începând cu anul 8, după mai bine de două decenii de acumulare a informaţiil r, trece la redactarea Istoriei vechi a Romei, în 20 de cărţi, din care ni s-au păstrat aproape în întregime 11 şi mai multe fragmente din rest. Perioada cercetată este de la înt emeierea Romei până la primul război punic, adică exact până unde începe relatarea evenimente or Polibios (în cartea a III-a - după primele două cărţi de rezumate introductive). Fidel spiritului epocii, consideră pe romani descendenţii coloniştilor greci stabiliţi în Latium. În privinţa seriozităţii cercetării istorice, Dionis nu se deosebeşte mult de Diodor : aceeaşi satisfacţie în faţa soluţiilor facile, aceeaşi cronologie de circumstanţă, aceeaşi e stil (de neadmis la un teoretician al stilului). Ideea unei comparaţii cu Polibi os ar părea bizară oricui cunoaşte operele celor doi istorici; interesul pentru famili a, religia sau instituţiile romane este nul la Dionis. Pe de o parte detestă întreaga istoriografie elenistică (cu Polibios în frunte, bineînţeles), iar pe de alta admiră pe He rodot, pe Tucidide (căruia îi evidenţiase scăderile de limbă într-un opuscul despre stilul a cestuia - de unde se desprinde neînţelegerea lui Dionis pentru adevărata menire a isto ricului) şi pe Xenofon. Idealul de a realiza o istorie universală în adevăratul înţeles al cuvântului nu a fost străi nici lui Strabon, poate cel mai aproape de împlinirea lui. Opera sa istorică propri u-zisă, Însemnări istorice în 47 de cărţi, nu ni s-a păstrat. Primele patru cărţi constituiau troducere, în care erau relatate pe scurt principalele evenimente ale lumii până în sec. II. Strabon îşi începe expunerea de la distrugerea Cartaginei, în 146, şi o duce până la înt ierea Imperiului roman, parte denumită de autorul însuşi Urmare la Polibios. Influenţa l ui Polibios în concepţia istorică a lui Strabon este sensibilă şi binefăcătoare. El dă dovadă lărgime de vederi, care singură poate garanta succesul unei istorii universale (dacă i-am putea compara opera cu cea similară a lui Posidonios din Apameea: Urmare la i storia lui Polibios, am constata că se deosebeşte net de aceasta prin lipsa excesulu i de erudiţie şi de analiză). Scopul lui Strabon era, aşa cum singur declară, moralizator: „Faptele de seamă ale istoriei lumii sunt cele mai bune pilde pentru cei cărora viaţa, funcţiile ce le deţin le solicită hotărâri de care depinde mersul lucrurilor omeneşti”. Strabon există pentru noi doar prin cea de-a doua operă, Însemnări geografice. Născut la A masia în Pont, către anul 60, dintr-o familie înstărită şi poate şi înrudită cu familia regal �orul istoric şi geograf e scutit de griji materiale şi, după ce a primit o educaţie alea să, întreprinde o serie de lungi călătorii de studiu prin şcolile filozofice de la Nisa în C aria, Roma şi Alexandria. Vizitează Asia Mică şi Armenia, insulele greceşti, Siria, Egiptu l, încetând din viaţă în 25 e.n. Ca şi opera istorică propriu-zisă, Însemnările geografice au idee călăuzitoare: informarea unui public larg şi avizat, chemat să îndeplinească funcţii adm nistrative în imperiu. Cu un termen modern, am putea spune că Strabon s-a străduit să realizeze o antropogeog rafie, atent în acelaşi timp la condiţiile mediului, la tradiţia dezvoltării istorice, la cultura popoarelor pe care le descrie. Opera cuprinde 17 cărţi şi ni s-a păstrat (cu une le lacune). Principiul urmat în expunere este de la nord la sud şi de la vest la est , făcându-se astfel înconjurul Mediteranei. Cu toate scăderile lor, Însemnările geografice s unt o operă extrem de utilă astăzi şi aşa vor fi fost şi în antichitate, când, vorbindu-se de ografie şi de geografi, în primul rând era amintit Strabon. IDEI DESPRE LIBERTATE ŞI SCLAVIE, PROGRES ŞI DECĂDERE, GRECITATE ŞI „BARBARIE” Conştiinţa istorică a epocii elenistice se profilează nu numai prin opere istorice propr iu-zise, ci şi prin tot felul de informaţii de origine diversă (provenind în special din domeniul filozofiei) ce se grupează în jurul câtorva idei majore, ca cea de libertate şi de sclavie, de progres, de grecitate şi „barbarie”. În cadrul acestui capitol ne vom o cupa de ideea de libertate pe plan social şi nu filozofic (unghi sub care o vom ab orda în capitolul Etică şi enciclopedism), de cea de „progres” în general şi nu în domeniul ş or (Ştiinţa literaturii şi literatura ştiinţifică), în fine de raportul între greci şi „barba ceptare a acelei barbaritas de către civilizaţia elenistică şi nu a elenismului de către p opoarele neelene (Elenismul şi Roma), mărginindu-ne a schiţa numai conturul unor probl eme, cărora le-au fost consacrate studii de profunzime, fără a le toci însă interesul şi, cr edem, actualitatea. Antistene, principalul întemeietor al şcolii cinice, a fost cel dintâi care a scris o carte despre Libertate şi sclavie, din care ne-a rămas o singură frază: „Cine se teme de a ltcineva este un sclav, chiar dacă nu o ştie”. În antichitate, cinismul era mai mult o a titudine faţă de viaţă decât o şcoală filozofică. Diogene din Sinope, elevul lui Antistene, v nd la Atena, se întreabă dacă civilizaţia este binefăcătoare pentru om sau ea i-a sporit mai mult nevoile decât simplitatea. Progresul l-a făcut pe individ mai fericit? Încă din epoca clasică, ideea de libertate fizică a individului este contrabalansată pe pl an filozofic de valoarea relativă, în concepţia socratică, a lucrurilor exterioare. Diog ene merge încă şi mai departe, afirmând că chiar bunurile intelectuale nu sunt decât fantome ale imaginaţiei umane. Dar Diogene era un „romantic” al antichităţii: ca şi filozofii secol ului XVIII, el predica „întoarcerea la natură”, la mediul rustic, la agricultură. Civilizaţi a elenistică va urma acest îndemn aidoma nobilimii veacului XVIII: arta şi poezia alex andrină sunt pline de satiri, nimfe, păstori şi păstoriţe galante, ca distinsele doamne de ghizate şi trebăluind zeloase pe la stânele de operetă din jurul Micului Trianon. Aristotel, în analiza ce o întreprinde asupra sclaviei (Politica, I, 4-6), arată că acea sta nu e un accident, ci o componentă necesară a societăţii. La el sclavia poate fi just ificată din punct de vedere etic în sensul spuselor lui Euripide, pe care-l şi citează ( Ifigenia în Aulis, 1400): Mamă, grecii trebuie să comande, iar barbarii să fie sclavi Pentru că Natura i-a făcut sclavi, iar pe greci i-a creat liberi. Atât în Etica către Nicomah precum şi în aceea către Eudem, Aristotel numeşte printre virtuţi euteriótes (libera comportare faţă de mijloacele materiale) şi megalopsyhía (magnanimitate a), ce implică conştiinţa superiorităţii asupra oamenilor şi lucrurilor. Mentalitatea aristotelică asupra libertăţii şi sclaviei este repede înlocuită de faptele lui Alexandru, de lărgirea orizontului cunoaşterii asupra oamenilor prin expediţia în Asia, în fine, de mentalitatea stoică, ce transforma individul, cetăţean al unui singur oraş, înt r-un individ egal cu toţi ceilalţi indivizi liberi, cetăţean al întregii lumi (cosmopolítes) . Curios este cazul unei scrisori a regelui macedonean către preceptorul său (datând i mediat după trecerea Helespontului), în care îi reproşează cu gelozie împărtăşirea, de care a , a învăţăturilor ce i le predase şi altora. De unde am putea deduce că sensibilitatea carac teristică lui Alexandru l-a orientat pe calea dificilă, cum s-a văzut, a egalizării mace �donenilor cu asiaticii, în urma marii experienţe pe care expediţia i-o punea zi de zi sub ochi. Devenise acum evidentă realitatea că Grecia era numai o mică parte a întregii lumi şi că centrul istoriei se mutase în cu totul alte regiuni. Totuşi, libertatea rămânea în unul dintre cele mai înalte idealuri civice: „Pentru un cetăţean al Eladei nimic nu e ma i de preţ ca libertatea” - glăsuieşte o inscripţie de la Priene, datând din sec. III. În elenism, separarea lumii în greci şi barbari şi-a pierdut sensul şi din pricina ridicării rapide a puterii Romei, căreia, cum s-a văzut, se căuta să i se găsească relaţii de rudenie u Grecia. Viguroasa prosperitate economică, dezvoltarea manufacturilor şi a agricult urii intensive cereau o mână de lucru ieftină. Creşte brusc numărul sclavilor şi devin şi mai proaste condiţiile mizerabilei vieţi ce o duceau. Romanii au vândut în 167 nu mai puţin de 150 000 de prizonieri din Epir. În sec. I, Posidonios din Apameea, călătorind în Spania , a rămas profund impresionat de condiţiile grele ale muncii sclavilor într-o mină de ar gint. Filozoful vedea în desele şi sângeroasele revolte ale sclavilor simptomele îngrijo rătoare ale unui sistem economic bolnav. Realităţile erau cu atât mai dureroase cu cât conştiinţa morală a egalităţii pe plan uman a s lor şi a oamenilor liberi era dublată, cum se va vedea, de conştiinţa sclavajului ca pro blemă istorică. Filemon, într-una din piesele sale (din care s-au păstrat doar fragmente ), face o paralelă între „sclavia” lui Zeus faţă de anánke (necesitatea) şi cea a oamenilor p cara socială: Eu sunt sclavul stăpânului meu care porunceşte ce să fac. Tu şi egalii tăi sunteţi sclavii legii cetăţii. Pe alţii un tiran îi conduce, el însuşi fricii sclav, El trebuie să asculte de un rege care face cum comandă Zeus. Zeus însuşi trebuie să se supună legilor universale. Fiecare om are o putere mai mare decât el Şi trebuie ca un sclav să o accepte de stăpân. Acelaşi poet arată că sclavul nu e, din pricina sclaviei, inferior pe scara umană: Dacă cineva e sclav, stăpâne, el rămâne Nu mai puţin un om, dacă e om. Ne-am fi putut aştepta ca stoicii să se afle în primele rânduri ale propovăduitorilor abol irii sclaviei; procedând astfel, ei ar fi contravenit credinţei fundamentale că ferici rea nu depinde de condiţii externe. Concepţii similare erau caracteristice şi religiil or de mântuire, de unde rezultă că această fugă din faţa realităţii sclaviei şi căutarea unei erioare vădesc mai degrabă un raport invers: stoicismul şi amintitele religii erau o c onsecinţă şi un paleativ ale unui rău care însemna cea mai ieftină (în condiţiile tehnice rud ntare, unica) şi mai răspândită unealtă de producţie. Timaios din Tauromenion este cel dintâi istoric care priveşte sclavia ca o problemă is torică. Avem de-a face cu un aspect nou al istoriografiei elenistice, acela al rap ortului dintre mâna de lucru liberă şi cea servilă şi al concurenţei dintre ele. Deşi istoria epocii clasice atinsese în dese rânduri chestiunea delicată a sclavajului, niciodată ace asta nu a fost dezbătută cu mai multă luciditate. Elenismul rămâne încă tributar în mare măsu epţiei aristotelice a sclavajului „prin natură” şi nu depăşeşte problema-cheie a întregii ant omul născut liber sau sclav. Ceea ce Timaios, în polemica sa cu Aristotel, scoate p uternic în relief este ideea că în „vechime” sclavii erau prizonieri de război, pe când în Gr a contemporană lui erau folosiţi, pe lângă sclavii prizonieri, şi sclavi greci cumpăraţi. Teo omp din Chios arătase că grecii se foloseau mai înainte de sclavi barbari, dar că mai târz iu au început să-i transforme pe grecii prizonieri de război în sclavi. Cetăţenii din Chios s-au făcut printre primii vinovaţi de această crimă. Insula lor a fost deseori teatrul u nor lupte de gherilă purtate de bande de sclavi fugari. Câteva veacuri mai târziu, Mit ridate (86) va da pe stăpânii din Chios legaţi în mâinile sclavilor lor, Posidonios din Ap ameea văzând în această întâmplare o condamnare divină a statului sclavagist insular. Cum rezultă din cele de mai sus, problema libertăţii în epoca elenistică are un dublu aspe ct: libertatea politică pe de o parte (aceea a cetăţenilor născuţi liberi) şi libertatea soc ială (aceea a sclavilor proveniţi dintre grecii liberi, ca urmare a vânzării lor din pri cina datoriilor sau a sclavilor greci sau barbari, cumpăraţi la târguri speciale - ca Delos - unde se desfăcea această marfă, furnizată în special de piraterie) pe de alta, amând �ouă aceste aspecte împletindu-se într-o mulţime de forme, care toate însă impun din ce în ce ai mult ideea, argumentată şi filozofic, a egalităţii indivizilor, caracteristică elenismu lui ca simptom al conştiinţei sale istorice. Stoicul Posidonios din Apameea definea fiinţa raţională ca o fiinţă liberă, ce acţionează cu la sine putere. Libertatea, spunea el, deosebeşte pe om de animale. Prin ea omul găs eşte noi căi de afirmare şi astfel are loc progresul. Prin urmare, libertatea umană este considerată de Posidonios drept principiu al întregii vieţi intelectuale. Epoca elenistică inventează prin Zenon noţiunea şi cuvântul de progres{qluetip title=[] } Ludwig Edelstein, The Idea of Progress în Classical Antiquity, Baltimore, 1967.{/q luetip} (prokopé) ca mod de îmbunătăţire a existenţei personale. În vremea clasică, acestei n i îi corespundea cea de „creştere a cunoştinţelor” (epídosis), folosită şi mai târziu chiar d ios. Ca şi perioada clasică, cea elenistică rămâne încă ataşată de concepte mai vechi ce atenuează ea acestei noi idei; este vorba fie de utopie (mai sus p. 96) ori de mitul vârstei de aur, faţă de care epoca respectivă ar fi constituit un lamentabil regres, fie de-a bia amintitul elogiu al vieţii în mijlocul naturii (acea rusticitas romană de mai târziu ). Polibios, lucid în atâtea privinţe, se exprimă printr-o lapidară formulă asupra cuceririlor epocii sale, a căror valoare o aprecia ca istoric: „În zilele noastre experienţa şi artele au făcut atât de mare progres, încât în orice ocazie oamenii studioşi pot să se conducă după de ştiinţifice” (IX, 2). Progresul este opus însă nu numai utopiei, mitului vârstei de aur sau elogiului vieţii în natură, ci şi decadenţei pe care perioada elenistică ar fi marcat-o, cel puţin într-o parte a ei, faţă de vremurile clasice. Ne gândim la Apolodor şi la a sa Istorie, dedicată lui At alos II, ca punct de plecare al polemicii moderne asupra elenismului (la Droysen , printre alţii), polemică ce se vădeşte a-şi avea începutul încă în antichitate. Întocmai is ui german amintit, Apolodor crede că în urma cuceririlor lui Alexandru are loc o ori entalizare a grecităţii: din străfundurile Asiei se revarsă asupra Eladei un puternic cu rent care, în calea sa, distruge istoriografia şi marea artă attică. În judecarea acestui fenomen (penetraţie ce se petrecea de altfel încă din arhaism), Apolodor are privirea aţintită exclusiv asupra Atenei, care rămăsese încă pentru el centrul spiritualităţii şi al c ii greceşti. Politiceşte vorbind, Atena, după cum s-a văzut, îşi pierduse importanţa, iar în eniul artelor sau al literaturii ea nu se mai afla în frunte. Astfel, Plinius (Naturalis historia, XXXIV, 52), notând cessavit deinde ars ac rur sus olympiade CLVI revixit (după aceea arta a încetat şi a reapărut în vremea Olimpiadei 1 56) - a avut cu siguranţă ca sursă pe Apolodor, dar în mod indirect (căci şi-ar fi dat altfe l seama de optica strict ateniană a acestuia). Deci aşa s-a ajuns la tradiţia (cu totu l falsă, evident) că în Grecia arta a murit după Olimpiada din 121 (296/3) şi a renăscut după Olimpiada din 156 (156/3). Cu alte cuvinte, decadenţă după 294 (ocuparea Museionului d in Atena de Demetrios Poliorcetul) şi reînflorirea artelor după 156/5 (victoria asupra oraşului Oropos) - mentalitate ce se întrevede şi în Arheologia romană a lui Dionis, atun ci când justifică şi fundamentează tendinţele artistice ale epocii lui Augustus. Apolodor se mai face vinovat şi de paternitatea noţiunii de „asianism” (cu lungă carieră în critica li erară şi oratoria epocii romane), pe care implicit o contrapune celei de grecitate. Asianismul faţă de grecitate, în accepţiunea lui Apolodor, e parte integrantă a acelei bar baritas, asupra căreia şi-au oprit atenţia istoricii de la finele epocii elenistice. P entru aceştia, lumea barbară aparţinea oikuménei, iar problemele pe care ea le punea pop ulaţiilor străvechi din bazinul mediteranean erau deosebit de însemnate. Deja Filarhos, în a doua jumătate a sec. III, urmând de fapt o străveche tradiţie a istori ografiei greceşti, vădeşte un interes deosebit pentru mentalitatea barbară, fiind, ca şi S trabon mai târziu, interesat de obiceiurile şi arta popoarelor din nordul lumii elen e. Invazia galaţilor în Grecia şi fixarea lor ulterioară în Asia Mică, unde au jucat rolul de p ioni în politica dinaştilor elenistici, a readus în actualitatea gândirii istorice elene problema relaţiilor cu acele popoare ce nu aveau o factură culturală asemănătoare. Toleranţa grecească faţă de străini e dublată în vremea elenismului, în spiritul mentalităţii , de o largă comprehensiune axată pe identitatea umană. Receptarea exoticului de către a rta elenistică (vezi capitolul Clasicism şi baroc, realism şi exotic) este o consecinţă a �difuziunii civilizaţiei elenistice, a mentalităţii greceşti, acceptată şi de barbari, anume că, deşi oamenii sunt toţi virtual egali, prin natură, ei se deosebesc prin gradul de ci vilizaţie. În conştiinţa epocii elenistice era bine fixat faptul că grecii erau cei mai civilizaţi oa meni ai vremii. Acestei conştiinţe istorice a elenismului, adoptată şi de barbari, îi stă dr ept mărturie numărul mare de străini elenizaţi, din cele mai diverse neamuri, aparţinând ade sea unor culturi străvechi (Egipt, Siria, Fenicia, Palestina). De aceea, spre deos ebire de Roma, civilizaţia elenistică, iniţiată printr-o miraculoasă aventură armată, se prop gă ulterior de la sine, graţie acumulării de secole a unei culturi ce păşeşte pragul univers alităţii. ETICĂ ŞI ENCICLOPEDISM I NOILE STRUCTURI POLITICE ŞI FILOZOFIA Filozofia epocii elenistice înregistrează şi ea marea mutaţie a vremii: categoriile în car e trăia lumea nouă nu mai erau cele ale cetăţenilor şi ale cetăţii-stat, ci ale individului ş le omenirii. Omul acestor timpuri îşi reclamă dreptul la fericire, în condiţiile în care din cetăţean al unui mic stat, cu o viaţă colectivă bine definită, este obligat să trăiască bazâ pe propriile-i forţe într-o lume largă, unde nu era decât un simplu átomos, individ. Din a ceastă nouă stare de lucruri rezultau avantaje, dar şi neajunsuri. Avantajul principal era marea mobilitate a elementului uman, căruia i se deschideau nu numai vaste or izonturi geografice, ci şi vaste posibilităţi de canalizare a energiilor sale creatoar e. Şi pentru a preciza, trebuie să adăugăm: creaţia, înainte de toate, era cea a persoanei f aţă de propria sa fiinţă - îmbogăţirea. Cel care avea bani şi nici o dorinţă de putere putea din plin roadele acelei lumi. Dacă, bineînţeles (şi aici intrăm în domeniul neajunsurilor), vreo armată duşmană, vreun val de barbari năvălitori, un puternic stăpânitor supărat, vreun i ndiu sau calamitate naturală nu-i spulbera, prăda sau confisca agoniseala - viaţa i se depăna în cele mai frumoase culori. Firesc este deci cultul pe care epoca îl manifestă pentru zeiţa norocului, Týhe. Îndrăznim însă a crede că acest cult, foarte răspândit, nu-şi a a explicaţie în nesiguranţa timpurilor, ci şi într-o atitudine filozofică faţă de deschiderea izonturilor, faţă de sporirea universului cauzalităţii, mult mai complex, mai interdepen dent. Nădăjduim că atmosfera generală a epocii a reieşit măcar în parte din relatarea evenime telor politice complicate, concomitente şi contradictorii, dar nu mai puţin izvorâte d in cauze comune, evenimente ce alcătuiesc frământata istorie a lumii greceşti, şi nu numai a ei, în trecerea acesteia de la cetate la imperiu şi la marile formaţii statale, în ca drul cărora dăinuie până la epuizare. Vastitatea lumii de curând deschise spiritului grec, contactul, fie prin intermedi ul armatelor, fie prin acela al negustorilor sau agricultorilor cu populaţii aloge ne, cu care au fost aduşi să trăiască în cadrul aceleiaşi unităţi administrative, a făcut foa propiată elenilor ideea unităţii omenirii, căreia pilduitor i-a fost însuşi Alexandru, prin numeroase acte cu finalitate filozofică şi socială, nu numai cu rezultate politice ime diate{qluetip title=[] } Aşa cum încearcă a demonstra H. C. Baldry în cartea sa The Unit y of Mankind in Greek Thought, Cambridge, 1965, pp. 113—116, negând chiar epocii car e i-a urmat lui Alexandru ideea unităţii omenirii în limitele oikuménei.{/qluetip}. Acea stă idee a prins contur încetul cu încetul şi ea a devenit o realitate chiar din prima j umătate a sec. III, fără a mai pomeni faptul că nu era o creaţie spontană, ci dezvoltarea fi rească a acelei fraternităţi umane, exprimată încă în versurile lui Homer: Mori şi tu, frate, şi taci. De ce te mai vaiţi zadarnic? Doar a murit şi Patroclu, şi ce eşti tu faţă de dânsul? Uită-te-ncoace şi vezi ce mândru sunt eu şi ce mare. Tata mi-e domn şi viteaz, iar mama-i zeiţă, şi totuşi Vai, şi pe mine m-adulmecă moartea şi soarta Nebiruită pe veci... spune Ahile lui Licaon, un tânăr troian, pe care-l numeşte frate înainte de a-l ucide: f raternitatea întru acelaşi destin, care este în cele din urmă moartea. Suprimarea idealurilor politice ale cetăţii şi implicit a responsabilităţii pe care fiecar e cetăţean o avea pentru treburile publice îi lasă acestuia răgazul de a se preocupa de pr �opria-i realizare, ce nu mai putea avea loc de acum înainte în domeniul activităţii cetăţeneş i. Filozofia este eticizată; fizica şi metafizica sunt neglijate, iar dialectica încetează de a mai fi un mijloc, pentru a se transforma într-un scop în sine. Grija pentru com portament, pentru a face mai tolerabilă viaţa în condiţiile ei concrete pe care gânditorii vremii le ocolesc cu prudenţă, fără a se întreba măcar dacă ele ar putea fi schimbate, este răsătura dominantă a gândirii greceşti în epoca elenistică. Constatăm că lărgirea orizontului geografic are un efect contrar pe plan filozofic: re plierea spiritului asupra lui însuşi şi renunţarea la cunoaşterea universului (fizica stoi că se îndreaptă spre Heraclit, iar cea epicureică înspre Democrit). Concepţia aristotelică a universului finit, deci cognoscibil, după ce stătuse la baza ed ucaţiei lui Alexandru, fundamentând filozofic neostoita curiozitate a acestuia, rodeşt e în epoca elenistică în acel enciclopedism, care va face din şcoala de la Alexandria ce l mai mare centru de cercetări ştiinţifice al antichităţii, realizându-se astfel practic, pe ntru prima oară în istoria culturii, despărţirea ştiinţelor de filozofie. Preponderenţa eticii, dogmatismul stoic şi epicureic ce încătuşează gândirea greacă, căreia î roprie libertatea în cel mai înalt înţeles al ei, scepticismul apărut ca urmare a dogmatis mului însuşi, dar şi a complexităţii şi lărgirii lumii contemporane, sunt fenomene ce-şi au e icaţia nu numai în mutaţiile cunoscute ce au intervenit, dar îşi trag originea din ceea ce s-a petrecut la Atena şi în toată gândirea greacă după moartea lui Socrate (399), a cărei se nificaţie rămâne încă de desluşit. Căci într-adevăr la începutul sec. IV ceva se întâmplase l ncolo de înfrângerea în războiul cu Sparta, ceva despre care izvoarele nu glăsuiesc direct , dar care îşi va arăta urmările decenii mai târziu, în domeniul istoriei ideilor. Platon şi Aristotel (13) rămân încă, atât prin opera cât şi prin şcolile lor, Academia şi Lic lonii principali ai gândirii epocii, la care se raportează în fapt noile direcţii ale fi lozofiei elenistice. Învăţătura lui Socrate şi mai ales comportamentul său au stat la origin ea unor şcoli ce i-au urmat: megariană şi cinică. Sincretismului religios al vremii îi cor espunde eclectismul filozofic, timid la începutul sec. III, totuşi suficient de mani fest prin împrumuturile reperabile în gândirea atâtor filozofi - şcoli vechi, ca Academia, căpătând la un moment dat o puternică tentă sceptică - eclectism ce va constitui trăsătura p cipală a „sistemelor” de la sfârşitul elenismului. Prin contactul cu Orientul, lumea greacă a transmis acestuia ştiinţa şi coordonatele maj ore ale gândirii ei, preluând, în schimb, pseudoştiinţa orientală: astrologia şi noile mister ale religiilor de mântuire. Filozofia elenistică îmbracă deseori haina vreunei astfel d e religii, fie numai şi prin faptul că multe din numele însemnate ale epocii sunt sau greci orientali, sau mai degrabă orientali grecizaţi. Rodul pur al gândirii greceşti, enciclopedismul aristotelic, prin chiar faptul separăr ii ştiinţelor de filozofie, rămâne neatins de noile direcţii ale acesteia. El se încheagă înt uriaşă operă, însumând un număr imens de cunoştinţe (dobândirile ştiinţei elenistice vor fi apitolul Ştiinţa literaturii şi literatura ştiinţifică) care, într-un chip concentrat şi sele v, trec în sistemul educaţional. Datorită mulţimii lor, datele ştiinţifice nu mai pot fi cup rinse toate de un singur om. Specializării individului, în ceea ce priveşte ocupaţiile s ale practice, îi corespunde specializarea omului de ştiinţă, a cercetătorului. Dacă cetăţeanu raşului-stat putea fi, datorită cerinţelor timpului, cu egal succes, general, judecător, om de afaceri şi, în acelaşi timp, cetăţean instruit, cu alte cuvinte „multilateral dezvolt at”, grecul epocii elenistice este un specialist într-un domeniu limitat de acţiune şi d e cunoştinţe. Aceasta nu înseamnă însă că „cultura generală” era lăsată de o parte. „Educaţia din faţetele sistemului enciclopedic, preconizat de altfel de Platon şi Isocrate, pr imul punând accentul pe filozofie, cel de-al doilea considerând-o doar o pregătire, o propedeutică, a unei instrucţii de tip superior şi în acelaşi timp practic, cum era orator ia. În Panegiric (380), Isocrate înfăţişa arta cuvântului în următorii termeni: „Cei care din a copilărie au avut parte de o educaţie liberală nu se fac cunoscuţi nici prin curaj, ni ci prin avere, nici în alte avantaje de acest fel, ci devin vestiţi mai ales prin di scursurile lor; această artă este semnul cel mai sigur al educaţiei noastre şi, în sfârşit, c i înzestraţi cu talentul de a vorbi au influenţă nu numai în cetăţile lor, ci se bucură de ci ire chiar şi din partea altora. În ceea ce priveşte filozofia şi elocinţa, cetatea noastră s -a situat de multă vreme în fruntea celorlalte cetăţi, aşa încât discipolii ei au devenit pro esorii altora şi Atena a făcut ca numele de elen să fie mai curând un simbol al unei civ ilizaţii, decât să reprezinte un neam”. Iar în discursul Despre schimb (354) se exprimă desp �re valoarea exclusiv propedeutică a filozofiei: „Aşadar, eu cred că nu trebuie să acordăm nu mele de filozofie unui studiu care pentru un moment nu serveşte deloc nici elocinţei , nici acţiunii... aş sfătui deci pe tineri să-şi petreacă un timp oarecare cu aceste discip line, dar să nu îngăduie spiritului lor să se secătuiască şi să se piardă în teoriile vechilo ...” Şcolile filozofice au continuat să aibă un mare număr de elevi în epoca elenistică, pregătire ce o dădeau fiind oricum inclusă în ciclul educaţiei. Aşadar, în paginile ce urmează vom înfăţişa tabloul gândirii filozofice în ultimele trei seco ntea erei noastre, ca jalon principal a ceea ce am convenit să numim civilizaţie ele nistică. Pornind de la şcolile postsocratice (megarieni, cinici şi cirenaici), vom pre zenta scepticismul, Academia şi Liceul după Platon şi Aristotel, stoicismul, epicurism ul, Academia Medie şi Nouă, pentru a încheia cu eclectismul secolului I. Cum s-a mai s pus, etica individuală capătă locul de frunte, iar filozofia nu mai este acel stâlp de f oc ce înaintează în faţa unui mic grup de pasionaţi căutători ai adevărului, ci, după o feric rimare{qluetip title=[] } C.F. Angus în CAH, VII, p. 231, la Bertrand Russel, Hist ory of Western Philosophy, Londra, 1967, p. 238.{/qluetip}, ambulanţa ce se târăşte în coa da luptei pentru existenţă, culegând pe nevolnici şi pe răniţi. ŞCOLILE POSTSOCRATICE Şcolile ce poartă numele lui Socrate sunt în fond ostile învăţăturii acestuia, ele legându-se i degrabă de sofişti (cu care se asemănau şi prin faptul că dădeau elevilor lecţii contra ban ). De asemenea aceste şcoli sunt profund ostile una alteia; ele reuşesc totuşi, în umbra Academiei şi Liceului (asociaţii religioase recunoscute ca persoană juridică), fără a posed a o altă organizare decât lecţiile plătite, ţinute de capul şcolii respective, să submineze l nt autoritatea filozofiei platonico-aristotelice, predicând inutilitatea ştiinţelor şi a dialecticii, cu alte cuvinte a discuţiilor prin care se poate ajunge la stabilire a adevărului. Învăţătura, discuţia şi demonstraţia sunt înlocuite cu persuasiunea prin retori n apelul la impresia directă şi personală. Deşi aceste şcoli nu aparţin cronologic epocii el enistice, prezentarea lor sumară este necesară înţelegerii climatului în care au apărut mari le curente filozofice ale vremii. Megarienii, reprezentaţi de Euclides, Eubulides, Diodor Cronos, Stilpon, Alexinos din Eleea (trăind toţi la sfârşitul sec. IV şi începutul sec. III), numiţi şi eristici (de la o = polemizez), polemizează cu filozofia conceptului, a cărei incoerenţă vor să o arate, fără a pune însă nimic în locul sistemelor lui Platon şi Aristotel. Cinicii sau „câinoşii” sunt numiţi astfel după locul unde Antistene şi-a deschis şcoala, în g iul Kynosarges (câinele sprinten), cât şi după atitudinea lor caracterizată prin libertate a exprimării (parêsia) şi libertatea comportamentului (anaídeia), ducând până la extrem antit za dintre înţelept şi omul de rând. Reîntoarcerea la natură (în cu totul alt mod decât o văzu nofon) era tema principală a învăţăturii lor, omul natural fiind pentru ei în acelaşi timp şi ul universal (cosmopolítes); ceea ce nu înseamnă că cinicul socotea că se află la el acasă în ice cetate, ci că orice cetate îi este indiferentă, înţelegând prin „cosmopolit” nu un cetăţe umii politice, ci al cosmosului. Prin Antistene, Diogene din Sinope (413-327) a intrat în contact cu noile idei despre libertatea filozofului, care aveau curs la Atena în mediul aristotelic. Stagiritul aşeza printre virtuţi atât libera comportare faţă de mijloacele materiale (eleuteriótes), cât şi megalopsyhía, magnanimitatea, care însemna co nştiinţa superiorităţii asupra oamenilor şi lucrurilor. Cum numărul sclavilor crescuse foarte mult în epoca elenistică, înţelegem caracterul conso lator al unei atare învăţături, care nu-şi propune să extirpe răul, ci să-l ocolească. Adresându-se oamenilor simpli, Diogene arată că virtutea nu e un dar înnăscut, ci rezultat ul unui exerciţiu (áskesis), ea dobândindu-se aidoma unei meserii obişnuite. Exerciţiul fi zic întăreşte corpul, aşa cum raţionamentul întăreşte sufletul. Încrederea deplină în efortul pónos), pe care înţeleptul reuşeşte să-l deosebească de „chinurile inutile”, el fiind deci co naturii, este pivotul întregii filozofii a lui Diogene, în care intelectualismul ep ocii (jumătatea sec. IV) poate fi uşor întrezărit. Nonconformismul, anticonformismul ce făcuseră celebră şcoala cinică printre contemporani îşi esc cel mai ades expresia în formulările apoftegmatice atât de cunoscute, pe care ni l e-a transmis Diogene Laertios (sec. III e.n.). �Discipolii lui Diogene au fost Monimos din Siracuza, Onesicritos din Egina, auto r al lucrării pierdute Cum a fost educat Alexandru (având drept model Ciropedia lui Xenofon) şi Crates din Teba (către 328), maestrul stoicului Zenon. Lui Crates i se d atorează Utopia cinică, cetatea mult visată de aceşti filozofi. Menip din Gadara (pe la 300) şi Menedem (tot pe atunci), discipolul lui Colotes di n Lampsacos, sunt ultimele nume care reprezintă şcoala cinică, ce va cunoaşte câteva secol e de eclipsă, până va fi reactivată către începutul erei noastre. Cirenaicii, ca şi megarienii şi cinicii, reprezintă, prin doctrina lor, reversul plato nismului şi aristotelismului; ei neagă valoarea umană a ştiinţei, a culturii intelectuale, a civilizaţiei, afirmând că omul trebuie să-şi găsească un sprijin în el însuşi ca individ. Aristip din Cirene (435-350), elev al lui Socrate şi contemporan cu Platon, este i niţiatorul acestei şcoli, ce predica plăcerea (hedoné) simţurilor ca unicul bine, de unde şi numele învăţăturii lor, hedonism. Hedonismul va fi deseori confundat în epoca elenistică cu epicurismul, de care se deosebeşte fundamental prin accentul pe care-l pune pe plăc erea concretă, dobândită prin senzaţii. Dacă evadarea din social este caracteristică tuturor şcolilor socratice, abandonarea c ondiţiei umane pentru a se refugia în universul animalic al apetiturilor este propri e cirenaicilor. Discipolii lui Aristip au dus şi mai departe „fundamentarea teoretică” a învăţăturii. Hegesia in Cirene, contemporan cu Ptolemeu Soter, nega existenţa recunoştinţei, a prieteniei, a binefacerii ca atare, ele nefiind decât o formă deghizată a unor atitudini interesat e în dobândirea unei plăceri egoiste şi materiale (unele aforisme ale lui Nietzsche vor mai psalmodia pe această temă). Aniceris din Alexandria (pe la 300) e mai moderat decât Hegesias în privinţa celor menţi onate mai sus: „Nu trebuie să ne iubim prietenul numai din interes, încât dacă acest inter es încetează, să ne îndepărtăm de el, ci pentru acel simţământ de duioşie care ne face ca pen eten să îndurăm chiar suferinţe. Cu toate că plăcerea e scopul, iar când ea ne lipseşte sufer vom îndura-o şi pe aceasta de bunăvoie, din dragoste pentru prietenul nostru”. Teodor a fost discipolul lui Aniceris. Pentru a rămâne în cadrul aceleiaşi teme a priete niei, amintim că acesta o considera între proşti ca legată de utilitate, iar între înţelepţi xistentă, deoarece înţeleptul „fiind îndestulat cu sine însuşi nu are nevoie de prieteni”. At libertin, Teodor era gata să fie chemat la judecată pentru împietate, dar a scăpat graţie lui Demetrios din Faleron. Antiteza dintre filozof şi omul de rând devine acută la ac est neruşinat propovăduitor al conduitei celei mai „defulate”. „Furtul, adulterul şi sacrile giul - spune el - sunt admise în anumite împrejurări, deoarece nici una dintre aceste fapte nu este ruşinoasă de la natură, dacă înlăturăm prejudecata împotriva lor, păstrată ca s rostimea”. Alungat din Atena, intră în serviciul lui Ptolemeu şi astfel face parte dintr-o ambasa dă trimisă de acesta la Lisimah. Când monarhul află cine era distinsul ambasador, îi spuse fără înconjur: „Vezi să nu mai vii pe aici”. O dată cu Teodor, ce marchează punctul cel mai orât al concepţiilor hedoniste cinice, şcoala cirenaică intră în anonimat, respinsă de mental tatea vremii ca ultraindividualistă şi trivială. SCEPTICISMUL, ACADEMIA ŞI LICEUL Scepticismul este o direcţie de gândire care îşi trage seva atât din condiţiile specifice al e epocii, cât şi din biografia întemeietorului său, Piron din Elis (360-270). Situându-se tot pe linia dobândirii fericirii personale, independent de mediul înconjurător, scept icismul nu e o filozofie a comportamentului, ci a atitudinii intelectului faţă de re alitate. Este vorba, bineînţeles, de o atitudine pasivă, constând din suspendarea oricărui raţionament într-o poziţie de îndoială (epohé), din care decurg tăcerea (afasía) şi indifere �araxía) sau liniştea sufletului. Simţurile ne înşală; prin ele nu putem cunoaşte realitatea, e altfel instabilă şi imperceptibilă, lucrurile trecând din unele în altele fără încetare. So i Protagoras şi Gorgias (la Platon, Teaitetos) marcaseră impasul în care se afla cunoaşt erea senzorială. Piron, discipol al lui Anaxarhos şi împreună cu acesta participant la e xpediţia lui Alexandru în India, unde întâlneşte pe gimnosofişti, care, ca şi întreaga civili a acelor pământuri îndepărtate, îi impresionaseră puternic pe greci, pentru prima dată conşt de existenţa mai multor căi de receptare a realităţii, Piron, aşadar, prin lungile-i călător i, după care-şi trăieşte la Elis restul vieţii, experimentase el însuşi diversitatea obiceiur lor şi a naturii umane. Soarta veşnic schimbătoare a vremurilor cărora le era martor îi va fi sugerat ideea că oam enii sunt fericiţi şi nefericiţi pentru că-şi pun nădejdea în lucruri. Dacă i se demonstrează vidului că acestea sunt trecătoare, frica îi va dispărea, liniştea coborându-i în suflet. În e, o altă cauză a succesului imediat pe care scepticismul l-a avut printre auditori era deruta acestora în faţa mai multor doctrine filozofice contradictorii (în afara ce lor menţionate, stoicismul şi epicurismul) care toate aveau pretenţia să-i asigure omulu i fericirea şi salvarea personală. Contrar şcolilor antecitate, scepticismul reduce la minimum deosebirea dintre înţelept şi omul obişnuit, predicând indiferenţa faţă de orice stu sau ştiinţă. Înţeleptul neştiind mai mult decât omul de rând, orice pretinsă superioritate a tuia devenea superfluă. Pe Homer, Piron îl cita îndeosebi când compara oamenii cu viespi le, muştele sau păsările, folosindu-se deseori de versurile în care Ahile i se adresează l ui Licaon în clipa când îl ucide (p. 123). Scepticismului în privinţa simţurilor şi scepticismului logic, Piron le-a adăugat şi sceptic ismul moral. În acest sens, nu ar fi, după el, nici un motiv raţional pentru a prefera o acţiune alteia. Cu alte cuvinte, „câte bordeie atâtea obiceiuri”. Teama de viitor, ca şi speranţa nu trebuie să existe. Numai prezentul este sigur - deci un fel de carpe die m, nu lipsit de oarecare inconsecvenţă de sistem. Trebuie subliniat că scepticismul ca filozofie nu însemna îndoiala creatoare a omului de ştiinţă, ci îndoiala dogmatică. Vulnerabilitatea sistemului consta tocmai în tonul catego ric al sentinţei ce-i era definitorie: „Nimeni nu ştie şi nimeni nu poate niciodată şti”. Or, bună logică sceptică, nici acest fapt nu poate fi ştiut... În viaţa religioasă, scepticii au admis un compromis, afirmând că de vreme ce nu putem şti că zeii există, nu putem şti nici că nu există. Urmaşul şi discipolul lui Piron, Timon din Flius (325-235) a compus, spre deosebire de maestrul său, care nu a scris nimic („la ce bun, atâta vreme cât nu putem cunoaşte nimi c”) mai multe poeme satirice cu caracter filozofic: Python, Indálmoi (imagini) şi Sílloi (batjocuri), în cuprinsul cărora „lichidează” toată gândirea greacă până la el, cu excepţia ui Pyron, singura - după el - demnă de a fi numită filozofie. Informaţiile asupra satire lor lui Timon ne-au fost transmise de Diogene Laertios şi de câteva scurte fragmente originale. Timon atacă logica deductivă (singura admisă de greci) ce se baza pe postulate (adevărur i evidente), negând existenţa acestora. Orice adevăr trebuia deci dovedit prin altul, ajungându-se fie la un cerc vicios, fie la un raţionament în lanţ, suspendat în aer. În ambe le cazuri, nimic nu putea fi dovedit. Timon şi şcoala sceptică greacă se pare că nu puneau la îndoială existenţa fenomenelor, ci validitatea cunoaşterii noastre asupra lor: „fenome nul e întotdeauna sigur”, glăsuieşte un fragment; „că mierea este dulce refuz să afirm, dar c a îmi pare dulce, confirm cu tărie” - un altul. Cu Timon, şcoala sceptică ia sfârşit, scepticismul însă va fi preluat, cum vom vedea, de Aca demia Medie, continuându-se prin Enesidem din Cnosos până în epoca romană, când Sextus Empir icus va scrie ale sale Schiţe pironiene (sec II. e.n.). Academia, după moartea lui Platon, are vreme de aproape un secol (347-260) patru c onducători sau scolarhi, care se succed unul altuia: Speusip, Xenocrates, Polemon şi Crates. În afara acestora, se distinge şi personalitatea lui Crantor. Ei şi discipoli i lor formează Academia Veche, care menţine aproape nealterată ţinuta filozofică a genialu lui ei întemeietor. Atmosfera discuţiilor continuă a fi liberă, ca pe vremea lui Platon, observându-se o oarecare înclinare spre aristotelism şi o mai mare atenţie dată eticii, aşa cum o cerea spiritul vremii. �Speusip, nepotul lui Platon, a scris dialoguri, ca ilustrul său unchi, şi tratate ca Aristotel. Aportul lui original este în domeniul dialecticii. În lucrarea Definiţii ( hóroi), care ni s-a păstrat, arată că definiţia comportă diferenţierea obiectului de definit, ceea ce ar presupune cunoaşterea tuturor termenilor ei. Propune înlocuirea definiţiei prin descriere (un paleativ la atacul lui Timon contra logicii deductive). În meta fizică încearcă modificarea teoriei ideilor; ideii de bine, izvor al tuturor lucrurilo r, îi substituie cele zece „idei” ale lui Pitagora, grupate în cinci cupluri (finit - in finit, par - impar etc.), deci un fel de contaminare între pitagorism şi categoriile lui Aristotel (care erau: substanţa, cantitatea, calitatea, relaţia, locul, timpul, poziţia, starea, acţiunea şi influenţa). Influenţa pitagorismului asupra Academiei Vechi se face simţită şi în gândirea lui Xenocrate s din Calcedon, care considera sufletul un număr ce se mişcă. Sextus Empiricus ne spun e că lui i s-ar datora împărţirea filozofiei în fizică, etică şi dialectică. Despre Polemon şi Crates, amândoi atenieni, ştim astăzi mai puţin. Se pare că nu au scris, f iind mai degrabă moralişti practicieni. Crantor din Soloi în Cilicia, născut pe la 335, a fost discipolul lui Palemon şi autor al unei bogate opere în versuri şi proză. Ca mulţi frecventatori ai Academiei, după pilda lui Platon, a încercat să îmbine filozofia cu lit eratura. Talentul se pare că l-a ajutat. Diogene Laertios ne transmite câteva versur i dintr-un poem Către Eros, care ne duc cu gândul la Eros-ul „pantocrator” al lui Simias din Rodos (vezi mai jos p. 164): Prins sunt adânc de îndoială, nu-ţi aflu de-a pururi izvorul, Primu-ntre zeii cei veşnici, o, Eros, numi-te-voi oare Printre feciorii ce-Erebos născutu-i-a odinioară, Soţ cu a nopţii crăiasă, stăpână a undelor mării, Sau să-ţi spun oare odrasla lui Cipris, cea mult înţeleaptă, Sau al pământului fiu, al vântului celui şăgalnic? În pribegirile-ţi dărui şi bine şi rău omenirii, Trupul tău are de-aceea mereu îndoită întrupare. Liceul, după dispariţia lui Aristotel, este condus până la 287 de către Teofrast, autor al unei opere imense şi variate, din care ni s-a păstrat foarte puţin (filozoful e îndeobşte cunoscut ca autor al Caracterelor, scurte notaţii de factură ştiinţifică asupra mai multo r tipuri umane). Logica, fizica şi metafizica Stagiritului sunt menţinute de urmaşii săi cam în acelaşi cadru, căruia i se adaugă noi cunoştinţe teoretice. Discipolii maestrului vădesc un gust deosebit pentru erudiţie şi curiozitate de cercetăt or. Tot mai mult, personalitatea lui Aristotel devine prototipul savantului, în ti mp ce Platon e privit mai degrabă ca moralist. Lui Teofrast i-a succedat Straton, urmat de Licon, ca scolarhi ai Liceului. Atât unul, cât şi celălalt au orientat şcoala către cercetările fizice. Printre discipolii remarcabili ai Liceului, la sfârşitul sec. IV şi la începutul celui următor, se numără Eudemos, Demetrios din Faleron (timp de zece ani guvernator al Atenei şi apoi organizator al Bibliotecii din Alexandria), Heraclide s, Aristoxenos şi Dicearhos. Enciclopedismul lui Aristotel şi cel al urmaşilor lui, cu metoda sa tipic profesorală de investigaţie, de clasare şi de prezentare a datelor ştiinţifice, a constituit pentru toată epoca elenistică singura alternativă oferită diverselor doctrine etice. De altfel, atât acestea, cât şi enciclopedismul se îndepărtează de temele tradiţionale ale filozofiei g eceşti, primele coborând la nivelul omului de pe stradă, căruia vor să-i aducă salvarea, cel din urmă izolându-se în centre de cercetare, în care se oficiază definitiv ruptura dintre ştiinţă şi filozofie. De această ruptură profită şi pseudoştiinţele (astrologia, mantica, alchimia etc.) care, ivi te în lumea elenistică drept urmare a contactului strâns cu Orientul, vor ocupa un loc din ce în ce mai însemnat în mişcarea spirituală a vremii, cu precădere în ultimul veac î.e. venind şi ele în întâmpinarea acelei universale dorinţe de salvare şi fericire personală. Or cât ar părea de ciudat, faptul este şi o consecinţă, cel puţin indirectă, a enciclopedismului empirico-materialist, iniţiat de Aristotel. Ultima parte a activităţii teoretice a Sta giritului este caracterizată prin înlocuirea teoriei platonice a opoziţiei dintre sufl �et şi corp cu teza după care corpul şi sufletul sunt doi factori constitutivi ai acele iaşi substanţe; sufletul este deci o formă a corpului. Micile tratate aristotelice, cuprinse de obicei sub denumirea latină de Parva natu ralia, poartă, printre altele, titluri ca Despre somn şi veghe sau Despre profeţia ivi tă în somn. Spre deosebire de mantica platonică, bazată pe inspiraţie şi entuziasm, Aristote l, prin explicaţiile sale materialiste date fenomenului, va deveni, fără voia sa, o in contestabilă autoritate teoretică pentru toate formulele practice ale unei magii car e, de la sfârşitul elenismului până la sfârşitul evului mediu, se va referi la numele său. Iată două pasaje ce ni se par elocvente în sensul celor mai sus-afirmate, primul din D espre somn şi veghe: „Somnul nu este, aşa cum s-a spus, o anumită slăbire produsă în partea s nzitivă, căci şi nebunia, sufocarea sau leşinul pricinuiesc o asemenea slăbire. Ba chiar u nii, aflaţi într-o stare de leşin puternic, se întâmplă să aibă reprezentări. Acest lucru tre oarecare nedumerire, căci dacă este cazul să spunem că leşinul este un somn, s-ar putea să fie un vis şi reprezentarea ivită sub această stare. Cei ce au fost încercaţi de stări de leş n puternice şi care credeau că au şi murit ştiu să povestească multe lucruri”; şi al doilea d Despre profeţia ivită în somn: „Dacă te gândeşti la profeţia ce se iveşte în somn şi despre c m că rezultă din vise, nu poţi s-o nesocoteşti lesne, nici să-i dai crezare. Într-adevăr, faptul că toţi, sau cei mai mulţi, acceptă că visele au un tâlc face ca lucrul s ete crezare, ca fiind rostit pe temeiul experienţei, iar faptul că uneori ar exista profeţii prin vis nu e de necrezut, căci lucrul are temei, aşa încât şi despre celelalte vis e s-ar putea judeca la fel”. STOICISMUL Stoicismul îşi trage numele de la locul în care întemeietorul său, Zenon din Kition, în Cipr u, îşi debita la Atena învăţătura: „Porticul pictat” sau Stoà poikíle. Este şcoala filozofică lungă existenţă în antichitate - şase secole. Ea se subdivide din punct de vedere cronolo gic în: stoicismul vechi, ilustrat, după Zenon, de Cleant din Asos (în Misia) şi Hrisip din Soloi (în Cilicia); stoicismul mediu, reprezentat în sec. II-I, de Panaitios din Rodos şi Posidonios din Apameea (în Siria) şi stoicismul nou, dezvoltat în mediul roman de către un filozof, un sclav şi un împărat: Seneca, Epictet şi Marcus Aurelius. În preocupările noastre intră numai stoicismul vechi şi mediu; despre cel din urmă va veni vorba atunci când se va discuta situaţia şcolilor filozofice la sfârşitul elenismului. Du pă cum se remarcă, marile nume atât ale stoicismului vechi, cât şi ale celui mediu sunt or ientali grecizaţi sau greci de la periferia Egeei. Faptul însă nu constituia un comple x pentru ei, detaşaţi prin origine de respectul faţă de opiniile şi obiceiurile tradiţionale . Din pricină că stoicismul este cea mai puţin elenă din toate şcolile filozofiei greceşti, unii istorici{qluetip title=[] } W. W. Tarn, Hellenistic Civilisation, Londra, 1 926, p. 287.{/qluetip} au crezut a depista influenţe caldeene în doctrina sa. După şcoli le socratice, stoicismul, cel dintâi, promite realizarea fericirii personale a ind ividului nu prin ignorarea sau îndepărtarea ştiinţei, ci, dimpotrivă, prin cunoaşterea totală a întregului univers. Conformându-se comandamentelor veacului, stoicii nu învaţă retragerea din realitate, abs enteismul, abandonul în faţa hazardului, ci participarea la noua rânduială a lumii, ai căr ei cetăţeni se consideră, în cadrul marilor state elenistice de curând apărute. Despre stoicismul vechi şi mediu nu avem decât izvoare indirecte: din numeroasele tr atate ale lui Zenon, din cele 705 lucrări ale lui Hrisip nu ne-au mai rămas decât titl urile (în parte) păstrate de Diogene Laertios şi infim de mici fragmente. Aşadar, doctri na Porticului trebuie conjecturată din operele stoicilor latini (Seneca, Epictet, Marcus Aurelius), din cele ale unor eclectici ca Cicero sau Filon din Alexandria sau din operele scrise împotriva acestei filozofii de către Plutarh (Despre contrad icţiile stoicilor şi Împotriva stoicilor - Despre noţiunile comune -), scepticul Sextus Empiricus (Contra dogmaticilor), medic, ca şi alt adversar al Porticului, Galenus (doctrinele medicale ale sec. IV au jucat un rol de seamă în geneza fizicii stoice), din sec. II al erei noastre şi, în fine, de părinţii bisericii, în special de Origenes, d in sec. III e.n. Ca sursă de informaţii, lucrările care combat stoicismul păcătuiesc prin exagerarea sau deformarea unor părţi ale doctrinei, în scopul de a reliefa contradicţiil �e şi a face mai lesnicioasă critica. Zenon, născut la 332 în Cipru, dintr-o familie de negustori, vine prin 312-311 la At ena să studieze filozofia. Este elevul cinicului Crates, al megaricului Stilpon şi a l scolarhilor Academiei, Xenocrates şi Polemon. Originea eclectică a stoicismului ap are destul de clară; dacă ţinem însă seama şi de afirmaţia lui Zenon că obişnuia să citească hi”, doctrina lui este în unele privinţe o readaptare a filozofiei lui Heraclit. Zenon nu s-a oprit prea mult asupra subtilităţilor metafizice; fizica şi metafizica er au pentru el importante numai în măsura în care contribuiau la fundamentarea virtuţii ca bine suprem. În acest sens, materialismul său îl duce la combaterea teoriilor metafiz ice ce-şi aveau curs în epocă şi implicit la crearea unei metafizici proprii. Determinis mul cosmic şi libertatea umană sunt două direcţii ale gândirii zenoniene, pe care şcoala le va păstra până la sfârşitul ei. Elevii lui Zenon au fost Perseu, Sfairos şi Ariston. Cleant din Asos este urmaşul lui Zenon la conducerea şcolii. Vine la Atena prin 280 şi devine scolarh în 262, la moartea maestrului, deţinând această calitate vreme de 30 de ani, până când, nonagenar, se stinge în 232. Este invitat la Alexandria de Ptolemeu Evergetul, dar trimite pe discipolul său Sf airos. Se remarcă printr-o intransigenţă de caracter (pe care de altfel o şi teoretizează în definirea pe care o dă virtuţii) şi printr-o obstinaţie a convingerilor, care îl face să su sţină că Aristarh din Samos trebuie acuzat de impietate pentru că afirmase că Soarele şi nu Pământul este centrul universului. Imnul către Zeus, care i se datorează, este singurul text integral păstrat de la stoicii vechi: Tu, piscul gloriei divine atotnumit şi în veci puternic, O, Zeus, părintele naturii, orânduind prin lege totul, Fii salutat!... Nimic, stăpâne, fără tine nu se petrece pe pământ, De asemeni în divina sferă a cerului, ca şi pe mare, Afară de tot ce răii distrug în nebunia lor. Dar şi în mijlocul bogăţiei tu ştii să afli o măsură, Să rânduieşti nerânduiala, să faci amic din inamic. Căci astfel împletit-ai partea şi întregul, binele şi răul, Ca să domnească pretutindeni în veci aceeaşi judecată. ......................................................... Pe oameni mântuie-i, părinte, de înjositoarea neghiobie, Din mintea lor alungă bezna, să biruie înţelepciunea Prin care tu conduci o lume cu siguranţă şi dreptate. ......................................................... Căci pentru zei şi pentru oameni nu ştiu alt rost mai potrivit Decât eterna lumii lege s-o laude cum se cuvine. Hrisip (280-207) este succesorul lui Cleant ca scolarh şi reîntemeietor al stoicismu lui. El este cel care înzestrează doctrina cu o teorie a cunoaşterii de factură empirică, bazată pe percepţie. În logică aduce deosebite contribuţii, ca silogismul ipotetic şi cel di sjunctiv. Preocupat de studii de gramatică, trece drept „inventator” al cazurilor în dec linare. Studiile teoretice în general capătă sub scolarhatul său o mai mare importanţă, poat e şi pentru faptul că printre stoici începuse să crească numărul celor ce realizaseră însemna descoperiri în matematică sau în alte ştiinţe. Urmaşii lui Hrisip au fost Zenon din Tars, el ev al său, căruia i-a succedat ca scolarh un alt elev, Diogene din Babilon (în fapt di n Seleucia pe Tigru, cunoscut prin ambasada ateniană la Roma din 156, din care a făc ut parte alături de Critolaos, conducătorul Liceului, şi Carneade, scolarhul Academiei ). Elevii lui Diogene au fost Crates din Malos, Boetos din Sidon, Arhimede din T ars, Panaitios din Rodos şi alţii. Stoicii împart filozofia în trei domenii: logica sau teoria cunoaşterii, fizica şi etica . �Logica stoică consideră dialectica o ştiinţă, spre deosebire de aristotelism, care separă lo gica demonstrativă, socotită ea singură demnă de numele de ştiinţă, de dialectică sau arta de aduce prin întrebări, într-un anume fel înseriate, pe interlocutor la identitate de opin ie. Stoicii transformă deci întreaga logică în dialectică, privind-o ca pe ştiinţa deosebirii ade ului de neadevăr, a demonstrării unei teorii şi nu a artei de a o face acceptată. Din in strument (órganon), dialectica devine parte a filozofiei. În optica stoică, adevărul şi certitudinea rezidă în percepţiile cele mai obişnuite, care nu vreo calitate ce nu ar avea-o omul de rând. Ştiinţa rămâne exclusiv în domeniul sensibilulu i, constând în sistematizarea percepţiilor. Cunoaşterea se bazează pe reprezentare sau ima gine (fantasía), amprentă lăsată în suflet de orice obiect real, aidoma unei peceţi imprimat e într-o materie plastică. Reprezentarea este o primă impresie a realităţii, căreia sufletul îi dă sau nu asentimentul (synkatátesis). Când i-l dă în mod greşit, se produce eroarea; cân asentimentul e just atribuit, se produce înţelegerea sau percepţia (katálepsis), după cum vedem, deosebită de ceea ce poartă astăzi denumirea de percepţie. Pentru înţelegere este nec esar ca reprezentarea comprehensivă (fantasía kataleptiké) să se bazeze pe o imagine (un ul din criteriile adevărului) fidelă realităţii (binecunoscutul exemplu cu o baghetă pusă în pă şi fenomenul refracţiei). Reprezentarea comprehensivă e numită şi noţiune comună sau concept universal, în sensul că to oamenii o pot avea, nu ca idee înnăscută, ci ca noţiune la care se ajunge prin reflecţie n aturală şi prin intermediul memoriei, mecanismul psihic fiind acelaşi pentru toţi. Pentru stoici, realitatea este un tot şi deci cunoaşterea nu poate avea ca obiect da te fragmentare, ci legăturile organice care unesc aceste date. Cum s-a văzut, senzaţii le nu formează singure cunoaşterea, ele nefiind în sine nici adevărate, nici false. Tocm ai în senzaţie situează stoicii caracterul pasiv al subiectului faţă de obiect. Dar în cunoaş ere există şi o latură activă, care este aceea a procesului cognitiv, a asentimentului ( synkatátesis). Se observă deci sinteza pe care o operează stoicii în teoria cunoaşterii într e reflecţia raţională şi cunoaşterea imediată de factură sofistică. Veriga de legătură este r tarea comprehensivă. Totuşi raportul între înţelegere şi asentiment nu este clar. Care din e le este condiţia celeilalte? Stoicismul oscilează în domeniul cunoaşterii între interpreta rea voluntară şi cea intelectuală, o dovadă mai mult a eclectismului incipient al fondat orilor şcolii, unificând ceea ce disociase idealismul platonico-aristotelic: sensibi litatea şi intelectul. Criteriul adevărului (principalul, căci vom menţiona îndată şi existenţa altora) în concepţia că, este simbolizat de o sugestivă imagine a lui Zenon. El ţinea palma deschisă cu deget ele întinse, spunând că acesta e primul moment al cunoaşterii, când sufletul primeşte pasiv imaginea sensibilă. Apoi strângea puţin degetele, afirmând că astfel subiectul dă asentiment ul pentru reprezentarea primită în suflet. Strângând degetele şi închizând pumnul figura repr zentarea comprehensivă care cuprinde obiectul. Strângea bine apoi cu cealaltă mână pumnul în chis, arătând astfel că aceasta e ştiinţa, sinteză a tuturor cunoştinţelor. Ştiinţa fiind un de raporturi între concepte sau noţiuni comune, orice conţinut al gândirii capătă valoare de adevăr. Acesta nu este numai cunoaşterea a ceva ce corespunde realităţii, ci şi a motivel or pentru care e adevărat. Gândirea intelectivă, care formează conceptele, se exprimă prin limbaj. Stoicii disting sunetul material, care e semnul unui obiect, semnificatul care e cuprins în el şi ca re e înţeles de cunoscătorul limbii şi, în fine, obiectul desemnat. Semnificatul este inco rporal, exclusiv mental şi e denumit de stoici enunţiabil. El este formulat ca un raţi onament şi numai astfel poate căpăta calificativul de adevărat sau fals. Reprezentarea comprehensivă nu pare a fi singurul criteriu al adevărului admis de st oici. După Diogene Laertios, stoicii vechi (nu ştim cine) admiteau şi „raţiunea dreaptă”. Hri ip susţinea că sunt două feluri de criterii: senzaţia şi prenoţiunea, iar urmaşul său mai înd , Boetos din Sidon, că ar fi patru: senzaţia, inteligenţa, tendinţa şi ştiinţa. Fizica stoică e un fundament al moralei, în sensul că principiile supremaţiei raţiunii asu pra pasiunilor, al omului ca parte a universului şi al acceptării resemnate a destin ului îşi au originea în concepţiile asupra naturii. Imaginea Porticului despre univers e ste materialist-monistă şi dinamică, inspirată de filozofia lui Heraclit. Cosmosul, având Pământul în centru, este perfect ordonat (diakósmesis), ca un unic organism viu, având în el însuşi principiul mişcării şi al dezvoltării. Spaţiul şi timpul sunt incorporale, lipsite de �bstanţă şi realitate. Universul, fiinţă vie, aidoma oricărei vietăţi, este caracterizat de un a principiului acţiunii, a forţei care acţionează, cu factorul pasiv, substanţa care primeşt e acţiunea. Deci cosmosul, ca şi orice fiinţă vie, e compus dintr-un suflet (principiul activ) şi un corp (principiul pasiv). Sufletul lumii e material, altfel el nu ar p utea acţiona asupra corpurilor care sunt materiaIe. Deosebirea între suflet şi corp e o chestiune de gradaţie a materialităţii. Elementul activ şi vital, deci sufletul, e alcăt uit din foc şi aer, ceea ce stoicii numesc pnéuma, duh cald care respiră peste tot în lu me. Apa şi pământul constituie elementul pasiv, materia amorfă şi inertă, corpul pe care pnéu a îl animă şi îi dă formă. Caracteristica pnéumei este acel tónos sau tensiune, noţiune pe care stoicii au prelua t-o din etica cinică şi pe care au dezvoltat-o în sensul doctrinei lor. La Zenon, ea n u înseamnă încă decât energia activităţii morale, trecând de abia cu Cleant în terminologia f i, pentru a semnifica la Hrisip forţa care ţine împreunate părţile fiinţei, împiedicându-le s risipească. Inseparabilă de materie, tensiunea (tónos) se propagă de la centru la perife rie. Tónos-ul pnéumei este un fel de enteléheia aristotelică materializată. Tensiunea pătrun de materia care e divizibilă la nesfârşit şi perfect amestecată (krásis di'hólon), astfel înc rpurile originare îşi păstrează identitatea în cele mai desăvârşite sinteze (focul pătrunde f până îl face una cu el). Pnéuma cosmică sau sufletul lumii este pentru stoici dumnezeu. Ei afirmă că dacă lumea cup rinde şi fiinţe particulare inteligente, nu este posibil ca în totalitatea ei să fie lip sită de inteligenţă. Ordinea pe care ei o subliniază în natură este dovada peremptorie a pre zenţei unei fiinţe superioare inteligente, numită Necesitate sau Providenţă, care orânduieşte totul într-o neîntreruptă serie cauzală. Difuziunea pnéumei divine prin tot universul nu exclude concentrarea ei în anumite z one (eterul sau Soarele), îmbrăcând aspecte diferite. Astfel, stoicii ajung la alegori a mitului (zeii mitologiei simbolizează diversele manifestări din natură ale pnéumei uni versale). Imaginea ciclurilor în univers a fost o idee dominantă a cosmologiei greceşti. Pornind de la focul heraclitean ca element primordial, stoicii au privit ipostazarea ac estuia în natură ca o degradare implicită propagării sale. Diversificat mai întâi în aer, apă t, focul creează întreaga lume ca o sferă limitată, înconjurată de un gol infinit. În acest s aţiu (dacă putem utiliza termenul în accepţiune stoică) finit, pnéuma divină se manifestă ca şi cauzalitate oarbă, mecanică, în lumea anorganică, ca principiu de creştere în regnul vege al, la animale, ca sensibilitate şi impuls orb, ca raţiune sau lógos la om. Raţiunea est e deci de esenţă materială, aşa cum ne lasă să înţelegem şi logica stoică. Expresia raţionali tegral este destinul (heimarméne), cât de deosebit de acea forţă iraţională cu care se află î uptă omul cetăţii şi al culturii greceşti a veacului V, destin ce nu trebuie câtuşi de puţin fundat cu ceea ce înţelegem astăzi prin determinism ştiinţific, ci privit drept cauză unică ş acelaşi timp legătură a cauzelor multiple ce dictează apariţia fiecărei fiinţe, şi nu ca simp re a cauzelor şi efectelor. Destinul „în mers” conduce universul întreg, ca operă a focului originar, printr-o maximă de zvoltare şi diversificare, urmată de recesiune şi condensare, până la punctul de plecare, în chizând ciclul prin acea conflagraţie (ekpírosis) universală. Ciclul se încheie numai pent ru a renaşte (palingeneză), totul repetându-se fără sfârşit. Etica este edificată pe postamentul fizicii şi este partea importantă a filozofiei sto ice prin aspectul ei practic. Preceptul de bază este a trăi conform naturii, deci a te supune determinismului universal, a nu căuta să înfrângi sau să schimbi ceea ce nu poat e fi înfrânt sau schimbat (ca, de pilă, sclavia sau alte „date” ale contextului social-pol itic). Natura esenţială a fiinţei umane nu este plăcerea sau lipsa durerii, ci conservarea prop riei persoane, în sensul că legea morală, naturală şi divină coincid întru totul. Virtutea şi nele sunt identice. Virtutea e fericirea, supremul bine, iar opusul ei, viciul, cel mai mare rău. Ceea ce se află între virtute şi viciu sunt lucrurile indiferente (adiáf ora). A acorda fiecărui fapt justa sa valoare înseamnă a triumfa asupra pasiunilor (ap atía) care sunt mişcări ale sufletului pervertit, constând dintr-o eroare de judecată. Ştiind că ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple, înţeleptul se eliberează de impresia ce oduce asupra sa evenimentele bune sau rele, câştigând faţă de lume acea libertate (despre care va mai veni vorba) şi independenţă (autárkeia) ce-i dau dreptul să rostească şi să aplic viaţa zilnică deviza „susţine-te şi abţine-te”. Când toate căile se închid prin firea lucruri �nform destinului, moartea voluntară îi asigură eliberarea. Viaţa normală a omului nu e retragerea departe de lume, ci participarea activă în societ ate, ca soţ, ca părinte, ca cetăţean, ca magistrat. Între contemplaţie şi practică nu există nici o falie: cunoaşterea naturii înseamnă pregătire tru acţiune conform legilor acesteia (apatía şi autárkeia nu implică neapărat dezavuarea acţi nii de natură materială, ca în fizica stoică; dar asupra unora din numeroasele contradicţi i ale moralei stoice vom reveni puţin mai jos). De altfel, numai în practică, participân d la viaţă, poate înţeleptul să aplice virtutea, care este absolută. Ea nu cunoaşte grade, fi nd în acelaşi timp un scop în sine, de vreme ce nu urmăreşte dobândirea vreunui bun, căci vir utea şi supremul bine sunt identice. Cel ce posedă o virtute le posedă pe toate celela lte. Nu există cale de mijloc între virtute şi viciu (afirmaţii categorice, ce vor fi at enuate mai târziu graţie moralei practice). Conştient că este cetăţean al lumii, înţeleptul stoic se autointegrează unui „club” al fiinţe nale, care cuprinde nu numai pe oameni, ci şi pe zei. În astfel de context se procla mă solidaritatea şi fraternitatea umană, de factură filozofică şi, fără îndoială, şi etnică, joritatea stoicilor erau - cum am subliniat - orientali veniţi la Atena. Pe de altă parte însă joncţiunea cu raţiunea universală este realizată, în optica Porticului, in retragerea în sine, nu o retragere „militantă” (soldat al virtuţii), ca în stoicismul rom an, ci o retragere ce limitează pe om la împlinirea propriului rol, a destinului său d e a trăi conform naturii. Suntem aproape la un pas de creştinism, dar la ce distanţă tot uşi: umilinţa şi mila lipsesc din rândul virtuţilor stoice. Morala practică, cea a sfaturilor sau parenetică, a impus, cum aminteam, atenuarea r igorismului teoretic. Între lucrurile care din punct de vedere moral erau numite „in diferente” (adiáfora) a fost introdusă o distincţie de valoare, ele împărţindu-se astfel în p erabile (proegména) şi nepreferabile (apoproegména), cum ar fi, de pildă, sănătatea şi boala. Tot astfel există şi unele acţiuni ce se cuvin, numite convenabile (katékonta), şi care în f inal duc la conservarea fiinţei (îngrijirea pe care trebuie să o dăm corpului, prietenia , binefacerea, datoriile de familie, împlinirea sarcinilor sociale etc.). Trecerea de la viciu la virtute nu se putea concepe, practic, în mod brusc, de ace ea s-a introdus o gradaţie progresivă în obţinerea celei din urmă, implicând aşadar o a treia categorie de oameni între înţelepţi şi nebuni. Despre contradicţiile moralei şi filozofiei stoice, în general, caracterul rezumativ a l acestor rânduri nu ne îngăduie să aducem vorba. Vom încheia totuşi expunerea doctrinei Por ticului, făcând abstracţie de teologia şi psihologia acesteia, referindu-ne în chip specia l la câteva aspecte ale ei, anume acelea care ni se pare că ar contura mai precis at mosfera intelectuală a epocii. Libertatea individului este una din chestiunile centrale ale eticii stoice. Lupt a împotriva pasiunilor, victoria predestinată a raţiunii duc în mod necesar la libertate a interioară a înţeleptului. Dar asentimentul (synkatátesis) pe care sufletul îl dă sau nu r eprezentărilor, este el liber şi controlabil în mod real, astfel încât individul să fie în în gime răspunzător pentru acţiunile sale? Este meritul lui Zenon de a fi ridicat această întrebare în filozofia greacă. Libertatea deciziei (bulé) este cu alte cuvinte punctul nodal, atât în teoria cunoaşterii, cât şi în et că. Latinii au tradus noţiunea prin liberum arbitrium, ea apărând pentru prima oară la Ter tullian (De anima, 21). Problema libertăţii şi-o pune şi Aristotel când discută conceptele d e voluntar (hékon) şi involuntar (ákon), rămânând însă pe plan etic şi juridic, unde încearcă ască acţiunile săvârşite sub impuls exterior de cele ce-şi au originea (arhé) în omul însuşi, opria sa instigare, indiferent dacă aceasta vine de la intelect sau de la instinct e. Pentru stoici nu există contradicţie între libertate şi destin (heimarméne). Omului, ca in divid, îi rămâne libertatea de decizie în cadrul destinului. Pentru a ilustra această conc epţie, ei foloseau sugestiva imagine a câinelui legat de căruţă: dacă se opune, este târât, d erge de bună voie, e liber. Îmbinând libertatea cu necesitatea, filozofia stoică schiţează, prin ruga lui Cleant, una din trăsăturile definitorii ale civilizaţiei elenistice: Condu-mă, Zeus şi tu Pepromene (destinul), De-a lungul drumului pe care mi l-ai ales. Te urmez fără cârtire. Să rezist �E păcat şi trebuie să merg oricum. Putem conjectura că întemeietorul Porticului socotea că libertatea dă individului posibi litatea să trăiască conform naturii sale, evident în limitele mai sus-amintite ale „condiţie i umane”, cum am spune astăzi, realizând în acest chip fericirea (eudaimonía). Care era atitudinea stoicilor faţă de problema nemuririi sufletului{qluetip title=[] } René Hoven, Stoïcisme et stoïciens face au problème de l’au- delà, Paris, 1971, pp. 45-78 .{/qluetip}? În concepţia lor, sufletele oamenilor, scântei ale focului divin, partici pante mai de-aproape la viaţa lógos-ului cosmic, beneficiază de o temporară imortalitate . Ele supravieţuiesc dezintegrării corpurilor, ridicându-se în regiuni sublunare, unde rămân până când conflagraţia universală le resoarbe în marea focului divin. Aceasta este de fapt părerea lui Hrisip, care adăuga că numai sufletele înţelepţilor, mai puternice decât ale celo lalţi, rezistă până la ekpírosis. În tot cazul, nu se bucura de nici o trecere credinţa în Ha ul subteran. Concepţia despre om ca parte integrantă a universului, cât şi convingerea dăinuirii, cel p uţin o vreme, a sufletului, după moartea corpului, fac stoicismul foarte permeabil d octrinelor divinaţiei. Se pare că urmaşii lui Zenon, mai mult decât întemeietorul şcolii, îmbogăţind şi actualizând a, vor fi insistat asupra acestor două din urmă chestiuni secundare. Cât îl priveşte pe ma estru, lui îi displăceau vorbăria multă, retorica şi arta stilului, preferând scurtimea sent enţioasă a limbajului (brahilogía). Să fi fost o deprindere cinică, o modă a epocii sau o pu ternică trăsătură de caracter? Şi în acest din urmă caz ne-ar fi îngăduită apropierea de conc vităţii în poezia elenistică? ETICĂ ŞI ENCICLOPEDISM II EPICURISMUL Epicurismul este ultimul fruct al filozofiei ateniene. Atenian din demul Gargeto s, Epicur s-a născut în 341 la Samos, părintele său fiind cleruh al Atenei în insulă. La vârs a de 18 ani, în 323, vine în metropolă pentru a-şi satisface, ca efeb, îndatoririle milita re, printre camarazi numărându-se şi poetul Menandru care mai târziu îi va împărtăşi ideile. După alungarea cleruhilor atenieni din Samos (322), familia lui Epicur se stabileşte în Asia Mică, la Teos, unde fostul efeb va deveni discipolul unui democritian, Naus ifanes, faţă de care va nutri mai apoi numai dispreţ, numindu-l în derâdere „moluscă”. În 311 iază şcoala întâi la Mitilene, apoi la Lampsacos şi din 307/6 la Atena, unde locuieşte până l oarte (271/70) şi unde posedă o casă şi o grădină, poate nu în acelaşi loc în care îşi aduna i şi discipolele. „Deschiderea” Porticului şi a Grădinii are loc aproape concomitent şi am p utea-o considera definitorie pentru civilizaţia elenistică. Stoicismul, pe de o parte oriental prin întemeietorul şi urmaşii săi imediaţi, epicurismul , atenian, exprimând în chipul cel mai fidel sfârşitul politicii mondiale a marelui oraş, reprezintă cele două direcţii însemnate ale spiritului epocii. E mai degrabă un dualism, c e va înceta în scurtă vreme, epicurismul rămânând o doctrină închisă, dogmatizată. Caracteris comune ale celor două şcoli sunt totodată şi deosebirile dintre ele, împreună şi deopotrivă o ndind peisajul moral şi ideologic al timpului: aceeaşi desprindere de viaţa cetăţii, la Ze non în favoarea cosmopolitismului şi a noilor imperii apărute prin sciziparitate din h imericul colos al moştenirii lui Alexandru, la Epicur în sensul abandonării vieţii socia le pentru plăcerea aflată în retragerea din luptă. Divergenţele dintre cele două sisteme au dus pe tărâm polemic la conflicte acute, în speci al în domeniul comportamentului. Stoicii au recurs la violenţe de limbaj şi acuzaţii din tre cele mai sfruntate pentru a discredita Grădina şi obiceiurile celor ce se strângea u în ea. Departe de toate aceste pătimaşe învinuiri, de care literatura ulterioară este pl ină, ele făcându-ne şi mai grea, în lipsa textelor originale, înţelegerea învăţăturii lui Epi comunităţii se pare că era foarte simplă şi frugală, maestrul însuşi suferind de stomac şi fi bligat deci la dietă. Hrana şi băutura erau pâinea şi apa, câteva smochine, brânză de capră ş . Banii erau puţini; discipolilor nu li se cerea decât un minimum, aproape simbolic. În schimb, liantul acestei comunităţi filozofice era prietenia pe care Epicur, ca nim eni altul, se pricepea să o cultive cu delicateţe, ca şi cum ar fi oficiat serviciul u nei divinităţi. În el genul epistolar, foarte la modă în epocă (din păcate, puţin cunoscut, p tre altele şi prin ecoul pe care l-a avut în opera lui Alcifron - contemporan cu Luc ian din Samosata, sec. II -), are un strălucit reprezentant. Prietenia pentru Metr �odor, mort cu şapte ani înaintea lui, îl îndeamnă a recomanda unui alt prieten grija pentr u copiii acestuia, când simţise că viaţa îl părăseşte. Plastica va reprezenta deseori în „her le adosate ale lui Metrodor şi Epicur, ca simbol al amiciţiei. Religie a prieteniei şi fericirii (departe de a fi ateu, Epicur situează zeii deasupra intereselor şi patim ilor omeneşti), contrar celor puse pe seama sa, epicurismul condamnă viciul şi desfrâul, ca având drept urmare suferinţa. Epicur a scris mult şi puţin îngrijit; din opera sa nu ne-a rămas însă mai nimic: trei scris ori-program, redactate poate în colaborare cu unii discipoli, către Herodot (epicure ul), despre natură, către Pitocles, despre meteori, şi către Meneceu, despre etică. În afara acestora, doctrina este rezumată în aşa-numitele Învăţături de bază, care din 1888 numără 12 getări. Rămânând neschimbată de-a lungul secolelor, ca un pios omagiu adus întemeietorului e i, învăţătura epicureană ne este cunoscută graţie poemului latin al lui Titus Lucretius Carus (98-55) De rerum natura (Poemul naturii). Fizica epicureică (vom începe cu ea, căci logica Grădinii, spre deosebire de cea a Porti cului, ocupă o poziţie lipsită de perspectivă în ansamblul doctrinei), în ciuda insistentelo r negări ale maestrului că ar avea anumite contingenţe cu Democrit şi Leucip, este totuşi tributară acestora, îmbrăcând însă haina unui dogmatism dictatorial, vădit în însăşi obstinaţ i de a şi-i recunoaşte drept predecesori. „Originalitatea” - devenită aproape un cult - a gândirii lui Epicur îşi află imnul proslăvitor în primele versuri ale cărţii a V-a a poemului i Lucretius: Cine-ar putea, plin de avânt, să scrie Poemul demn de măreţia unor Descoperiri aşa de mari? Şi cine-i Aşa de elocvent, încât cu dreptul Să poată preamări pe acela care A scos din mintea lui comoara asta Şi ne-a lăsat-o nouă moştenire? ............................................. Un zeu a fost, un zeu, mărite Memmius, Cel ce-a găsit întâi cărarea vieţii, Înţelepciunea, cum îi zicem astăzi, Şi care a scos întâi viaţa noastră Din întuneric şi furtuni cumplite Şi-a pus-o-ntru senin şi-ntru lumină. Lucrurile materiale nu au apărut din nimic, ci s-au format dintr-o materie preexis tentă, aflate fiind într-o continuă transformare. Materialist ca Democrit, Epicur cred ea că lumea e formată din atomi. Materialismul său nu e monist şi nici determinist, atom ii, aşa cum vom vedea, fiind de o mulţime de feluri, iar combinaţia lor supusă hazardulu i - Týhe -, pivot al filozofiei Grădinii. Spre deosebire de stoici, epicureii admite au vidul în interiorul lumii materiale, condiţie necesară manifestării hazardului. Ideea necesităţii, care în gândirea greacă era de origine religioasă, constituie obiectivul princ ipal al atacurilor lui Epicur îndreptate împotriva religiei în general şi a fricii de ze i în special. Atomii au greutate şi ei cad, nu spre centrul lumii, ci pur şi simplu „în jos”. Democrit c oncepuse atomii ca având numai mărime şi formă. (Trebuie menţionat că orice apropiere între f zica atomică antică şi cea modernă este de la sine înţeles exclusă). Greutatea atomilor nu de ermină viteza căderii lor în linii perpendiculare şi paralele, deoarece aceştia nu au de s trăbătut medii diferite, ci un mediu uniform, care e vidul. Rigoarea mecanicistă e înfrântă de momentul accidental care e devierea (parénklisis, în latineşte clinamen) produsă în mod spontan şi care stă la originea lucrurilor (atomii, ciocnindu-se, se aglomerează şi dau naştere corpurilor). Teoria devierii era în concepţia vremii punctul slab al filozofi ei şi de acest fapt au ştiut să profite adversarii şcolii; ea era interpretată de cei din urmă ca un deus ex machina, într-un mit cosmologic cu rezolvare dificilă. În realitate, pentru epicurei teoria devierii răspundea la două exigenţe practice. Mai întâi de toate, e a înlătura fantoma fatalităţii în fizică, sursă de nelinişte pentru om, înlocuind-o cu hazard are admite speranţa. Apoi, în virtutea acestei teorii, credinţa în libertatea voinţei uman �e, necesară luptei împotriva pasiunilor, capătă un fundament metafizic. Atomii sunt nu numai părticelele componente ale lucrurilor, ci şi seminţele acestora ( spérmata), iar forma lor este cea care înrâureşte, mai mult decât felul înlănţuirii, propriet orpurilor. Numărul speciilor de atomi este imposibil de cuprins (aperílepton), dar n u infinit. Ca demonstraţie a tezei pluralismului, Lucretius citează fixitatea specii lor în timp, lege de bază a naturii, care îşi are originea în fixitatea felurilor de atomi caracteristici fiecărei specii în parte: Ceva dacă s-ar naşte din nimica Orice s-ar naşte din orice: nimica N-ar mai avea nevoie de sămânţă. Din mare ar putea să nască oameni Şi din pământ solzosul gint al peştilor, Din cer ar răsări atuncea păsări! Cirezi şi turme, fiare de tot felul Şi ţarina-ar cuprinde şi pustiul Pretutindeni odraslele-ntâmplării! Nici poamele n-ar rămânea aceleaşi Pe arbori, ci s-ar tot schimba într-una: Toţi pomii ar rodi atunci de toate. Căci, dacă orice corp n-ar fi să aibă Atomii lui cei urzitori de viaţă, Cum s-ar putea atunci ca fiecare Să aibă o mumă anumită? Însă Fiindcă toate nasc din germeni proprii, De-acolo naşte fiecare lucru Şi iese-ntâi pe ţărmurii luminii, De-acolo numai, unde fiecare Îşi are atomii „corpurile prime”. Varietatea mărimii atomilor are o limită superioară şi una inferioară. Depăşirea celei dintâi face atomul vizibil (prin definiţie, el se află sub perceptibilitatea văzului), iar a celei de-a doua ar presupune divizibilitatea la infinit a materiei (un fel de a ntimaterie) în sensul gândirii lui Anaxagora. Epicur susţine că atomul e indivizibil şi că p rin soliditatea alcătuirii sale exclude existenţa vreunui spaţiu gol interior. Individul uman e un agregat de atomi, cei mai grei constituie corpul, cei mai uşor i şi mai mobili, sufletul, împrăştiat în tot corpul. Un număr de atomi se află concentrat în mă, formând spiritul. Atât spiritul, cât şi sufletul se destramă o dată cu moartea corpului. Omenirea a trecut de la barbarie la civilizaţie graţie acumulării experienţei, aidoma ev oluţiei individului de la copilărie la maturitate. Fizica epicureică este foarte slab în chegată în sistem. Explicaţii diverse, nesudate între ele, ci înfipte la întâmplare în arbore motor al atomismului, servesc cauza moralei. Logica sau canonica Grădinii (de la canonul sau „criteriul” cunoaşterii) se întemeiază, ca şi la stoici, pe senzaţie. Ea este însă mai puţin speculativă, mulţumindu-se doar cu enumerarea unor adevăruri evidente. Un criteriu important al deosebirii adevărului de fals sunt plăcerea şi durerea. Supre mul bine este plăcerea, cel mai mare rău e durerea. Această deosebire este completată de criteriul senzaţiilor, izvor al tuturor cunoştinţelor. Sufletul e un fel de tabula ra sa în care se imprimă senzaţiile. Rolul sufletului e pasiv. Există însă şi concepte sau idei enerale, care au funcţie de anticipare a senzaţiilor ulterioare. Această anticipare, d enumită de Epicur prólepsis, îşi are originea în experienţa dobândită din senzaţiile anterioa a geneza conceptelor sau anticipărilor contribuie şi limbajul (un acelaşi nume pentru senzaţii diferite generează eroarea). În acest sens, polemica lui Epicur cu logica ari stotelică a constituit una din etapele importante ale formării filozofice a întemeieto rului Grădinii. Asupra acestor probleme de detaliu nu aveam răgazul a ne opri, dar p utem trimite pe cititorul dornic de o mai amplă informare la magistrala carte a lu i Ettore Bignone{qluetip title=[] } L’Aristotele perduto e la formazione filosofic a di Epicuro, Florenţa, 1936.{/qluetip}. Senzaţia poartă în ea adevărul incontestabil. Ea rezultă din contactul dintre organul senz orial şi o „imagine” (eídolon) care se desprinde de pe lucruri şi, prin intermediul organu �lui respectiv, se imprimă pe sufletul pasiv. Pasivitatea celui ce recepţionează este g aranţia sigură a fidelităţii senzaţiei. Imaginile au consistenţă materială, numai astfel pot percepute; ele sunt formate din atomi ce traversează cu mare viteză spaţiul. Deci toat e senzaţiile sunt adevărate, atât cele primite de la lucrurile reale, cât şi imaginile din vis, impresii ale unor foarte fine simulacre, care ne dau tot timpul târcoale şi ca re găsesc o cale de pătrundere în corp prin organele periferice ale simţurilor în repaus ( această explicaţie „materialistă” a viselor şi a delirurilor constituie argumentul de bază fo osit de epicurei în combaterea divinaţiei, a manticii sau a profeţiei, propovăduind neîncr ederea în oracole şi în activitatea oraculară în general, pe atunci mult preţuită şi folosită nt în viaţa zilnică). Călătorind prin spaţii, simulacrele se combină între ele, plăsmuind închipuiri de groază sau teşti. Lucretius ne explică: ...mii de simulacre, Subţiri de tot, plutesc în toate părţile De peste tot, în fel de fel de chipuri. Când ele se-ntâlnesc pe sus, prin aer, Uşor se-mpreună între ele... Aşa vedem noi Scile şi Centauri Şi capete de cerberi şi fantome De oameni morţi şi ale căror oase De mult acum le-acoperă pământul. Toate lucrurile emit simulacre ce întâlnesc simţurile; poetul latin ne precizează că ele s unt formate din atomi iradiaţi perpetuu de orice corp: Din corpuri se desprind atomii care, Izbindu-ţi ochii, îţi trezesc vederea Şi necurmat de la anume lucruri Ne vin mirosuri, de la soare caldul Şi, tot aşa, răcoarea de la râuri, Din valul mării, bura cea sărată. .................................................... Din toate corpurile curg atomii, De pretutindeni ei în toate părţile Se-mprăştie şi curgerea lor n-are Zăbavă nici popas: noi doar tot timpul Avem simţire şi putem tot timpul Vedea orice şi auzi de toate, Precum şi mirosi... Nu simţurile ne înşală, ci raţiunea, prin unele concepte fals formulate, căci în acele cazuri sufletul iese din starea de pasivitate, intervenind în procesul senzaţiei. Această act ivitate proprie sufletului e supusă erorilor, cu alte cuvinte operaţiile raţiunii şi nu senzaţiile pot fi false. Opiniile formulate de raţiune sunt adevărate numai în măsura în car e sunt confirmate sau cel puţin nedezminţite de experienţa senzorială. Lucretius formule ază astfel ideea: Aşa minunăţii vedem noi multe Şi toate vor să zdruncine încrederea În simţurile noastre, dar zadarnic! Căci cea mai mare parte ne înşală Din vina judecăţii noastre însăşi: Adesea crezi că ochii văd şi ceea Ce ei nu văd! Nimic mai greu pe lume, Decât s-alegem cele-nvederate De cele îndoielnice, pe care Le punem de la noi! �Etica epicureană ne este cunoscută din scrisoarea maestrului către Meneceu şi din prima carte a tratatului lui Cicero, De finibus, el însuşi debitor lecţiilor sau scrierilor unor epicurieni contemporani: Zenon şi Filodem. Deviza moralei Grădinii este, ca şi a stoicilor, urmarea naturii. Unicul bine e plăcerea, unicul rău durerea. Înţelept e cel c e atinge starea de linişte a sufletului (ataraxía), biruind dorinţele şi temerile. Totuşi ataraxía nu e înţeleasă ca un scop (télos), ci mai degrabă ca un comportament. Singurul scop este plăcerea, iar ataraxía se subordonează acesteia, ca una din condiţiile ce asigură iv irea ei. Lucretius spune: Tot omul cel venit pe lumea asta Vrea să rămâie-n viaţă câtă vreme Nu-l lasă mângâioasa voluptate. Dar cine n-a gustat dulceaţa vieţii Şi n-a fost între vii, ce-i pasă oare Că nici nu s-a născut?... Apropiat de etica cirenaică, Epicur o corectează totuşi, sub raportul înţelesului noţiunii d e plăcere, în următoarele privinţe: el crede că plăcerea trebuie să fie o stare permanentă a letului şi nu una momentană, aşa cum gândea Aristip; ea înseamnă fericirea (eudaimonía), o st re de lungă durată faţă de scurtimea plăcerii clipei. Cu alte cuvinte, hedonismului cirena icilor Epicur îi opune eudaimonismul. Pentru şcoala cirenaică plăcerea constă în starea de mişcare, ea răspunzând unei nevoi sau un dorinţe, calmul sufletului fiind interpretat ca o stare indiferentă, asemănătoare morţii. Epicur crede că, dimpotrivă, plăcerea aflată în starea de mişcare nu e o plăcere pură, ci tot una urmată de durere. Fericirea constă şi în absenţa durerii. Ea este şi plăcerea în repaos, bilă, calmul senin asigurat de ataraxíe. A treia corecţiune adusă înţelesului plăcerii la cirenaici de către Epicur este precizarea că viaţa înţeleptului nu constă în oarba abandonare în faţa instinctelor, ci trebuie să fie oper nei raţiuni practice, a prudenţei (frónesis). Pentru a defini mai exact înţelesul noţiunii de plăcere, Epicur arată că nevoile omeneşti sun de trei feluri: naturale şi necesare (ca hrana şi somnul), naturale şi nenecesare (ra finamentul bucatelor sau trândăvia) şi nenaturale şi nenecesare (pofta de onoruri şi bogăţii) Durerea nu este numai o stare subiectivă, ci şi una obiectivă. Durerile fizice, dacă sun t intense, durează de obicei puţin, dacă sunt cronice, organismul se adaptează (întrezărim a ici, şi într-o bună parte din etica lui Epicur, ecourile pe plan filozofic ale unei bo li cronice de stomac ce l-a răpus în cele din urmă). Moartea nu este o durere, ci de m ulte ori poate însemna eliberare de durere. Lumea fiind materială, compusă din atomi în veşnică transformare, nu există viaţă viitoare, nici Hades, nici chinuri, nimic. Zeii sunt şi ei depărtaţi de lume, neavând aproape nimic comun cu ea, aşa cum versifică Lucretius: La fel, aceasta încă n-o poţi crede Că sfintele locaşuri ale zeilor Se află undeva pe lumea asta. Căci zeii au făptura-aşa gingaşă, De simţurile noastre aşa departe Încât abia o poţi cu mintea prinde. Între oameni există un fel de „contract social”, constând dintr-o renunţare parţială a indivi or pentru a putea lua fiinţă dreptul. Înţeleptul trebuie să se supună legilor, dar nu trebui e să participe la guvernarea statului, ci să trăiască ascuns, în umbră (láte biósas), să fugă ce răspundere care i-ar tulbura încrederea în bunătatea vieţii şi optimismul cu care e neces ar să privească realitatea. Singura formă de legătură spirituală practicată şi recomandată de urism este prietenia. Apariţia şi succesul epicurismului, doctrină incompatibilă cu spiritul grec al veacurilo r anterioare, este un indiciu al slăbirii gândirii speculative în epoca elenistică: ştiinţel e nu fac obiectul filozofiei Grădinii, fiind privite ca nenecesare. Abolirea noţiuni i de datorie şi înlocuirea ei cu cultul plăcerii şi al individualismului constituie prin cipalul viciu al acestei filozofii. Teatrul lui Menandru, poezia alexandrină, arte �le plastice şi viaţa zilnică sunt, în mod conştient sau nu, pătrunse din ce în ce mai mult de epicurism. ANTIDOGMATISM ŞI ECLECTISM Cât de puternice vor fi fost şcolile dogmatice în epoca elenistică, ele nu acopereau în într egime câmpul gândirii greceşti; neostoita dispută dintre acestea este, în ultimă instanţă, o adă a conştiinţei proaspătului altoi pe trunchiul unei filozofii ce preţuia libertatea de gândire şi căutarea adevărului, nu liniştea şi adevărul unic revelat. Un disident al stoicismului, Ariston din Chios (pe la 240), se ridică împotriva teor iei preferabilelor, pe care se funda întreaga parenetică (sfaturi morale) stoică. El a fost o bună bucată de vreme discipolul academicianului Polemon, la ale cărui păreri trecuse, dacă ar fi să dăm crezare spuselor lui Diogene Laertios. Academia juca încă în gând rea greacă un rol de prestigiu, dar, să fim bine înţeleşi, nu este vorba de un rol creator , ci de unul reprezentativ, îmbrăcând hainele epocii de-a lungul vremii: mai întâi pe cea sceptică, este vorba de Academia Medie, şi în fine pe cea stoică, Academia Nouă. Academia Medie, ai cărei reprezentanţi de frunte sunt Arcesilaos din Pitane în Eolida (scolarh între 268-241) şi Carneade din Cirene (scolarh între 159-129), marchează o pute rnică reacţie împotriva şcolilor dogmatice, folosind din plin metoda dialectică. Arcesilao s şi, o dată cu el, întreaga Academie a epocii sunt umanişti ce preţuiesc deopotrivă pe auto rii vechi, ştiinţele şi arta vorbirii în public, adică tot ceea ce dispreţuiau stoicii şi epi ureii. Tenta eclectică a Academiei, cu predominanţă sceptică, este formulată într-un vers al lui Ariston despre Arcesilaos, păstrat de Diogene Laertios: Platon din faţă, Pyron din spate, la mijloc Diodor (megaricul). Criteriul adevărului în gândirea lui Arcesilaos este judiciosul (eúlogon), conform căruia acţiunea dreaptă poate dăinui după ce a fost făptuită. Critica stoicismului ne este mai puţin cunoscută, ea nu va fi fost însă mai puţin acerbă. Plutarh menţionează argumentele lui Arcesi aos contra teoriei „amestecului” total. Carneade din Cirene este considerat de Sextus Empiricus ca întemeietor al Academie i Noi, după moartea lui Lakides din Cirene, succesorul lui Arcesilaos. Această confu zie provine din faptul că Academia stoică (Nouă), de după moartea lui Clitomah, a căutat să-ş acopere proaspătul dogmatism de împrumut cu prestigiul lui Carneade, falsificând, în co nsecinţă, învăţătura acestuia. Viaţa lui Carneade a fost marcată de un fapt notoriu în acel secol II, atât de zbuciumat pentru istoria Greciei continentale şi a relaţiilor ei cu Roma: călătoria pe care a făcut -o, în 156, în cetatea de pe malurile Tibrului, împreună cu Diogene stoicul şi Critolaos p eripateticul, ca membri ai unei ambasade a Atenei ce urma să ceară reducerea amenzii de 500 talanţi impuse prin arbitrajul Romei pentru distrugerea oraşului Oropos. Cei trei filozofi ţin lecţii publice. Carneade vorbeşte într-una din zile, în faţa unui numeros auditoriu de tineri dornici să-şi însuşească filozofia şi cultura greacă, despre dreptate, î umina învăţăturii lui Platon şi Aristotel. În ziua următoare, combate tot ce afirmase înainte d să se înţeleagă că orice concluzie e provizorie şi că orice „adevăr” poate fi răsturnat. Ca este scandalizat şi convinge senatul de primejdia ce o reprezintă pentru tineret (ţin ut să respecte legile înaltului corp) ambasada filozofilor maeştri în răstălmăciri, şederea e curtându-se astfel, spre folosul noii generaţii ce privea de o bucată de vreme venerab ilele figuri senatoriale, ca cea a lui Cato, drept nişte imagines maiorum (chipuri ale străbunilor) aşezate într-un atrium. Ca şi Arcesilaos, Carneade continuă critica dogm atismului stoic de pe aceleaşi poziţii sceptice. Urmaşul său, Clitomah (180-110), cartag inez de origine, se ilustrează alături de maestrul Carneade în lupta împotriva credinţelor în divinaţie, în magie şi astrologie, ce devin tot mai puternice. Clitomah scrie imens, în special despre probabilitate, dar gândirea sa ne rămâne necunos cută pentru că toată opera i s-a pierdut. Deşi după moartea lui Academia devine stoică, scep ticismul academic nu a dispărut cu totul. Enesidem din Cnosos (care a trăit poate în s ec. I) înlătură teoriile lui Carneade şi Clitomah despre probabilitate şi revine la scepti cismul timpuriu. Influenţa sa asupra lui Lucian din Samosata şi Sextus Empiricus est e apreciabilă. Academia Nouă, sub conducerea celor doi scolarhi de după Clitomah, Filon din Larisa (110-85) şi Antioh din Ascalon (85-69), rupe cu tradiţia înaintaşilor. Cicero i-a cunosc �ut pe amândoi, pe primul la Roma, iar celui de-al doilea i-a fost elev la Atena, a stfel că un rezumat al învăţăturilor lor se află în Academicele prime şi secunde. Antioh susţ că adevăraţii continuatori ai lui Platon nu sunt Arcesilaos şi Carneade, ci stoicii. Fil on şi Antioh aduc definitiv Academia în albia dogmatismului căruia i se opusese vreme de secole. Stoicismul mediu îşi alterează şi el doctrina. Boetos din Sidon revine la ideea platonică a indestructibilităţii lumii, suspendând, în consecinţă, teoria conflagraţiei universale. Fig ra cea mai reprezentativă a stoicismului celui de-al doilea veac, aflat către sfârşitul său, este însă Panaitios din Rodos, strâns legat ca şi Polibios de personaje ilustre ale a ristocraţiei romane: Scipio Aemilianus şi Laelius. În suita primului, întreprinde cu Pol ibios o călătorie de-a lungul coastei apusene a Africii, aflându-se între 146 şi 129, când p reia conducerea Porticului la Atena, în mod constant în tovărăşia romanului pe care-l admi ra. Mai mult ca la Boetos, se vădeşte la Panaitios dragostea neţărmurită pentru învăţătura lu ton, pe care-l numeşte, după o mărturie a lui Cicero, „divinul, preaînţeleptul, preasfântul H mer al filozofilor”. Sirianul Posidonios din Apameea (135-51), mare călător ca toţi reprezentanţii de frunte ai intelectualităţii celui din urmă veac al epocii elenistice, se stabileşte la Rodos, u nde devine şef de şcoală, maestru şi prieten al multor conducători romani, printre care Po mpei şi Cicero. Poligraf, enciclopedist de talia lui Aristotel (lucrări filozofice, de matematică, istorie, geografie), din opera sa vastă nu ni s-a păstrat nimic. Îi putem reconstitui conjectural gândirea din lucrările lui Cicero, Strabon, Seneca şi Galenus . Ascetismul mistic şi dualismul oriental (binele şi răul, ce-şi împart sufletul şi cosmosul) sunt amprente puternice pe care mediul cultural de origine le-a întipărit în formaţia sa intelectuală. Lumea este pentru Posidonios un tot complex, format din cer, pământ şi di n alte naturi aflate între ele. Unitatea e alcătuită dintr-o varietate bogată şi suplă, ce s e ordonează ierarhic. Teologia lui vădeşte aceeaşi diversitate în unitate: de pildă triada l ui Zeus (forţă în sine, destin şi natură, ce uneşte multiplele forme ale destinului). Stoici smul, doctrină orientală prin întemeietorii ei, care îmbrăcase haina gândirii greceşti, se or entalizează deplin cu Posidonios: grecitatea cucereşte pas cu pas Occidentul, ea însă nu e cea ateniană, ci grecitatea orientală. Epicurismul secolului I înaintea erei noastre, doctrină imuabilă, precum am văzut, figur ează şi el, alături de celelalte şcoli, în peisajul intelectual al elenismului. După cucerir ea romană, Apolodor, Fedros, Zenon din Sidon şi Filodem din Gadara se ilustrează în apărar ea şcolii lor împotriva adversarilor ereditari, stoicii. Eclectismului religios îi corespunde eclectismul filozofic, caracterizat de mistic ismul neopitagoric şi neoplatonic. Filozofiilor lui Pitagora şi Platon li se adaugă în a ceastă vreme unele trăsături ale gândirii lui Aristotel şi a stoicilor: Dumnezeu transcend ent (Aristotel), sufletul lumii şi prezenţa providenţială a lui Dumnezeu în univers (stoic ii). Când scrierile atestatoare nu sunt suficiente pentru a susţine cu autoritatea n umelor pomenite noile dogme eteroclite, se fabrică fără nici o reticenţă opuri semnate de Pitagora sau Platon. Această impostură, pusă în slujba „cauzei”, merge mână în mână cu interp legorică a miturilor şi a tradiţiilor religioase. Cele mai importante direcţii ale gândiri i veacului I sunt deci neopitagorismul şi platonismul pitagorizant, iudaismul alex andrin şi neoplatonismul. Asupra lor însă nu vom insista; dezvoltările ce le vor cunoaşte conturează cadrul ideologic al civilizaţiei romane de la sfârşitul Republicii. Care este în deceniile acestui apus de civilizaţie ideea pe care filozofii şi-o făceau d espre libertate, cuprinşi între dogmatismul şcolilor „tradiţionale” şi eclectismul ocazional mântuire grabnică” pe de o parte şi cucerirea romană, cu aspectele ei brutale, în Grecia şi Orient, pe de alta? Panaitios afirma că „filozofii au acelaşi scop ca şi regii: o viaţă care nu cunoaşte stăpâni, libertatea de a trăi aşa cum vrea fiecare”. Posidonios credea că „o fii nală este o fiinţă liberă, care acţionează cu de la sine putere”. Nu trebuie să uităm că amân prieteni şi admiratori ai Romei şi că transferul de putere şi de ideal se produsese: Rom a reprezenta viitorul, „lumea nouă”, ca firească continuare a elenismului, pentru care c ele două figuri ale stoicismului târziu îşi dezvoltau teoriile lor asupra libertăţii. Respingând psihologia intelectualistă a lui Hrisip, Panaitios şi Posidonios susţin că libe rtatea deosebeşte pe om de animale; prin ea acesta găseşte noi căi de afirmare, astfel a vând loc progresul. Posidonios vede în libertate principiul suprem al întregii vieţi int electuale. �Am revenit asupra temei libertăţii la sfârşitul filozofiei elenistice pentru a reliefa s chimbarea de optică produsă. Stoicismul continuat de societatea romană este una din ve rigile de legătură dintre trecutul grec şi prezentul latin. O dată cu acesta, ideea de l ibertate filozofică pătrunde în viaţa practică în noţiunea de administraţie, pe care Roma o v xtinde în lumea de curând încăpută sub oblăduirea ei. Astfel, gândirea greacă reformulează în ul interes al administraţilor eleni un ideal pe care cuceritorul şi-l va însuşi pentru c a la rându-i să poată administra. Dacă ar fi să rezumăm numai în câteva vorbe caracteristicile filozofiei elenistice, am spu ne că metafizica se află în regres din pricina preponderenţei eticii, a enciclopedismulu i şi a scepticismului, evoluat în probabilism. Academia dezvoltă gustul pentru nesfârşite conversaţii, de chip aproape sofistic, iar Grădina - cel pentru viaţa uşoară şi de moravuri libere. Toate împreună duc în final la un eclectism de suprafaţă, plin de formule mistice, ce merge mână în mână cu pseudoştiinţele, de care ne vom ocupa într-unul din capitolele ce u ază (Ştiinţa literaturii şi literatura ştiinţifică). ÎNTRE POEMUL-FLUVIU, CALIGRAMĂ ŞI EPIGRAMĂ I Ca şi filozofii retraşi, după cum am văzut, în şcoli mai mult sau mai puţin închise, ducândumai mare parte a vieţii în comun, poeţii se supun şi ei, fără să-şi dea seama, aceluiaşi spir epocii care înlocuise viaţa publică a democraţiei pólis-ului grecesc prin cea economică, mi litară şi de curte pe de o parte sau prin cea a comunităţilor oamenilor de ştiinţă sau de lit ratură, pe de alta. Aceştia din urmă, cu excepţia filozofilor care-şi păstrau o independenţă erială ce se reclama de la însăşi independenţa spirituală căreia basileii elenistici îi făcea eori concesii pentru a-şi împodobi cu ea splendoarea regatelor lor, au devenit reped e clienţii prinţilor bogaţi, dornici de a-şi înveşmânta puterea cu mantia înstelată a poeziei loriei nemuritoare. Desigur că poezia, sau mai bine-zis ştiinţa de a alcătui poeme, nu făcea parte din ciclul educaţiei antice, ca filozofia, bunăoară, şi deci nu putea dobândi venituri din cursurile pe care orice om ce se pregătea pentru o carieră de stat trebuia să le urmeze. Astfel că tot slujitorul Muzelor, pentru a le putea într-adevăr sluji, era dator mai îna inte de toate să-şi găsească un protector a cărui căutare nu era întotdeauna încununată imedi succes. Teocrit siracuzanul adresează tiranului cetăţii natale, Hieron II, următorul ap el: Cine din cei ce trăiesc sub alba lumină de soare Va mai primi bucuros Haritele mele şi uşa Le-o va deschide şi nu le-o goni de la el fără daruri? .............................................................. Ele se întorc murmurând cu picioarele goale, acasă, Şi mă tot mustră pe mine că drumul făcură degeaba, Şi, sfiicioase, din nou, cu capul lăsat pe genunchii Lor îngheţaţi, se aşază în fundul deşertului sipet Unde li-i locul mereu când vin fără nici o ispravă. .............................................................. Astfel eu caut să văd cum Muzele mele la cine Pot a mă duce: căci fără-de-aceste copile a'lui Zeus Cel înţelept, ah! cărările-aezilor cât îs de grele! .............................................................. Are să fie-un bărbat, ca să aibă nevoie de mine .............................................................. Nalta lui slavă să-i ducă poeţii atunci lui Hieron Chiar peste scitica mare... Dar Hieron a rămas surd, aşa că poetul nostru a trebuit să-şi pună Muzele să bată la alte por a cea a Filadelfului, de pildă, drum pe care îl vor lua, unul după altul, toţi distinşii p oeţi ce se adunaseră într-un subţire cenaclu la Cos (insulă ce era în acelaşi timp şi una din ternicele baze navale lagide). Retragerea din realitate, dispreţul mereu afişat faţă de locul comun, de vulgar, poziţia o arecum de justificare a acestei atitudini, intensiv subliniată, ni se pare într-o bu �nă măsură bizară: oare toate aceste spirite elegante şi rafinate să nu fi observat că literat ra lor nu făcea întru nimic excepţie de la generala remodelare a vieţii sociale, cultura le şi artistice şi că înclinarea ce o vădeau către mitologic, către „arhaism”, îşi află rima artele plastice (altarul din Pergam, sau atâtea statui executate à la manière de secol V), punându-se astfel cu toţii mai degrabă sub semnul conformismului decât al anticonfo rmismului? Derutantă antinomie: repudiere a vechiului şi în acelaşi timp frecvent apel l a uneltele sale, clamat nonconformism, dar în fapt încadrare perfectă în peisajul epocii . Şi totuşi, din nuanţata judecare a acestei aparente contradicţii putem reliefa, dacă nu gr andoarea (nu mai poate fi vorba de aşa ceva după încheierea unei epoci ilustrate de co ncepţia unui Platon, pentru care poezia şi arta în genere trebuiau să formeze spirite de votate cetăţii), cel puţin originalitatea poeziei elenistice, atât de mult discutată în ulti ma sută de ani de minuţioasă exegeză. Oare încercarea, în finalul ei şi în mare pe deplin reu e a se debarasa de o zdrobitoare zestre (începând cu Homer şi sfârşind cu Euripide), grand ios monument de poezie aşezat pe un soclu de realitate socială şi politică atât de diferit de cel al vremii, nu înseamnă nu numai o originalitate de gândire, ci şi o voinţă artistică uternică, de readaptare a uneltelor, acordându-le cu tema şi spiritul zilei? Tot lestul de „arhaism” şi de erudiţie mitologică, tribut plătit claustrării voluntare prin e iminarea vieţii şi implicit a poeziei sociale, nu ne pare a fi o rămăşiţă a unor vremuri revo ute, ci un nucleu (o, vai, cât de puţin substanţial şi actual) pe care urma să-l înconjoare „ aina modernului”. Nonconformismul poeziei elenistice este îndreptat împotriva prestigi oasei zestre anterioare, de la care împrumută o parte din vechiul pe care-l detesta pentru a cânta „actualul” artificios, manierist ca formă şi conţinut. Interesul publicului l arg (scăpat, o dată cu apariţia lui Euripide, de spectacolele de tip „educaţie cetăţenească”) reaptă spre genuri literare uşoare, către „revista” de la colţul de stradă care era „mimul” s e „melodrama” comediei noi sau a hilarotragediei. Marea poezie dramatică, definitiv ap usă, este înlocuită cu un gen căruia, prin natura sa, îi lipseau spectaculosul şi publicitat ea: elegia, producţia de cabinet, cu notă exclusiv personală şi deci cu audienţă redusă. Poez a de cabinet, de cenaclu, este o poezie care rareori se declamă, fiind cunoscută pri n lectură, motiv în plus pentru a o face greu accesibilă. Dragostea devine subiect de predilecţie şi, aşa cum vom vedea, poate chiar un simbol. Literatura se apleacă din ce în ce mai mult către acest simţământ redat nu cu măreţia unei pa ni demonice, ca la Euripide, nici măcar cu firescul vieţii, ca în comediile lui Menand ru, ci cu o notă de stereotipie şi de fad, rareori străpunsă de sentimentul adevărat. Ce diferenţă între stilul conversaţiei a doi proaspăt însurăţei în Economicul lui Xenofon, un ndreţea e exclusă, căsătoria căpătând aspectul unei asociaţii în vederea unui randament cât m al gospodăriei: „Spune-mi, nevastă, ai înţeles în ce scop te-am luat în căsătorie şi în ce sc mi te-au dat? Şi unul şi celălalt am fi găsit uşor pe cineva cu care să dormim, îţi dai bine ama. Dar după ce m-am gândit, eu pentru mine şi părinţii tăi pentru tine, în privinţa celui m bun tovarăş pe care ni-l putem lua pentru casa şi copiii noştri, eu te-am ales pentru mi ne şi părinţii tăi mi se pare că m-au ales pe mine ca cea mai bună partidă posibilă”. Şi vorb doi îndrăgostiţi care „se vor lua”, unde pasiunea erotică rupe zăgazul, ca de atâtea ori în le lui Teocrit: Dafnis: Vino cu mine sub ulmi şi cântarea din nai mi-o ascultă Fata: Ia-te cu naiul tu singur: nu-mi plac tânguioasele doine. Dafnis: Teme-te, vai, de mânia zeiţei din Pafos, copilo! Fata: Fie-i de bine Afroditei! Păzească-mă Artemis numai! .................................................................... Fata: Tremur de frică să nasc, Ilitia greu săgetează Dafnis: Dar şi stăpână-ta Artemis încă la faceri ajută. Fata: Tremur de frică să nasc: mi-oi pierde şi faţa frumoasă! Dafnis: Dac-o să naşti, în copii drăgălaşi o să-ţi vezi frumuseţea. Fata: Ei, şi la nuntă ce zestre-mi-aduci, dacă merg după tine? Dafnis: Toată cireada, păşunea şi toate dumbrăvile mele. Câtă deosebire, dar şi câtă asemănare, căci, pasiune sau nu, despre treburi gospodăreşti vine cazul vorba. De natură intimă sau savantă în cea mai mare parte a ei, poezia alexandrină, cronologic po staristotelică şi atât de departe din punct de vedere estetic de perpetuata optică prin veacuri a Stagiritului, a rămas până acum un secol în afara preocupărilor criticii literar �e, deşi legăturile ei cu poezia medievală, renascentistă şi postrenascentistă europeană sunt ultiple. Unii din exegeţii înaintaşi s-au străduit să-i releve meritele pe care cercetările recente, prezentându-le într-o formă nouă, le îmbogăţesc în acelaşi timp cu semnificaţii ce f apropiate aceste producţii literare de spiritul omului modern{qluetip title=[] } André Hurst, Apollonios de Rhodes, manière et cohérence; Contributions à l’étude de l’esthéti alexandrine, Geneva,1967.{/qluetip}. O poetă din Pelopones, Anytes din Tegea în Arcadia (statuia ei a fost lucrată de Cefis odot şi Timarhos, fiii lui Praxitele, şi de Euticrates, fiul lui Lisip), a cărei lirică este în întregime pierdută, se ilustrează în acest sfârşit de secol IV prin epigramele ei sim le dar pline de delicateţea simţirii. Se va fi bucurat de o anume faimă din moment ce chipul ei a fost lucrat de unele dintre numele cele mai cunoscute ale sculpturii vremii. O epigramă ceva mai târzie (după invazia galaţilor din 279, dar care îi este totuşi atribuită), glăsuieşte în stilul unei inscripţii funerare: Moarte suntem, o, Milet, patrie dulce! Fugit-am Trei mândre fete de-oraş, galatul cu crud obicei. Aresul celtic ne-a-mpins violent spre o astfel de soartă. Sabia n-am aşteptat celtul în piept a-mplânta, Nici Himeneu siluit, ci în Hades găsit-am scăpare, Soţ de tustrele ales, cu braţul apărător. Influenţa ei asupra şcolii de la Cos şi mai ales asupra alexandrinului Calimah se pare că va fi fost sensibilă. Şcoala poetică insulară abia pomenită ia fiinţă în primii ani ai se ui III, având o existenţă de câteva decenii, cu un puternic ecou în toată poezia elenistică u terioară. Maestru era Filetas, originar din insulă (născut pe la 340), a cărui reputaţie d e erudit a făcut să fie ales de Ptolemeu Soter pentru a deveni preceptorul fiului său (viitorul Ptolemeu Filadelful). Plecat în 295 la Alexandria, el se reîntoarce după câţiva ani la Cos, unde îşi petrece restul vieţii, înconjurat de tineri discipoli talentaţi, ca H ermesianax, Teocrit, Aratos, Asclepiades din Samos. Opera astăzi pierdută, constă în ele gii de dragoste închinate iubitei Bitis, într-o culegere de poezii uşoare - dintre car e multe epigrame - intitulate Jocuri (Paígnia) şi în câteva poeme cu teme mitologice, ce sunt pentru noi doar simple nume. Studiul îndelungat, şlefuirea continuă a producţiilor poetice i-ar fi şubrezit sănătatea, gră du-l spre Hades, dacă ar fi să dăm crezare autoepitafului menţionat de Atenaios: Eu sunt Filetas, străine, cuvântul cel care înşală Şi lucrul până în zori, ele la moarte m-au dus. Îşi imploră iubita să nu-l dea cu totul uitării, prefigurând, într-un spirit nou, o temă atât olosită după el: Lacrimi din suflet să verşi şi bune cuvinte de jale Şi aminteşte-ţi atunci de mine când n-oi mai fi! Amicul şi discipolul lui Filetas, Hermesianax din Colofon, este autorul, printre a ltele, a trei cărţi de elegii (închinate „doamnei sale”, pe nume Leontion) în care pasiunea e substituită de erudiţia cu care dovedea că toţi poeţii sunt îndrăgostiţi. Luată ad litteram astă amplă demonstraţie este neverosimilă şi absurdă. Dacă ne gândim însă că în bună filieră platonică dragostea este o condiţie primordială a cuno putea atribui acestor versuri şi altora asemănătoare de mai târziu o anume intenţionalita te iniţiatică cu valoare de simbol, aşa cum se întâmplă în poezia Renaşterii europene, fapt c ar corespunde de altfel atmosferei de cenaclu, tipică poeziei elenistice, unde al uziile în cerc închis la evenimente, persoane şi locuri, chiar dacă nu pot fi totdeauna înţe lese, sunt însă mereu evidente. Fanocles, contemporan cu Hermesianax, în acelaşi mediu cosian compune acelaşi gen de e legii erotico-mitologice, în care influenţa stilului lui Hesiod e mai degrabă o rafina �tă aluzie erudită decât o vulgară imitaţie. Alexandru din Etolia, încă un discipol al lui Filetas, se numără printre întemeietorii ele giei alexandrine, chemat fiind de către Filadelf în capitala sa spre a lucra la orga nizarea vestitei Biblioteci (revizuirea operelor tragediei attice). Arta epigramei (a in-scripţiilor în versuri), ilustrată încă din epocile anterioare, cunoaşt e la începutul sec. III, tot în anturajul lui Filetas din Cos, mai multe nume dintre care cel al lui Asclepiades din Samos este legat şi de reactualizarea în metrica el enistică a unui anumit tip de vers. Teocrit îl menţionează în Idila VII sub numele de Sikelidas din Samos, atunci când se refe ră la vestitul cenaclu insular din care, în acea vreme, făcea parte: Unde te duci, Smihida, aşa de grăbit, la amiază Când şi şopârlele dorm pe sub gardul de spini aciuiate, Iar ciocârlanii moţaţi nu mai zboară încolo şi-ncoace? La vre-un ospăţ îi dai zor nepoftit, au te duci la moşia Vr-unui prieten de-al tău din oraş, căci pe drum bolovanii Sună de iute ce mergi, loviţi de-ncălţările tale? Zău că nu! Căci socotesc că eu nu pot întrece din cântec Pe Sikelidas din Samos, vestitul, şi nici pe Filetas. Puţinele epigrame care ni s-au păstrat de la Asclepiades ni-l înfăţişează ca pe un poet rafin t, lustruind până la perfecţiune micile bucăţi în versuri ale acestui gen atât de îndrăgit de timpului. Dragostea este tema predominantă, dar în exprimarea ei nu lipseşte umorul: Noapte era şi ploua şi al treilea ghinion era vinul Pentru cel îndrăgostit, singur cu vântu-ngheţat. Şi mai pe mândra făcea juncana frumoasă: „O, fie Însuţi la rându-ţi s-alergi, prag de-aciuiat negăsind”, Leoarcă de ploaie şi vin, astfel strigatu-i-am: „Zeus, Sfinte, opreşte, şi tu cândva ai învăţat să iubeşti!” lirismul şi pasiunea erotică: Dulce e vara când cel însetat cu omăt se alină Dulce-i şi pentru năier primăvara Cununa pe cer Dar şi mai dulce-i atunci când într-un pat îndrăgostiţii Jertfă-Afroditei aduc unul şi altul deodat'! şi gustul pentru spiritul ales, supremă podoabă a frumuseţii şi dragostei. Pe acesta din u rmă Asclepiades îl descoperă la două femei fermecătoare, Filainion şi Didima, poate curtezan e de culoare, dar pielea lor închisă nu-l împiedică să-şi exprime pasiunea şi admiraţia cu ac te ce amintesc Cântarea cântărilor („Neagră sunt, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului” : Didima m-a cucerit cu-a ei limbă mult ascuţită; Vai, cum e ceara la foc, când îi văd chipul mă fac. Ce dacă-i neagră, nu sunt negri cărbunii şi totuşi Când se aprind strălucesc ca rozele ce înfloresc? Exoticul apare deci foarte timpuriu în poezie, poate înainte de a deveni o temă comună a rtelor majore şi miniaturale; în tot cazul, în toreutica greco-orientală e prezent încă din a doua jumătate a sec. V, şi nu este cu totul întâmplătoare această coincidenţă: vom vedea că elenistici, în afară că descriu cu amănunţime prestigioase realizări ale toreuticii, au conş iinciozitatea unor meşteri aurari atunci când îşi cizelează poemele. Contemporanii şi discipolii lui Asclepiades au fost Hedilos şi Posidipos, cel din ur mă, cu un aer melancolic şi pesimist puţin convingător, cântând ca şi maestrul său, în epigra însă tot atât de strălucite, pe Mimnerm şi Antimahos. Rafinamentul şi erudiţia ating apogeul pe la începutul secolului III în poemele figurate care, prin dispoziţia versurilor, profilează obiectul ce constituie tema poeziei re �spective. Aceste jocuri ţinând de domeniul tehnicii versificaţiei (tehnopaígnia), pe car e grecii le numeau eshematisména, au fost numite de noi caligrame, după titlul dat d e Guillaume Apollinaire propriilor sale producţii, aidoma celor elenistice de care ne ocupăm. („Caligrafi perfecţi”, într-un sens învecinat, sunt numiţi de autorul Tratatului espre sublim mai mulţi poeţi alexandrini, printre care şi Calimah). Simias şi Dosiadas din Rodos, ca şi Teocrit (o unică piesă numită Naiul) s-au ilustrat în ca ligrame. Simias compune două ouă şi două securi, ca şi o pereche de aripi, iar Dosiadas do uă altare, dintre care unul nu-i este sigur atribuit. Aripile lui Simias aparţin lui Eros, cântat ca o forţă cosmică: Iată-mă, eu sunt acel ce domneşte pe Pământul cu pieptul adânc, De când stă ceru-n înalt. Mic de sunt, am totuşi barbă Fiindcă născut am fost când stăpână era Ananke: Toate supuse-i erau pe pământ Şi tot ce mişcă Văzduhul. Feciorul Haosului sunt, Nu în aripi iutele Cipridei fiu Şi-al lui Ares; eu nu prin forţă putere am, ci Dulcea convingere-i arma-mi. Pământul şi marea, şi cerul Cel de aramă supuse-s şi sceptrul luându-li-l, jude sunt printre zei. Rafinamentul extrem îşi află, ca să spunem astfel, perechea contrarie într-o izbucnire imp etuoasă a grotescului, a parodiei, uneori chiar a expresiei grosolane, intenţionând să r edea cât mai fidel realitatea în particularităţile ei scatologice. Astfel de producţii sun t, împreună cu cele mai înainte discutate, proprii începutului perioadei elenistice. Sot ades din Maroneea în Creta este reprezentantul satirei grosolane, demnă urmaşă a amestec ului de proză şi versuri de natură burlescă pe care Menipos din Gadara, cinic cu reputaţie dubioasă, o face cunoscută pe la sfârşitul sec. IV. Satira „menipee” va fi cultivată secole ai târziu de literatura latină. Regii elenistici sunt şfichiuiţi de usturătoarele cuvinte ale lui Sotades, astfel că Fil adelful porunceşte unui amiral al său să-l prindă în momentul când părăsea Alexandria şi, cus -un sac, să-l azvârle în mare. Numele i-a rămas legat de versul ionic de care s-a folosi t cu rezultate atât de puţin dezirabile. Parodia literară este ilustrată de Rinton din Siracuza sau din Tarent, care a trăit su b Ptolemeu Soter şi Filadelful. Genul său este cel al hilarotragediilor sau al „traged iilor vesele”, deosebit de populare în Grecia Mare (Italia de sud), cărora însă poetul nos tru le-a dat strălucire graţie talentului său remarcabil. Heracles, Ifigenia, Amfitrio n, iată doar câteva titluri, singurele ce s-au păstrat din toată producţia acestui interes ant poet. Destinat a fi jucat la colţ de stradă de către grupe mici de actori ambulanţi, fără pretenţii de mare artă şi nenecesitând amenajări scenice, era mimul. Apariţia acestuia în literatura g reacă datează din sec. V. Sofron siracuzanul era iniţiatorul genului care reda, fără caric aturi grosolane, scene din viaţa zilnică a vremii, conturând în mod pregnant caractere, cu mijloace literare, dar şi cu acea precizie ce ne reaminteşte de Caracterele lui T eofrast, operă de rigoare şi analiză psihologică ieşită din mediul aristotelic. Până la sfârşitul secolului trecut, Herondas era numai un nume. Kenyon publică în 1891 un pa pir (azi la British Museum) conţinând şapte mimi şi mai multe fragmente ale acestui poet , originar poate din Siracuza, dar care trăieşte la Cos, opera sa înfăţişând tablouri din via orăşenească a insulei. Limba este ionică, amestecată cu multe dorisme şi atticisme, iar vers ul este coliambic, adică trimetru iambic „şchiop” (skazón), în care ultimul iamb este înlocui cu un spondeu. Titlurile micilor scenete cu două sau trei personaje sunt grăitoare asupra conţinutulu i: Codoaşa, Negustorul de fete, Dascălul, Femeile la templul lui Asclepios, Geloasa, Prietenele intime, Cizmarul, Visul, Femeile la ospăţ, Torcătoarele etc. Ele erau alcătu ite pentru a fi citite sau cel mult recitate în public, nu jucate, căci structura lo r e mai degrabă narativă decât dramatică. Realismul lui Herondas nu se teme de obscenita te, însă nici nu o caută cu tot dinadinsul. Stilul este viu şi presărat cu reflecţii tipice „ xperienţei de viaţă” de care se foloseşte Gilis în Codoaşa: �Curtezana: Deschide, sclavo! Ce vânt te-a adus pe-aici, Gilis, că rar te-arăţi ca o zeiţă pe Pământ? Sunt luni vreo cinci de când nu te-am văzut, Pe ursitoare, nici în vis, la uşa mea. Gilis: Departe stau, copila mea, şi-n mahala Îţi urcă glodul chiar pân-la genunchi, iar eu Ca musca am putere. Îmbătrânind, o, vai, Ne gârbovim, ne scade umbra tot mereu! Curtezana: Taci, tu, pe vârstă vina să nu dai, mai poţi, Gilis, încă mulţi bărbaţi de gât să strângi! Gilis: De mine-ţi râzi! Ce vrei, e-al tinereţii joc! Dar tu, copilă, vremea singur-pritoceşti De zece luni de când Mandris plecă-n Egipt O slovă n-ai primit. Dospeşti în pat pustiu. Uitat-a tot. Din nou potir sorbit-a el! Acolo-i locul Afroditei pe pământ Şi ce-ţi pofteşte inima, pe dat-găseşti! Ascultă ce-am să-ţi spun, căci am venit-nadins. Băiatul Metacinei... Curtezana: Gilis, înnoptează mintea-ades albitul păr? Pe al lui Mandris drum de-ntors mă jur şi pe Demetra bună, alta de-ar fi fost, nu tu, Şi ascultând-o sigur i-aş fi arătat În ritm să şchioapete cu şchiopu-i cânt! Mimii lui Herondas sunt un preţios document asupra vieţii zilnice dintr-un oraş greces c în primele decenii ale sec. III, şi din acest punct de vedere vom mai avea prileju l să revenim asupra lor. O sinteză armonioasă între rafinamentul şi preţiozitatea şcolii din Cos şi poezia realistă, u ri, aşa cum s-a văzut, grotescă şi plină de obscenităţi şi invective, realizează într-un stil mult apropiat de gustul modern Teocrit, în binecunoscutele Idile. (Eidýllion este diminutivul lui eídos, care în limbajul erudit însemna bucată în versuri şi n „tablou, miniatură"” denumirea de Idile este dată operei lui Teocrit de către gramaticul care cel dintâi a alcătuit o astfel de culegere - eklogaí din opera poetului). Din punctul de vedere al formei, acestea sunt o îmbinare perfectă între o scenetă (mimul care mimează sau imită o situaţie, o acţiune), o bucată lirică sau una epică. Partea prepond rentă pe care unul dintre cele trei genuri o ocupă în structura de ansamblu a fiecărui p oem dă tonul întregului. Partea centrală a pieselor lirice este formată de un „bucoliasm” (b ukoliasmós), adică întrecere poetică între doi păstori care improvizează cântece alternate (a báia méle) ca, de pildă, în Idila V, Cântecul căprarului şi al păstorului, unde acestea sunt cedate de un dialog stimulativ între cei doi concurenţi: Lacon: Greieri, uitaţi-vă cum cicălesc pe căprarul acesta. Tot aşa voi cicăliţi şi pe secerători cu cântatul. Comata: Ah / Că urâte mi-s vulpile cele cu coadă stufoasă Care tot vin de ciupesc într-amurg ciorchinii lui Micon. Lacon: Mie la fel cărăbuşii, căci ei lui Filonda-i mănâncă Toate smochinele lui şi-apoi zboară pe-a vântului aripi. Poemele în care predomină mimul au partea lirică situată la sfârşit, ilustru exemplu fiind I dila XV, Siracuzanele sau femeile la sărbătoarea lui Adonis, unde în final cântăreaţa intone �ază trénos-ul sau bocetul pentru Adonis. În fine, piesele în care bucăţile epice sunt foarte întinse în raport cu întregul poartă denu ea de epýllia, ele fiind adevărate fragmente de epopee. Pruncul Heracle (Idila XIV) şi Heracle ucigaşul leului (Idila XXV) exemplifică această din urmă categorie. Dragostea este tema universală a poemelor, fie că este ea fericită, nefericită, legată de figuri mitologice sau de persoane reale. Atmosfera generală este erotismul, care d e multe ori ar părea o obsesie, în nici un caz, în ceea ce-l priveşte pe Teocrit, un lai tmotiv care să acopere lipsa de talent. Harul poetic al acestuia este viguros, el în gemănând fericit ceea ce în vremea elenistică s-a aşezat întotdeauna pe poziţii diametral opu e: rafinamentul poeziei de curte cu prospeţimea cântecului popular, aşa cum a fost şi cu m a dăinuit până astăzi în Grecia Mare (Italia de sud) şi în Sicilia. Căci Siracuza a fost pa a poetului şi atmosfera siciliană a rămas bine întipărită în sufletul celui ce avea să-şi pet estul vieţii la Cos şi la Alexandria. Rareori apare acel „manierism” constând din reluarea unei teme homerice, cum ar fi descrierea unei cupe, ce ne duce cu gândul la scutu l lui Ahile făurit de Hefaistos: Sus, pe la buze, o viţă de iederă e-ncolăcită Şi presărată cu nemuritoare, iar jos, tot asemenea, Fuge-mprejur înc-un vrej cu podoaba-i de galbene fructe Între ghirlănzi e făcut-o femeie, zeiască minune, Care-i gătită cu peplu şi cu diadem. Lângă dânsa, Mândru la păr dichisiţi, doi bărbaţi... Păstorii nu sunt întotdeauna idealizaţi; atunci când sunt frumoşi, sunt frumoşi, dar când sun urâţi, poetul nu se dă în lături să o spună: O! Drăgălaş-Amarilă, de ce tu din peştera asta Nu te mai pleci să mă vezi, nu mă chemi? Pe drăguţul tău oare Tu îl urăşti? Ori îţi par, Amarilă, când stau lângă tine, Cârn şi cu barba zburlită? Mă faci să mă spânzur, copilo! Întrezărim „codificată” chiar acea preferinţă pentru cacoshematie (reprezentarea urâţeniei), artei elenistice şi redată sub forma unui proverb: ...ades urâciunea O! Polifem, i se pare frumoasă amorului însuşi. Căprarii nu sunt îmbrăcaţi altfel decât apar în statuile şi reliefurile vremii: N-ai fi putut să te-nşeli; c-un căprar semăna de minune: O roşietică piele de ţap avea dânsul pe umeri Deasă la păr şi cu mirosul cheagului proaspăt într-însa, Iar veşmântul lui vechi încins îi era pe la mijloc C-o cingătoare-mpletită; în dreapta ţinea el o caţă Dintr-un măslin pădureţ... iar Ciclopul însuşi îşi drege juvenilele pilozităţi ale feţei ca păcurarii ce merg întâia dat : Iar dacă-ţi pare că sunt prea păros, atunci am eu la mine Lemn de stejar şi jeratec sub spuză, ce nu se mai stinge. Dragostea de natură, puternic strecurată în inima sa siciliană, a sădit-o Teocrit în fiinţa p orilor care, spre deosebire de muncitorii câmpurilor, au mai mult răgaz spre a conte mpla frumuseţile înconjurătoare (s-ar putea spune că chiar prea mult, căci rareori vine vo rba în Idile de muls, făcutul brânzei, rânitul bălegarului şi alte treburi inevitabile în „ac itatea zootehnică”): �Nu vreau nici ţara lui Pelops, nici banii vestitului Cresus Nu vreau să-i am şi nicicând iute ca vântul să zbor, Ci de sub stânca aceasta cânta-voi strângându-te-n braţe Înspre-a Siciliei mări turma privind-o păscând. Imaginaţia auditivă şi olfactivă a poetului este fecundă şi nuanţată aidoma paletei lui color ice: Negri de soare şi arşi, pe crengi adumbrite de frunze, Greierii se necăjeau cu cântatul mereu, mai departe Orăcăia un brotac în tufele cele de mure Şi ciocârlanii cântau, şi sticleţii, gemea turturica, Pe la izvoare zburau numai roiuri de-albine bălane, Numai miresme de toamnă bogată pluteau pretutindeni. Lumea animală peste care împărăţesc eroii Idilelor este apropiată omului: în singurătatea spa r pastorale tovărăşia caprelor, a oilor, a juncilor şi taurilor este alături de cea fidelă a câinilor, fundalul din care se desprind chipurile cântăreţilor ce se iau la întreceri, pu nând drept premiu o mioară sau un ţap: Dac-o să ieie el ţapul cornaci, tu lua-vei o capră; Iar dacă el ca răsplată ia capra, îţi rămâne vătuia: Până vei mulge-o, e bună şi carnea acea de vătuie. ştiind care anume ţap, care anume mioară, animalelor făcându-li-se scurte, dar pregnante „po rtrete” individualizante (înţelegem astfel înclinaţia contemporanilor către modelele plastic e respective): ...De ţapul din Libia însă, Cela cu părul roşcat, te fereşte, să nu mi-te-mpungă! Păstorii nefiind idealizaţi, cu atât mai puţin sunt zeii şi eroii. Spiritul evhemerist îşi gă aici ecoul. Alcmena şi Amfitrion, părinţii lui Heracle, trăiesc „regeşte” după obiceiurile ţ r înstăriţi. Mitologicul este prezent în poezia lui Teocrit nu la modul ostentativ şi pedant (mai ales în bucăţile numite epýllia), ci armonios îmbinat cu realul, ca o zonă către care se înd ptă liniile de fugă ale acestuia. De multe ori comparaţiile mitologice sau aluziile sa vante (ni se par savante mai mult nouă, astăzi, decât cititorilor contemporani ai poet ului) sunt de nuanţă superlativă: Noi destuparăm atunci nişte chiupuri cu vin de vreo patru Ani. Castalide fecioare, ce staţi pe-a Parnasului culme, Oare la Folos în peşteră-i puse-nainte să beie Chiron moşneagul o cană c-un astfel de vin lui Heracle? Utilizarea mitului ca simbol se face cu o graţie şi o profunzime demne de „actualitate a” poetului alexandrin. Legenda lui Hilas e folosită pentru a reda inefabilul „treceri i”, fiind după părerea noastră, alegoria cea mai mişcătoare a morţii: În mijlocul fântânii săltau dănţuind nişte zâne, Spaima câmpenilor, zâne ce pururea nu ştiu ce-i somnul, Malis, Nihea cea primăvăratică şi Eunica. Încăpătorul ulcior îl duce copilul la apă Vrând să-l cufunde, dar zânele toate-l apucă de mână Pofta iubirii încinse plăpândele lor inimioare După copilul din Argos. El cade grămadă-n fântână Ca şi atunci când o stea luminoasă din ceruri deodată Cade-n adâncuri de mări... Moartea, privită printre altele şi ca o posesiune erotică, nu este numai sublimarea un �or observaţii din natură, ci şi ecoul unor credinţe orientale ce-şi vor găsi răsunetul târziu rta provinciilor Imperiului roman. Viaţa şi moartea sunt perpetuu tangente (imaginea lui Teocrit este parcă luată dintr-o d emonstraţie de geometrie), nimeni nu poate însă afla punctul lor de tangenţă: Strigă pe Hilas de trei ori atunci, cât putu să răcnească, Hilas de trei ori l-aude, dar glasu-i ieşea din fântână Înăduşit: el aproape fiind, se părea că-i departe... Unele Idile adoptă câteodată un ton exemplar, fără a avea însă intenţii moralizatoare, fie de d printr-o zicală: Nicias, nu-i nici un leac pentru dragoste altul pe lume Nici alifie şi nici vreo făină, socot, fără numai Zânele care-n Pieria stau: alinarea aceasta Este pe lume, şi-i dulce, dar n-o poţi găsi aşa lesne! ce dezvăluie rostul poeziei ca leac al dragostei, fie încheindu-se cu o apoftegmă (sen tinţă): Ah! Şi ferice de cel care judec-acele sărutări! El se tot roagă mereu de cel cu ochii vii, Ganimede Gura să-i fie ca piatra din Lidia, piatra cu care Aurul bun de cel fals îl poate cunoaşte zaraful. MITUL: UN REFUGIU, UN SIMBOL SAU O IRONIE? „Apoteoza lui Homer”, relief semnat de Arhelaos şi păstrat astăzi la Britih Museum (p. 269 ), reprezintă Mitul personificat sub forma unui copil care, purtând o cupă şi o cană, ajută la efectuarea sacrificiului pe altarul care se află în faţa marelui bard legendar al G reciei. Istoria, continuatoarea mitului, aruncă mirodenii pe altar. Simbolismul acestei scene aproape că îmbracă un aspect apoftegmatic. Istoria, continua toare a mitului, este una din figurile de stil cel mai des întrebuinţate. Modul însă de „c omportare”, să spunem astfel, a mitului în epoca elenistică merită pe deplin o serioasă cerc etare, căci aceasta este capabilă să scoată la iveală preţioase informaţii asupra mentalităţi mii. Aspectele mitului în secolele elenismului, ca să cităm titlul unei cunoscute lucrări a l ui Mircea Eliade, nu sunt cele legate de o profundă credinţă în zei sau de un nestrămutat sentiment de pietate faţă de divinităţile poliade (ale cetăţii), ci mai degrabă ele reflectă de spirit exterioare preocupărilor religioase, împlântate fiind în terenul frământat al rea lităţilor sociale ale timpului. Ce era mitul în civilizata lume elenistică - un refugiu, un simbol sau o ironie? Eclectică sub multiplele ei faţete, civilizaţia elenistică va d a şi mitului toate cele trei ipostaze enumerate şi aceasta în chip sincronic, uneori în cadrul aceleiaşi opere de artă. Domeniul străvechi al mitului s-a stratificat în mod inerent prin scurgerea timpului , astfel încât se poate pe bună dreptate vorbi de o „arheologie” a sa. Fundalul mitului, p e care acesta încearcă să-l exprime, este misterul. Cronologic se deosebesc două tipuri de mit, cel străvechi şi cel „recent”, care are la bază evenimente „istorice” întâmplate şi c luează către categoria generalului, supunându-se unor tipare preexistente, unor scheme largi ce se învecinează cu tărâmul misterului pe care vrea să-l întrupeze şi implicit să-l e ice printr-o simbolistică de caracter universal. Mitul „recent” este recomandat de către Aristotel în Poetica autorilor de tragedii, pent ru că grecii contemporani filozofului mai aveau încă sentimentul verosimilităţii acestuia: „În tragedie, autorii sunt ţinuţi să folosească numele transmise de tradiţie pentru motivul ce e cu putinţă e lesne de crezut. Câte nu s-au întâmplat, nu ni se par nici cu putinţă; câte au întâmplat însă, e evident că-s cu putinţă, altminteri nu s-ar fi întâmplat” (1451 b, 15 Mitul străvechi, arhaic, este rodul imaginaţiei meditative asupra unor momente cruci ale ale vieţii omeneşti: naşterea, dragostea, moartea. Succedaneele mitului arhaic exi stă de la un moment dat în mod paralel cu miturile „noi”, alcătuind o mare familie, legată p rin tipare sau scheme mitice comune. Stadiul imediat următor al elaborării mitului e �ste cel al delimitării eroului ca exponent al unui ciclu de evenimente, a căror semn ificaţie şi efect se răsfrâng nemijlocit asupra sa. Tragedia greacă, şi anume cea a lui Esch il, înregistrează însă un pas înainte în devenirea mitului. Noutatea acesteia este conturare a personalităţii eroului în cadrul tiparului străvechi, prin îmbinarea specifică a cauzelor ş a efectelor. La Sofocle, personalitatea eroului evoluează, detaşându-se de tiparul mitului. Tragedi a acestuia devine ea însăşi un mit al eroului, în jurul faptelor căruia îşi desfăşoară acţiun sec. V marchează deci o remodelare a mitului, care merge mână în mână cu efectele din ce în e mai numeroase şi mai semnificative ale mişcării sofiştilor pe de o parte, iar pe de al ta cu acele cuceriri ale artei plastice sintetizate de canonul policletian. Remodelarea mitului este în acelaşi timp o atitudine estetică, prima de acest fel care -şi găseşte corespondentul abia în epoca elenistică, se înţelege, cu premise cu totul diferit . Faptul ne apare şi mai semnificativ cu cât remodelarea eroică a mitului de la sfârşitul sec. V are ca substrat tocmai acel individualism sau mai bine zis autonomism al persoanei, pe care îl încetăţenesc ideile sofiştilor. Individualismul caracteristic epocii elenistice va purta şi el ca emblemă eroul şi cultul cuvenit acestuia, numai după ce însă m itul în substanţa sa va cunoaşte procesul corosiv al demitizării, proces ce se întinde pe toată durata veacului IV. Demitizării mitului îi este caracteristică dramatizarea sa, nemijlocit legată de scăderea sentimentului religios, ce nu arareori a atins limitele impietăţii (asébeia). Euripide în Andromaca (v. 1161 - 1165) se rosteşte astfel despre Apolo, învinuit de meschinărie şi de moartea lui Neoptolem: Stăpânul care dă oracol tuturor Preadreptul jude - al neamului uman Astfel pe-al lui Ahile fiu îl răsplăti Când jertfă de-mbunare-i înălţă. Ca omul rău, aminte şi-a adus De-o ciudă veche. Cum să fie înţelept? Calea de la hieratismul tragic al lui Eschil la dramatismul demitizant al mitulu i la Euripide este de fapt prologul disoluţiei încrederii puse în zei, încredere moştenită v eacuri de-a rândul prin tradiţie. Spre deosebire de unele religii orientale, religia greacă n-a avut niciodată un cod, un canon al tuturor învăţăturilor ei. Singurul corpus al credinţelor acesteia erau realizările plastice în statuarie, în domeniul artelor miniatu rale sau în pictura ceramică, murală şi de şevalet. În epoca elenistică, atunci când plastica majoră cât şi miniaturală îşi îndreaptă atenţia, în majoritatea cazurilor, spre subiecte car vieţii zilnice, mediului aulic sau chiar al străzii, iar pictura ceramică dispare ca urmare a creşterii producţiei meşteşugăreşti şi a cerinţelor din ce în ce mai mari de marfă d litate, imitând la preţuri ieftine produsele toreuticii sau chiar pe cele ceramice d e lux din deceniile anterioare, pictura murală decorativă este aceea care apelează cel mai des la subiecte mitologice. Din păcate, ea nu ne este cunoscută decât prin covârşitoarea influenţă pe care a avut-o asupr picturii murale romane, ca să nu pomenim cele câteva mărturii autentice, culese la De los sau în cimitirele elenistice ale Alexandriei. Soarta picturii elenistice a împărtăşito şi o altă categorie de monumente ce apela la teme mitologice, tapiţeriile; despre el e nu avem decât sporadice menţiuni literare. Arta însă care a avut o mare dezvoltare în ve acurile elenismului şi mai apoi în epoca romană este cea a mozaicului, în care subiectel e mitologice ocupă, cel puţin la început, în întregime repertoriul de modele al operelor c are ni s-au păstrat. Despre mozaic şi pictura murală elenistică va veni mai jos vorba, a tunci când vom ilustra aspectele mitului în epoca de care ne ocupăm. Să vedem însă înainte care sunt în domeniul religiei şi al pietăţii acele fapte dizolvante ca pe planul mitului au produs trecerea de la demitizare la valori de refugiu, sim bol sau ironie. Primul şi cel mai de seamă este dispariţia străvechii noţiuni de hýbris, nemăsurata mândrie. derea în om, individualismul exacerbat, precum şi constatarea larg încetăţenită că divinităţi nt incapabile să vină în ajutorul suplianţilor lor, au efectuat în noile condiţii ale orizon tului uman lărgit, ale cosmopolitismului, eradicarea hýbris-ului şi o dată cu ea a sensu �lui adânc al pietăţii tradiţionale{qluetip title=[] }Martin Persson Nilsson, Greek Piety , Oxford, 1948, p. 85 şi următoarele.{/qluetip}. În al doilea rând, decadenţa cetăţii-stat şi cucerirea macedoneană reduc cultul zeităţilor tr ale doar la o valoare reprezentativă, aducând în acelaşi timp la suprafaţă unele tendinţe sub acente, a căror evoluţie o grăbesc. Transformarea vechiului cult al eroilor, tipic Greciei continentale, dar şi Orient ului (cu alte valori şi implicit cu acele rezultate ce decurgeau nu din ridicarea eroului până la planul divin, în sens anabazic, ci prin coborârea divinităţii asupra alesulu i şi „unsului” ei, monarhul autocrat, în sens catabazic) în cultul monarhului are drept ur mare o sensibilă coborâre şi trivializare a spiritului religios. În general, se deosebeau patru forme diferite ale cultului suveranilor. Aceştia erau fie asociaţii unor zei (sýnaoi sau sýntronoi), fie identificaţi cu o divinitate anume (în Siria Antioh I era numit Zeus Nicator - victoriosul -, iar fiul său Apolo Soter), fie socotiţi reîncarnare a unui zeu (Néos Diónysos - Noul Dionysos, ca Ptolemeu XIII), fie, în fine, adoraţi ca divinitate independentă, cu cult special şi preoţi anume aleşi. Regii macedoneni, prea puternicii vremii, au format obiectul unor culte pentru m ulte cetăţi greceşti. Iată cum se exprimau în 307 atenienii în imnul pe care l-au cântat spre slava lui Demetrios Poliorcetul, trecut în rândul olimpienilor: „Fiu al puternicului P oseidon şi al Afroditei, slavă ţie! Ceilalţi zei sunt departe de noi sau nici măcar nu ne bagă în seamă, dar pe tine noi te vedem aici, nu ca un idol de lemn sau de piatră, ci în c arne şi oase. Îţi înălţăm această rugă înainte de orice, adu-ne, prea scumpe, pacea, pentru c stăpânul!”... Tragismul acestei rugi rostite de cei mai luminaţi dintre greci pentru stăpânul de-o c lipă al păcii şi al războiului este elocvent asupra disperării unei lumi care, pierzându-şi c edinţa în divinitate, se zbătea să o înlocuiască cu aceea în forţele proprii ale omului. Stoi mul şi epicurismul au făcut, după cum s-a văzut, eforturi disperate în acest sens. Dispreţul lor însă pentru cunoaştere şi pentru ştiinţă, precum şi preponderentul accent pus pe etică l căzut eficacitatea în domeniul spiritual pe care le plăcea să creadă că îl dirijează întru to Din această pricină, tendinţele soteriologice (de salvare) pe care le capătă în vremea eleni stică cultele tradiţionale au, de fapt, în final, un efect dizolvant. La Delos, de pil dă, Zeus şi Atena, în loc de a purta epitetele străvechi de polieús sau poliás, sunt numiţi s tér şi sóteira. Salvarea nu are înţelesul creştin al vieţii de după moarte, lipsită de damnaţ al protecţiei în toate privinţele, mai cu seamă în lumea pământeană. Divinităţile universal a sunt considerate mai eficiente decât zeii particulari ai cetăţilor. Ineficienţa soteriologiei însăşi, precum şi alte cauze pe care am mai avut prilejul să le ară au răspândit un nou cult cu nuanţă filozofică: soarta (anánke sau heimarméne la stoici), dar cu forme vizând reuşita în viaţa practică - Norocul, týhe. Cu mult spirit de pătrundere, Demetrios din Faleron pune apariţia acestei credinţe, ca re predomina în sec. III, pe seama catastrofelor intervenite în ritm foarte accelera t cu o jumătate de veac mai înainte (Polibios, XXIX, 21). Un fragment din Menandru g lăsuieşte: „Fie că Týhe este un suflu divin sau inteligenţă, ea este aceea care călăuzeşte to rurile, le întoarce sau le face să prospere, în vreme ce prevederea omenească e un fleac şi o vorbă-n vânt.” Istoricul abia amintit leagă Týhe de rostul propriei opere: „Caracteristica lucrării mel e şi minunăţia timpurilor noastre sunt următoarele: după cum soarta a îndreptat către un sing r punct aproape toate întâmplările din lume şi le-a silit pe toate să tindă către unul şi ace scop, tot astfel în cursul istoriei mele voi înfăţişa cititorilor, într-o vedere de ansamblu , mijloacele de care s-a servit soarta pentru a-şi îndeplini toată opera.” Una din tendinţele subiacente ale religiei greceşti pe care condiţiile mai înainte-amint ite le aduc la suprafaţă, grăbindu-le evoluţia, este misticismul. Spiritele incapabile d e abstracţiune, torturate de ideea unirii „personale” cu zeul, se organizează în societăţi ma mult sau mai puţin secrete (tíasoi, éranoi, orgeónes), care, fără a constitui o noutate pen tru societatea grecească, cresc în ritm accelarat o dată cu începutul sec. III. Misterel e cele mai „căutate” sunt cele de la Eleusis, rămase totuşi în urma celor ale Marilor Zei de la Samotrace, intraţi în sincretism cu Dionysos, Demetra, Hermes şi Marea Mamă. Din pro tectori ai navigatorilor, aceştia devin salvatori universali. Pe lângă mistere cu adepţi şi participanţi din toată lumea greacă, se organizează mistere locale, ca cele de la Auda �nia în Messenia, repuse pe noi baze la începutul sec. I şi înglobând în sincretismul lor pe Demetra, Apolo, Hermes şi Cabirii. Cele mai răspândite mistere ale epocii elenistice sunt ale lui Dionysos. Suverani il uştri, începând cu Alexandru la Persepolis, se vor număra printre participanţi. Atalizii, Lagizii şi Seleucizii au sprijinit misterele lui Dionysos, cultul său intrând chiar în p olitica de elenizare a regilor sirieni (Antioh IV a vrut să-l impună evreilor, deşi cu ltul oficial al dinastiei seleucide era al lui Apolo). Apogeul cultului lui Dion ysos este atins sub Ptolemeu IV (221 - 203), supranumit şi Dionysos. Ceremoniile m isterelor dionisiace încep a fi amestecate, sub influenţa Orientului, cu rituri orgi astice şi practici magice, ele luând forma unei adevărate demenţe colective (cum erau, d e pildă, misterele practicate în Italia la începutul sec. II). Căzând în extrema cealaltă, un le asociaţii dionisiace (tíasoi) practică ascetismul, călăuzindu-se după o doctrină migălos e ată şi sensibil contaminată cu misterele orfice, care la rândul lor capătă în epocă, sub semn sincretismului generalizat, coloratură dionisiacă. Astfel, în credinţa orfică, prin purifi care şi ascetism se produce unirea cu Dionysos. Dar trecerea de la purificarea corporală la cea spirituală, de origine orientală, se e fectuează foarte lent. Ea progresează concomitent cu acele speranţe mesianice, întreţinute de unele religii cu mistere, speranţe exprimate de pildă în Egloga a IV-a a lui Vergi lius. Vorbind însă de sincretism se cade a preciza fenomenul propriu mai ales vremurilor d e care ne ocupăm. Cuvântul synkretismós ca atare apare abia târziu, la Plutarh, astfel că, întrebuinţându-l, nu facem decât să desemnăm retrospectiv un fapt de istorie a religiilor, care cunoaşte, la rându-i, cel puţin două grade succesive din punctul de vedere al semni ficaţiei noţiunii. Unirea, aglomerarea, punerea semnului egalităţii între atributele, funcţi ile, esenţa (numen-ul) mai multor divinităţi, adorate împreună sau ca multiple tipuri de e xpresie ale aceleiaşi forţe, cu alte cuvinte sincretismul, este practicat fie sub fo rma unei asociaţii divine (în sensul că pentru mai marea eficienţă a unei rugăciuni ea era a dresată acelor divinităţi care acceptau în templul lor divinităţi de rang mai mic - teoí sýna sau divinităţi care participau la sacrificiile ce li se aduceau - teoí sýmbomoi), fie s ub cea a unei identificări, destul de superficială de altfel, a două sau mai multor di vinităţi. Precum arătam, adorarea divinităţilor universale, pe de o parte, şi sincretismul, pe de alta, au dus în final la structurarea nu a unui monoteism, ci a unei teocraze (uni rea şi identificarea mai multor divinităţi), rezultată din nevoile practice, imediate, a le cultului care trebuia să răspundă solicitărilor soteriologice ale credincioşilor, iar n u dintr-o îndelungă meditaţie religioasă sau dintr-o neştirbită pietate. În afara sincretismului intern al Panteonului grecesc, în epoca elenistică, datorită răspând irii cultelor orientale, fenomenul antecitat se produce şi cu acestea, nivelând oare cum peisajul religios al unei lumi devenite în egală măsură individualistă, cosmopolită, lip sită de credinţă, dar dornică să-şi regăsească busola spirituală în religiile de mântuire pe recomandau prestigiul fabulos al teologiei orientale, bătrână de când lumea, misterele acesteia şi astrologia. Cultele orientale, înainte de a fi „exportate” în Grecia continentală sau în Italia, au efec tuat, prin forţa împrejurărilor, un stagiu mai scurt sau mai lung în marile regate eleni stice extraeuropene. Religiile Egiptului, ale Babilonului, ca şi iudaismul, au juc at un rol de căpetenie în mozaicul credinţelor timpului, pe când cultele siriene şi anatol iene, cu excepţia misterelor acestor regiuni, vor rămâne în locurile lor de baştină până în e romană. În Egipt, zeităţile greceşti aduse de ocupanţii macedoneni şi adorate de Lagizi, ca şi de înt ga grecitate a ţării, au fost împinse pe planul al doilea de către cele egiptene, cărora l i se închinau înşişi suveranii. Horus, Ammon, Neith şi Toth sunt adoraţi sub numele de Apolo , Zeus, Atena şi Hermes. Serapis este o inovaţie relativ recentă, atribuită vremii lui P tolemeu Soter (323 - 285). Teologii greci şi egipteni au elaborat împreună sincretismu l noii divinităţi cu macedoneanul Dionysos al misterelor, lăsând totuşi destul de vagi val enţele sale, pentru a se acomoda tuturor preferinţelor. Împreună cu Isis, Serapis formea ză un cuplu, căruia i se adaugă divinitatea psihopompă (purtătoare a sufletelor) Anubis, şi fiul Isidei, Harpocrate (Horus-copil). Începând cu anul 315, când Serapis e introdus la Salamina în Cipru, teritoriu lagid, div initatea întocmită ad-hoc pe malurile Nilului cunoaşte o largă răspândire din Asia Mică (Hali �arnas), Siria (Antiohia) şi toată Egeea, până la Siracuza. Un sanctuar al Isidei este ri dicat la Pireu de către negustorii egipteni şi o dată cu el sunt introduse în Grecia şi mi sterele zeiţei, asemănătoare prin căutarea membrelor lui Osiris cu cele ale lui Dionysos Zagreus, sfâşiat de Titani. Dacă se poate vorbi de o patrie a sincretismului, aceasta este Siria. Atargatis, l a început divinitate a apelor (Syría Teá), împreună cu Astartea feniciană sincretizându-se, a apărut Afrodita siriană, identificată cu Derceto, cea cu corp de peşte, adorată la Ascalon . Pe coasta Feniciei, la Byblos, Adonis asimilat babilonianului Tammuz, zeitate a vegetaţiei, moare şi învie în fiecare an, jeluit de iubita sa Salambo sau Astarté, identif icată de către greci cu Afrodita. Cultul lui Adonis era de fapt de multă vreme elenizat. Prin 415 este pomenit de cătr e Aristofan ca practicându-se la Atena (Lysistrata, v. 387 - 396). Paredra acestui a (divinitate şezând pe acelaşi tron), Astartea feniciană, apare în Attica prin 333, adusă d e marinari orientali şi venerată sub numele de Afrodita Urania. Grecii din Asia Mică au venit de timpuriu în contact cu divinităţile locale care, precum spuneam, nu vor fi propagate spre vest decât abia în epoca romană. Marea Mamă frigiană, a dorată la Pesinunt sub numele de Cybele, cunoaşte totuşi o excepţie, răspândindu-se mai ales în zonele greceşti nordice. Cybele cu paredrul său Attis au fost adoptaţi de eleni, dar curând după aceasta, datorită caracterului orgiastic al cultului lui Attis, el a fost eliminat din viaţa religioasă a Greciei. Sabazios sau Bacchos, zeu traco-frigian, este identificat cu Dionysos. Dionysos frigianul, datorită identificării între Sabazios şi Iahve Sabaoth al evreilor, devine un fel de zeu suprem (Teòs Hýpsistos), izvor primar al tuturor lucrurilor, aflat în zone le extraplanetare. O altă zeitate sincretică, adorată în porturile Egeei de către tíasoi de sclavi şi marinari f igieni era Men, divinitate anatoliană, asimilată lui Sabazios şi lui Attis şi care apoi este absorbit de cultul Magnei Mater. Amintim de asemenea cultul vestit al Artem idei din Efes, al cărei templu se număra printre „cele şapte minuni ale lumii” şi pe acela, tot atât de renumit, al lui Dionysos asiaticul, identificat în Siria cu diverşi Baali şi pornit să cucerească Occidentul sub numele de Liber Pater. Contribuţia religiei iudaice la sincretismul elenistic e deosebit de importantă. Mulţi evrei stabiliţi în Egipt, Siria şi Asia Mică se elenizează, ca să nu mai vorbim de acea sec tă a eleniştilor, care adoptase limba şi cultura greacă. Aceştia însă nu fac decât a propaga o formă poate puţin alterată iudaismul în versiune elenă, ca, de pildă, importanta colonie d in Alexandria, al cărei rol în nuanţarea reciprocă a gândirii elene şi iudaice de la începutu erei noastre a fost foarte activ. Astronomia a avut şi ea asupra mitului o influenţă apreciabilă, îmbogăţindu-l cu o serie într de catasterisme (schimbări ale fiinţelor umane sau ale animalelor în astre), ca, de pi ldă, cel al metamorfozării cosiţei Berenicei în constelaţie. Împreună cu astrologia (despre a bele ne vom ocupa mai pe larg în capitolul următor), astronomia a dezvoltat valoarea simbolică a mitului. Superstiţia şi magia vor face şi ele în repetate rânduri apel la tezau rul mitic grecesc, pe care îl vor folosi şi îl vor transforma după „necesităţile” aberaţiilor are recurgeau. Dispariţia aproape completă a pietăţii, ca şi scăderea autorităţii oracolelor au avut drept c lar creşterea în importanţă a magiei şi a astrologiei pe un fond ancestral de superstiţie, s cos de noile condiţii la lumină şi proliferând rapid. Decăderea cercetării ştiinţifice teoretice la sfârşitul elenismului accentuează şi mai mult e tarea pentru „ştiinţele oculte”, favorizând diletantismul şi impostura. Filozofia, care lua deseori, ca de pildă cea cinică, atitudini antireligioase, se răspân deşte în masele largi după ce câştigase bătălia în favoarea cosmopolitismului şi individualis . Este vorba de cele două mari curente ale vremii, epicurismul şi stoicismul. Acesta din urmă recunoaşte „caracterul divin” al unor abstracţii, ca Justiţia, Speranţa, Dorinţa, c li se dedică în epocă altare şi adevărate culte. Pentru a suda credinţele populare la cultura filozofică, stoicii recurg la interpret area alegorică a miturilor şi la explicarea, deseori aberantă, a etimologiei numelor d ivine. În fapt este vorba de o reîntoarcere la un procedeu străvechi, practicat atunci când filozofia nu rupsese pe deplin cu tradiţia mitică. Conform propriei lor doctrine �, stoicii îmbracă în noi semnificaţii datele religiei populare. În mod invers, ei s-au străd uit să şi descopere în mituri alegorii ale unor fenomene fizice sau morale. Bineînţeles că p rimul mare tezaur mitic ce li se oferea erau poemele homerice. Zenon, Cleant şi Hr isip, au continuat după exegeza „etiologică” a lui Homer cu opera lui Hesiod, miturile l ui Orfeu, Musaios şi cele ale diferitelor culte, şcoala stoică urmând această cale până la sf ul epocii elenistice. În ierarhizarea Olimpului, Porticul vedea traducerea fidelă a propriilor sale princi pii. Zeus era faţă de ceilalţi o putere supremă, dătătoare de viaţă (zén). Acuzativul numelui Zeus (Día) explica, după ei, faptul că prin el (prepoziţia diá) totul există şi se mişcă în u Atunci când Zeus se manifestă în văzduh, în spaţiile interplanetare, el e numit Héra de la a (aer), când e prezent în straturile joase ale atmosferei, e Hades, în apă e Poseidon, pe pământ Demetra, Hestia, Rhea. „Etimologiile”, ca şi interpretarea sunt forţate şi puerile, d vedind o dată mai mult şi în această privinţă incapacitatea şcolii de a întemeia o nouă credi să răspundă nevoilor spirituale şi să acopere golul lăsat de năruirea pietăţii tradiţionale. Epicureii şi scepticii ajung pe căi diferite la aceeaşi atitudine antireligioasă, în timp ce Academia, reprezentată de Carneade, combate „teologia” epicureică şi stoică, reproşând pri antropomorfismul vulgarizant (există atâţia zei câţi oameni sunt), iar celei din urmă mater ialismul concepţiei asupra divinităţii, care vine în contradicţie cu ideea imuabilităţii şi e nităţii acesteia. Teoria stoică a providenţei este pentru Carneade lipsită de bază, deoarece armonia lumii nu îndreptăţeşte concluzia că ar preexista o fiinţă ordonatoare, diverse cauze materiale putând duce în aceeaşi măsură la armonie. Critica istorică a miturilor, precum şi principiile cultului eroilor şi al suveranilor în speţă, simptome ale unei mentalităţi proprii civilizaţiei elenistice, au constituit prem isele acelei valori de refugiu pe care o îmbracă mitul în epocă. Este semnificativ că lite raţii timpului sunt preocupaţi de antichităţile religioase, transformându-se în adevăraţi cul ri şi interpreţi ai legendelor. Calimah, cu ale sale Aítia sau Licofron cu poemul Alex andra sunt exemple tipice ale uneia din formele refugiului literar. Paralel înflor eşte şi o literatură erudită, care se ocupă de vechile ritualuri, de dreptul religios, de originile cultelor, misterelor, sărbătorilor, sacrificiilor şi oracolelor, în fine de ep itetele de cult, de genealogiile divine etc.{qluetip title=[] }Martin Persson Ni lsson, A History of Greek Religion, Oxford, 1929.{/qluetip} Direcţia însă care a creat epocă în domeniul interpretării mitului şi care corespundea perfec tuturor idealurilor epocii era evhemerismul. Evhemeros din Mesena, pe vremuri a flat în serviciul lui Casandros, a scris un roman de călătorie care a avut un vast eco u, intitulat Sfânta Scriptură (p. 98). Poetul latin Ennius (239-169) reia sub titlul de Evhemerus multe din plăsmuirile ingeniosului mesenian, creând o şi mai mare faimă sc rierii acestuia. Atât originalul lui Evhemeros, cât şi imitaţia lui Ennius s-au pierdut. Un rezumat al primului se află la Diodor din Sicilia (V, 41 - 46 şi VI, fragm. 6-7) , pe baza căruia ne putem face o părere despre acest roman ce sfârşea în utopie politică. Este interesant de remarcat că utopia elenistică, spre deosebire de cea a veacului I V, fie că îmbracă veşmânt cinic sau stoic, vizează în ultimă instanţă omul „perfect” din punc etic. Această „perfecţiune”, schiţată când am expus doctrinele epocii, se deosebeşte radical rin renunţarea la politic, de idealul cetăţenesc al epocii clasice (cetăţeanul în egală măsur an, magistrat, preot şi gospodar) şi de cel al utopiei platonice, de pildă, unde „castel e” prefigurează „diviziunea” atribuţiilor în stat în epoca elenistică şi totodată apolitismul argi categorii de cetăţeni. În insula Panhaia Evhemeros ar fi descoperit o coloană de aur acoperită cu incripţii în ca re se relatau legendele lui Uranos, Cronos, Zeus, scrise de Zeus însuşi, precum şi cel e ale Artemidei şi ale lui Apolo, scrise de Hermes. Conform acestora, părintele zeil or, ca de altfel toate divinităţile în concepţia mitografului nostru, ar fi fost pământeni. Astfel, Cronidul era un cuceritor glorios, care a supus tot pământul, distribuind fr aţilor săi întinse regate spre guvernare şi stăpânind asupra lor ca un împărat venerat. Atena a, în atare versiune, o regină războinică, un fel de amazoană a romanelor despre Alexandru , în vreme ce Afrodita pornise spre onorurile divine de la graţiile mult apreciate d e către regele Ciprului. Demetra nu era nici mai mult nici mai puţin decât o prinţesă sici liană a cărei fiică fusese răpită de către un moşier bogat de prin partea locului, pe nume Pl ton, trecut la nemurire zeiască pentru că aprovizionase Atena cu grâu în timpul unei foa mete. De aici până la ridicol nu mai e decât un pas. Dacă vrei să-ţi baţi joc de zei, într-o astfel �optică prilejurile grase sunt nenumărate. Ironia se pare însă că este atitudinea ultimă. Ac ea dorinţă de a salva religia şi tradiţia, după cum am văzut rămasă fără efecte, bătătoreşte fugiul ce începuse să-l reprezinte mitul în ochii grecului epocii elenistice. Se simţea oare nevoia acestui refugiu? Fără îndoială că da, ea numărându-se printre nevoile s ituale ale clasei mijlocii care crescuse cantitativ şi în acelaşi timp şi ca importanţă. Mit ul devenea o dată mai mult un refugiu cu cât evhemerismul se străduia să arate, cu mare succes de altfel în rândurile largi ale adepţilor săi, că zeii fuseseră şi ei pământeni care vitejie, îndrăzneală şi alte calităţi individuale, au urcat treptele către divinitate. Indivi ualismul şi cosmopolitismul vremii vor găsi în mit nenumărate pilde moralizatoare, nenumăr ate situaţii confirmante, dar în acelaşi timp tot atâtea momente de consolare pentru miz eriile lumeşti, pentru umilinţă, sărăcie, nenorocire. Omenescul proiectat asupra mitului d e către literatura alexandrină este prin reflex acela de care însăşi această civilizaţie are evoie. Pitorescul şi graţia, adăugate celor spuse mai sus, dau exprimării mitului în poezia eleni stică o anumită savoare, înrudită cu imaginile mozaicurilor sau cu pictura murală, aşa cum n e îndreptăţesc să ne-o închipuim numeroasele fresce pompeiene. Una din multele scene pictu rale este şi cea a horei din Epitalamul Elenei, Idila XVIII a lui Teocrit: Deci, într-o zi, la bălanul Menelau, în Sparta, făcură Horă în faţa iatacului cel zugrăvit chiar atunce, Douăsprezece fecioare - o minune de fete spartane, Cele dintâi din cetate, cu flori de-acintuş în cosiţe, Când pe copila lui Tindar peţind-o, pe draga Elenă, A lui Atreu cel mai tânăr fecior în iatac o închise. Toate cântau şi pământu-l băteau împletind din picioare, Iară palatu-mprejur vuia de cântarea de nuntă: „Ai adormit tu aşa de curând, o, iubitule mire? Nu te mai poartă genunchii? Eşti dornic de somn aşa tare? Ori că băut-ai cam mult şi pe pat te-aruncaşi de pe-acuma?” În aceeaşi optică, zeii apar ca nişte personaje ale unor scene din viaţa „burgheză” de famili aidoma întru totul muritorilor şi trataţi de cei din urmă ca egali (Calimah, Imnul către A rtemis): Pe părinteştii genunchi stătea Artemida copilă Şi-astfel de vorbe rosti către taică-său Zeus Cronidul: „Dă-mi fecioria eternă, tăticule, şi-n mii de nume De muritori adorată mă fă, să-l întrec eu pe Foibos Dă-mi, tată, arc şi săgeţi...” S-ar putea obiecta că şi la Homer zeii sunt tot astfel înfăţişaţi, lipsiţi de maiestate. Este arte probabil că faptul se datora fie spiritului naiv al poetului, fie atmosferei democraţiei militare (în care şefii se aflau pe picior egal cu membrii comunităţii respect ive), transferată asupra Olimpului. La Apolonios tradiţia epică face ca zeii să participe la evenimente de partea unuia sa u altuia din personaje: intervenţia lor este ştearsă şi lipsită de măreţie. Antropomorfismul evine însă trivializant. Când Hera şi Atena se întâlnesc spre a merge împreună să ceară Afrod o facă pe Medeea să se îndrăgostească de Iason, ele au aerul a două „doamne” obligate să soli ajutorul unei femei de moravuri îndoielnice şi de rang inferior. Astfel, scenele div ine se transformă în adevărate scene de gen, ca cele ale Idilelor lui Teocrit sau ale Mimilor lui Herondas. Pentru a căpăta valoare de refugiu mitul a suferit o anumită modificare: el a ieşit defi nitiv şi aproape complet din tiparele tradiţionale, adoptând o constituţie labilă şi supusă d rect inventivităţii colective. Pe baza unor repere mai mult sau mai puţin fixe, fiecare apelant la acest „narcotic” îşi b roda propriul său mit, destinat a răspunde exigenţelor sale personale. Romanul elenistic{qluetip title=[] }Eugen Cizek, Evoluţia romanului antic, Ed. Uni vers, Bucureşti, 1970.{/qluetip}, din păcate păstrat doar în versiuni sau în creaţii origina �le târzii, chiar de epocă romană, îmbinând eroticul şi spiritul de aventură, este unul din ex mplele cele mai pregnante ale acelui „refugiu” pe care mitul îl constituia pentru cei dornici de a evada din cotidian. Marea mobilitate caracteristică civilizaţiei elenis tice întreţinea mereu vie dorinţa de mişcare, de aventură, de descoperire de tărâmuri noi. Mu t mai lesnicioasă însă era descoperirea fictivă, imaginară, tot atât de captivantă şi infinit i comodă. Cercetătorii romanului grecesc se împart, atunci când se pune problema originilor aces tuia, în două grupe: unii care susţin că nu este vorba de nici o influenţă literară{qluetip t tle=[] } Printre aceștia, Bruno Lavagnini, Studi sul romanzo greco, Messina, 1950, vezi la Eugen Cizek, op. cit., p. 5.{/qluetip}, alţii, dimpotrivă, văd în precursorii g enului, preromanele, ecoul direct al elegiilor lui Calimah{qluetip title=[] }Erw in Rohde şi Alexis Chassang, apoi A. Couat, La poésie alexandrine sous les trois Pt olémées, Paris, 1882.{/qluetip}. Fără a i se cunoaşte un „descoperitor” anume, romanul ca gen literar, apelând în principal la mit sau la succedaneele „laice” ale acestuia (cum ar fi povestirile dintre care cu c oloratură erotică puternică vestitele Povestiri milesiene), celebrează în majoritatea cazu rilor dragostea a cărei firească şi dorită împlinire era matrimoniul. Să ne amintim de contr actul căsniciei din Economicul lui Xenofon (p. 159) şi vom înţelege marea schimbare de a tmosferă, schimbare nu în sensul diminuării pragmatismului, ci în acela al mutării accentu lui pe valori aflate mai înainte în penumbră. Este şi aceasta o notă caracteristică civilizaţ ei elenistice. Plutarh va scrie câteva secole mai târziu: „Legătura conjugală este izvorul prieteniei, aidoma unei participări în comun la marile mistere” (vezi capitolul Viaţa z ilnică în cetate şi idila rustică). În vreme ce poezia alexandrină erudită cu subiect mitologic putea fi practicată de spiri te mai mult sau mai puţin talentate, în tot cazul foarte instruite, având o audienţă restrân să, romanul sau formele premergătoare acestuia, creaţii nu ale unor învăţaţi, ci ale unor meş ari mijlocii, răspundeau cerinţelor de frumos, nevoii de poezie a unui public larg, acelaşi poate cu al Mimilor lui Herondas. Căci în mod neîndoielnic, cu indiferent ce mij loace, cu sau fără reuşită, intenţionalitatea romanului elenistic, judecând după exemplele tâ i ce ni s-au păstrat şi elocvente poate în aceeaşi măsură ca pictura pompeiană asupra modelul i ei grecesc, era cea poetică şi, ca întregul spirit poetic al vremii, erotică. Aşadar, noi nu considerăm romanul elenistic inspirat exclusiv din poezia cultă, de cen aclu, ci izvorât dintr-o realitate specifică epocii. Deşi problema datării precise a operelor în chestiune este o capcană mereu deschisă, cel m ai vechi dintre romanele păstrate (sec. I î.e.n.) pare a fi fost al lui Hariton din Afrodisias (Caria), intitulat Aventurile lui Haireas şi Caliroe. Acţiunea se petrece la sfârşitul sec. V. Unii cercetători îl socotesc ca aparţinând sec. I e.n., posterior deci unui alt roman, păstrat fragmentar pe papiri, Ninopedia sau Romanul lui Ninos, co nsiderat ca datând din jurul anului 100 î.e.n. La limita dintre era veche şi era noastră s-ar putea plasa şi romanul lui Antonios Dio genes, cunoscut doar printr-un rezumat al bizantinului Fotios; el este în chip par ticular interesant pentru reflectarea atmosferei neopitagoreice, atât de densă la sfârşi tul civilizaţiei elenistice şi începuturile Imperiului roman. Aşa cum a fost caracterizat{qluetip title=[] } G. Dalmeyda, la Robert Flacelière, Is toria literară a Greciei antice, Ed. Univers, București, 1970, p. 466.{/qluetip}, „rom anul grec este în fond o epopee de decadenţă care, pentru a emoţiona, pune în funcţiune proc edee facile: opoziţia dintre buni şi răi, personaje simpatice şi personaje «de mâna a treia»; pentru a-i scufunda pe cei buni în nenorocire, foloseşte mijloace ca furtunile şi nauf ragiile, atacurile de bandiţi sau de piraţi; un alt pericol nu mai puţin temut este ce l pe care eroul şi eroina îl poartă peste tot cu ei: excepţionala şi fatala lor frumuseţe. N umai ce se ivesc şi îndată se şi îndrăgostesc de ei tineri sau tinere care, la acelaşi grad d pasiune, au mai multă sau mai puţină umanitate şi scrupule... Toate aceste obstacole întârz ie întâlnirea celor doi eroi şi adeseori o fac imposibilă. Aşadar, romanul este o povestir e a unei urmăriri întrerupte de piedici. O fatalitate descurajantă face să întârzie fără înce plinirea atât de mult dorită.” Într-o vreme în care pseudoştiinţele sau ştiinţele oculte ocupă un loc din ce în ce mai mare aţa obişnuită a omului de rând, mitul capătă şi el o aură de simbol. Ne amintim că poezia ele că vehiculează cu multă dibăcie simbolul mitologic, alegoria morţii lui Hilas în Idila XIII a lui Teocrit numărându-se printre cele mai reuşite realizări poetice ale timpului. Mitu �l lui Dafnis, de pildă, este un laitmotiv frecvent, în diversele sale variante. Păstor ul sicilian, necredincios fără voie nimfei Ehenais, este orbit de aceasta din gelozi e şi adus astfel să compună muzica pastorală, al cărei „inventator” de altfel şi este. Teocri Idila I) accentuează, în versiunea mitului pe care o adoptă, dragostea nesatisfăcută a păsto rului, o dragoste ce nici nu putea fi satisfăcută, ea tinzând către absolut, pedeapsă cump lită a Afroditei sub care sfârşeşte bietul Dafnis, plâns de toţi, până şi de cruda-i potrivni scă: Unde eraţi voi când Dafnis de dor se topea, unde, Zâne? În a'Peneleului sau în a'Pindului văi desfătate? Nu eraţi doar nici la marele râu, la Anap, nici la vârful Etnei atunci nu eraţi, nici la apa cea sfânt-a lui Acis. Mitul lui Endimion devine simbol al somnului veşnic, alegorie a morţii, ca într-o epig ramă din Antologia Palatină (VII, 173): Ele singure pe înserat, văcuţele venit-au la staul De pe la munte, de nea albite cu toate erau Vai, şi Terimahos sub stejar îşi doarme de veci somnul! Focul ceresc fulgerat de grabă l-a mai culcat! sau într-alta (VII, 451) ce nu face decât să imite inscripţiile, uneori în versuri, ale nu meroaselor stele funerare: Saon, fiul lui Dicon din Acant, somn sfânt aici doarme Despre cel bun nu rostiţi: a murit! Doarme doar el. Mitul muzelor îmbracă şi el valoare de simbol; în epoca romană numeroase reliefuri funerar e le reprezintă pe cele nouă fiice ale lui Zeus şi pe Mnemosyne veghind călătoria din urmă a răposatului. O epigramă alexandrină (Antologia Palatină, VII, 41) îl salută pe Calimah, com esean veşnic al eternelor Muze: O, fericite, tu, drag comesean al eternelor Muze Şi-n al lui Hades palat, Calimah, fii salutat! Simbol al supravieţuirii prin cultivarea spiritului, Muzele erau în primul rând venera te de filozofi. Crates din Teba, discipolul lui Diogene cinicul, le închină un disti h elegiac, compus ca replică a legendarului epitaf al lui Sardanapal („Tot ce avem e mâncarea, băutura şi jocurile ce ne-au învăţat Eroşii”): Am cât am învăţat şi-am gândit, cu Muzele totu-mpărţindu-l Restul fum s-a făcut, multe plăceri şi averi! Fenomenele lui Aratos (p. 176) sunt poate cel mai elocvent exemplu de simbolisti că mitologică în domeniul astronomiei, la graniţa între literatură şi ştiinţă versificată. Artele plastice în epoca elenistică, atunci când îşi aleg ca temă mitul, îl tratează întotdea u valoare simbolică. Complicata iconografie a altarului de la Pergam (p. 267) a fo st rodul unor îndelungate şedinţe comune ale sculptorilor şi erudiţilor. „Laicizarea” mitului nu a exclus posibilitatea de a i se acorda valoare de simbol, e a însă a deschis cale liberă ironiei. Figurile legendare cad deodată sub incidenţa corosiv ităţii spiritului grec. Faptul nu este o „premieră”, caricatura şi ironia elenă fiind marcate prin opere însemnate încă din secolele anterioare, spre a nu pomeni decât exemplele nume roase din domeniul ceramicii pictate sau, în literatură, ironia socratică, ce acidulea ză atâtea dialoguri platonice din genul „maieutic” (al dobândirii adevărului pas cu pas, aid oma naşterii). Dacă în epoca clasică ironia în literatură se limita la sfera ideilor, în cea elenistică, ori ar părea de paradoxal, ea se manifestă în domeniul credinţelor. Stoicii şi epicureii nu s e vor da în lături de la folosirea acestei arme în lupta lor împotriva religiei tradiţiona le. Abia în sec. II al erei noastre, ironia antică cunoaşte o formă totală, punând sub semnu l întrebării însăşi civilizaţia căreia îi aparţinea. Aşa-numita „sofistică a doua” va fi trom u care anunţa schimbările ce aveau să se petreacă peste mai bine de două veacuri. �Până atunci însă poeţii alexandrini îşi vor ascuţi verbul întru demolarea a ceea ce mai rămăs restigiul mitului. Pentru Calimah (epigrama 13) mitul echivalează cu minciuna: - Piatră, odihneşte sub tine Haridas? - Vorbeşti tu de fiul Lui Arimas din Cirene? Sub mine-i aici! O, Haridas, ia spune ce-i sub pământ? - Multă umbră! - Drumuri de-ntoarcere sunt? - Minciuni! - Dară Pluton? - Un mit! - Nenorocire! - Şi dacă plăcut ţi-e să-ţi spun adevărul, Iată: la voi ce-i ţânţar, aici e focos armăsar! Mozaicul şi pictura elenistică au folosit din plin repertoriul mitologic. Cele mai v echi mozaicuri cunoscute, lucrate în pietricele de râu de diverse culori, sunt cele de la Olint şi Pela, aparţinând sec. IV. Culorile predominante erau la început contrasta nte, alb şi negru, contrast probabil preluat din pictura ceramică. Mozaicurile eleni stice erau pavimentale, covorul lor fiind alcătuit din motive geometrice, curbilin ii şi rectilinii, sau din motive florale, în vreme ce centrul era ocupat de un tablo u - émblema - comportând o scenă mitologică: Belerofon luptându-se cu Himera, la Olint, Răpi rea Elenei sau Vânătoarea cerbului, semnată de Gnosis, la Pela. (1) Mozaicurile de la Pergam din sec. II au atins un rafinament deosebit. Aici s-au folosit pentru prima dată, pe lângă bucăţelele de marmură colorată sau calcar, şi sticla (sma , în italiană), pentru a marca anumite accente de culoare. Suprafaţa mozaicului, mai îna inte denivelată şi destul de grosier finisată, este de aici înainte polisată, bine lustrui tă, spaţiile între pietricele reducându-se la minimum. Cel mai de seamă mozaicar al antichităţii, Sosos, a lucrat la Pergam, el apropiindu-se foarte mult de pictură în opere de remarcabilă valoare, executate în atelier şi apoi plas ate ca emblémata în centrul covoarelor de mozaic din încăperile pentru care erau comanda te. La Delos au fost descoperite, în resturile locuinţelor din sec. II, multe mozaicuri figurative, ca acea emblemă înfăţişând pe Dionysos călare pe panteră. Câteodată apar mozaicur stice cu subiecte laice, ca, de pildă, acela care reprezintă un peisaj nilotic, copi e romană din vremea lui Sylla a unui original alexandrin din sec. II, descoperită în s anctuarul Fortunei Primigenia de la Praeneste (2), sau un altul, de la Pompei, o peră semnată de Dioscurides din Samos şi reprezentând o scenă cu actori ambulanţi. În afară de vestitul mormânt tracic de la Kazanlîk (în Bulgaria), monumentul pictural cel mai bine păstrat al epocii elenistice (320-281), pictura murală a timpului ne este c unoscută prin vestigiile de la Delos, din cimitirele Alexandriei secolelor I-II şi m ai ales din cópiile romane descoperite la Pompei, la Roma şi în alte câteva oraşe ale Ital iei. La Kazanlîk (3), simbolul morţii îl constituie invitaţia la ospăţ şi apoi la călătorie, la că ternă, sugerată de cursa de care a Victoriilor de pe friza superioară. Poemele homeric e şi alte cicluri epice sunt detaliat reprezentate în pictura romană din secolele I î.e. n. - I e.n. Aceasta începe cu stilul geometric decorativ, pentru a dezvolta mai ap oi mari panouri cu subiecte mitologice. Cu aproape un secol în urmă, A. Mau a împărţit amplul repertoriu figurativ de la Pompei în p atru „stiluri” cronologice, pornind de la mijlocul sec. II î.e.n. Cópiile romane ale pic turii elenistice nu fac decât să demonstreze şi în acest domeniu continuitatea de cultură{ qluetip title=[] } G. R. Rizzo, La pittura ellenistico-romana, Milano, 1929.{/ql uetip} între cele două mari epoci ale antichităţii. Între mozaicul şi pictura elenistică şi romanul elenistic legăturile sunt mai strânse decât a putea bănui la o primă vedere. Câteva mozaicuri siriene figurează scene din Romanul lui Ninos sau din cel al Partenopei, datat prin sec. I e.n. Atât mozaicurile cât şi versi unile romanelor sunt de epocă romană. Nu este exclus însă ca sfârşitul elenismului să fi real zat şi el mozaicuri şi picturi inspirate ca tematică din acest gen uşor perisabil (în gene re s-au păstrat operele care veneau mai mult sau mai puţin în legătură cu procesul de învăţăm Descoperirile viitoare îşi vor spune însă cuvântul hotărâtor. Un refugiu, un simbol sau o iro ie? Schema noastră poate fi ilustrată mult mai amplu şi mai adânc urmărită. Ceea ce credem în că a reieşit în concluzie este tendinţa de „joc” a unei civilizaţii ce îşi dăduse în cultură ură, realizând acum, într-un decupaj care-i traducea starea de saturaţie şi năzuinţele de exp �nsiune, un caleidoscop policrom, menit să-i satisfacă nemulţumirile minore şi nu problem ele capitale ce ieşiseră din universul preocupărilor ei. ŞTIINŢA LITERATURII ŞI LITERATURA ŞTIINŢIFICĂ Era firesc ca într-o vreme în care treburile publice constituiau apanajul exclusiv a l suveranilor, spiritele alese, cultivate şi active deopotrivă să nu-şi mai găsească realiza rea în politică şi nici în principalul instrument al acesteia, oratoria. Ele se îndreaptă căt e alte domenii, poate mai atractive şi uneori mai pline de neprevăzut şi aventură. Călătorii le exploratoare în ţinuturi îndepărtate, cu felurite obiective - studiul plantelor, al a nimalelor, al solului, al obiceiurilor populaţiilor băştinaşe etc. - atrag un număr mare d e intelectuali, ca şi cercetările de cabinet şi laborator, din care aveau să iasă studii a mănunţite de fizică, anatomie, matematici, astronomie. Un imens tezaur enciclopedic presupunea vaste biblioteci şi, implicit, o nouă discip lină, biblioteconomia, metoda de clasificare şi catalogare a lucrărilor ştiinţifice de spe cialitate, ca şi a celor istorice sau literare. Acestea din urmă formează obiectul unor erudite comentarii, a îndelungate cercetări pent ru stabilirea ediţiilor definitive, a glosarelor sau a observaţiilor asupra stilului , în fine, o dată cu critica de text se constituie o adevărată ştiinţă a literaturii, direcţi pre care se canalizează cel mai adesea argumentarea strânsă şi minuţioasă ce altădată era ner elocinţei politice sau judiciare. Ca la orice mare răscruce a culturii, spiritele ample, cuprinzătoare, polivalente, înz estrate, în acelaşi timp, cu darul elocinţei, marchează epoca. Unul dintre aceştia, cu car e ne-am mai întâlnit în câteva rânduri, este Demetrios din Faleron, poligraf de renume car e se număra printre ultimii oratori greci. De formaţie peripatetică şi filomacedonean, D emetrios se pare a se fi distins, după spusele lui Cicero şi Quintilian, ca vorbitor de talent şi bun „organizator al cercetării ştiinţifice” (iniţiator al regalei decizii de a rganiza o mare bibliotecă la Alexandria). Demohares, nepotul şi imitatorul lui Demos tene (gratuită imitaţie livrescă) şi Harisios, un Lisias lipsit de farmec şi pătrundere - su nt nume (şi numai nume) cu care se încheie o lungă listă de vestiţi mânuitori ai cuvântului s u de scriitori de discursuri judiciare (logografi). Un Hegesias din Magnesia, pe la mijlocul sec. III, în aceeaşi măsură de puţin talentat istoric al lui Alexandru ca şi or ator, se bucură totuşi de calitatea de întemeietor al unui gen oratoric cu lungă carieră în secolele ce-i vor urma, „asianismul”, elocinţă caracterizată de Cicero în Brutus ca abundând cuvinte şi metafore ciudate, destinate să acopere lipsa oricărei idei prin calambururi şi fraze ritmate, afectând o pasiune nesusţinută de nimic şi nevizând, bineînţeles nimic. Limita de care aminteam între oratorie şi filologie ca ştiinţă a literaturii e marcată cu un veac mai târziu, pe la mijlocul sec. II, de Hermagoras din Temnos, adversar al as ianismului; de la el se pare că pornesc acele tendinţe serioase de a reda elocinţei gr avitatea şi structura coerentă ce le avusese odinioară, făcând din şcoala de la Rodos una di n cele mai frecventate, nu numai de greci, ci şi de romani. Bibliofilia era dintre pasiunile epocii aceea pe care şi-o puteau satisface, la di mensiuni apreciabile, doar suveranii, aduşi adesea să se concureze pentru exemplarel e rare şi să le dobândească cu ameninţări politice şi armate, pe lângă importante sume de ban Deşi la Alexandria se adunase un important fond de cărţi (socotit la 200 000 exemplare ), încă în timpul domniei lui Soter, organizat în primă formă de Demetrios, abia Filadelful î temeiază „Muzeul” (lucrurile nu sunt deloc sigure, poate chiar tatăl său pornise la fundar ea celebrei instituţii), căruia îi era adiacentă clădirea Bibliotecii. Un depozit al acesteia, rezervat probabil dubletelor, era situat în Serapeum. Număru l volumelor s-a dublat în timpul Filadelfului pentru a atinge, după domnia lui Ptole meu Evergetul, cifra de 700 000. Pasiunea bibliofilă a acestuia nu a dat înapoi nici în faţa furtului. Se povesteşte că împrumutând de la Biblioteca publică din Atena exemplarul oficial al tragicilor, pe o cauţiune considerabilă, nu l-a mai restituit, fidel prin cipiului că în asemenea ocazii „banii nu fac două parale... ” Dintre toate bibliotecile care constituiau mândria şi podoaba (prin clădirile lor somp tuoase) oraşelor mai importante ale lumii elenistice, cea din Pergam, întemeiată de Eu menes II, era dintre cele mai serioase rivale ale Alexandriei. Ea avea la sfârşitul elenismului un fond de 200 000 volume. În afară de bibliotecile generale, enciclopedice, existau şi biblioteci specializate, �ca cea de pe lângă celebra şcoală medicală din Cos sau biblioteca Asclepieionului de lângă Pe gam. Sinagogile şi mai târziu bisericile comunităţilor creştine îşi aveau propriile lor mici iblioteci, nuclee ale viitoarelor importante biblioteci monahale. O astfel de activitate în domeniul „producţiei de carte” presupunea o considerabilă muncă de pregătire a materiei de bază pentru scris, precum şi activităţi colaterale de legătorie etc . Papirul, recoltat în Egipt, constituia hârtia antichităţii. Tulpina acestuia, tăiată în ben i subţiri, era aşezată în două straturi, unul cu fibrele orizontale, altul cu ele vertical e; cele două straturi se omogenizau prin presiune, la umezeală. Apoi materialul era lustruit, foilor li se ajustau marginile, ele măsurând în lăţime până la 20 cm, în cazuri exc nale, şi de la 12 cm în jos în mod obişnuit. Lungimea acestor foi era de maximum 16 cm, mai uzual însă de 12 cm. Se prefera la scris faţa cu striurile orizontale (recto), dar la nevoie se trecea şi pe verso. Foile astfel tăiate erau lipite unele în capul altor a (kolémata) pentru a alcătui un sul. La marfa de bună calitate lipitura era neobserva bilă şi nu stânjenea peniţa. Unitatea, la vânzarea cu amănuntul, era sulul (hártes), care nu recea în lungime 5 m (după Plinius), dar se întâlnesc suluri şi mai lungi (de documente), până la 12-13 m. Un alt material de scris apărut la Pergam după embargoul asupra exportului de papiru s instituit de Ptolemeu Epifanes (205 - 182) pentru a stăvili astfel creşterea bibli otecii rivalului său întru ale bibliofiliei, Eumenes II (197 - 159), era pergamentul (pergamené), preparat din piele de oaie sau de capră şi folosibil pe ambele părţi (cea ma i bună era totuşi faţa de pe care era îndepărtată blana). Scrisul pe papirus sau pergament era grupat în coloane (selídes) care nu corespundea u cu mărimea foilor lipite (kolémata). Un rând cuprindea între 18 - 25 litere. Textul er a divizat în paragrafe (parágrafoi), iar titlul era aşezat la capătul dinăuntru al sulului , pentru a nu fi expus ruperii şi pierderii. Sulul purta pentru identificare, o et ichetă din papirus sau pergament (sílybos). Atunci când nu erau folosite, spre a fi co nservate, sulurile erau grupate şi închise mai multe într-o cutie protectoare (teúhos). Uneori sulurile singulare erau păstrate în cămăşi de pergament (diftéra), cu etichetă şi pang i colorate. Cu începere din sec. I avem ştiri despre adevăraţi „librari”, care făceau şi oficiul de „tipo adică de copişti, în ateliere în care erau utilizaţi mai mulţi scribi, de obicei de condiţie servilă. Copierea era o operaţie aproape mecanică, în sensul că, teoretic, copia nu trebuia să se d eosebească de prototip; de obicei însă interveneau greşelile copiştilor care se perpetuau, pentru a fi apoi corectate sau hipercorectate în copiile următoare ş.a.m.d. „Ediţiile” prop riu-zise erau rodul muncii migăloase şi erudite a gramaticilor filologi. Cei mai ves tiţi dintre ei au ocupat şi funcţii de bibliotecari la marea Bibliotecă regală din Alexand ria. FILOLOGIA Zenodot din Efes a fost elevul lui Filetas din Cos (p. 161) şi poet, ca şi magistrul său. Gloria însă nu i-au adus-o versurile, ci erudiţia şi studiul limbii, pasiune a mai t uturor talentelor literare ale vremii, instrument nelipsit al rafinamentului atât de apreciat în acea epocă. Preceptor al Filadelfului, o dată cu urcarea acestuia pe tr on, Zenodot e însărcinat cu conducerea Bibliotecii. Îşi ia colaboratori doi poeţi: Alexand ru din Etolia (autor de tragedii), însărcinat să se ocupe de textele poeţilor tragici, şi Licofron, căruia îi reveneau operele poeţilor comici. Zenodot urma să se ocupe de poeţii l irici şi epici. Şi-a început cariera de „editor” (diortótes) cu cele mai grele texte: poemel e homerice. Deşi Aristarh i-a reproşat mai târziu subiectivitatea aprecierilor, Zenodo t rămâne totuşi cel care a depistat cel mai mare număr de interpolări în poemele homerice; e l a întocmit totodată o listă de cuvinte „rare” (glósai) aflate în text şi, din punct de vede formal, a împărţit cel dintâi Iliada şi Odiseea în 24 cânturi fiecare. Deşi unii cercetători au considerat pe Filetas însuşi şi alături de Zenodot, pe alt discipol al său, Hermesianax din Colofon (p. 161), ca aflându-se măcar temporar la conducerea activităţilor filologice de la Biblioteca din Alexandria, nu se poate stabili cu pre cizie răstimpul în care poeţii din şcoala de la Cos au activat în amintitul domeniu. După Ze nodot, Teocrit şi Aratos au ocupat şi ei această funcţie de prestigiu, apoi un alt poet de renume, Calimah, a cărui activitate ca bibliotecar a fost deosebit de însemnată. El a condus redactarea unui catalog în 120 de cărţi, cuprinzând numele autorilor şi al opere �lor lor. E vorba de o bibliografie biografică, istorică şi critică, cunoscută sub numele d e Pínakes. Fiecare operă îşi avea „fişa” ei completă, cu date concrete, care înregistrau numă rilor sau al versurilor, de multe ori dându-se şi un scurt rezumat al cuprinsului. V olumele erau clasate pe genuri şi în ordine cronologică. Trecerea lui Apolonios din Ro dos, adversar al lui Calimah în ale poeziei, pe la conducerea Bibliotecii nu este marcată de nici o iniţiativă notorie sau lucrare de mari proporţii pe tărâmul filologiei sau biblioteconomiei. Eratostene din Cirene (275-194) era elevul lui Calimah şi urmaşul lui Apolonios la c onducerea Bibliotecii în calitate de preceptor al copiilor lui Ptolemeu Evergetul. Spirit enciclopedic şi universal, a fost numit béta de erudiţii alexandrini, sau péntat los, drept recunoaştere a priceperii sale în multe şi diferite domenii. Béta nu intenţiona să însemne „de clasa a doua”, ci mai degrabă al doilea specialist în fiecare sector al cuno aşterii. Eratostene este cel dintâi care-şi dă sieşi apelativul de filológos. În acest sens, pera sa cea mai însemnată era Despre comedia veche, în 12 cărţi, evident pierdută. Erudiţia m tologică şi filologică forma materia unei alte lucrări, pentru noi tot doar un titlu. Ka tasterismoí (transformarea fiinţelor sau a unor lucruri neanimate în astre). Aristofan din Bizanţ (257-180) a fost elevul lui Calimah şi urmaşul lui Eratostene la conducerea Bibliotecii. Vestit gramatic, lexicograf, bibliograf şi editor de texte , serviciile i-au fost disputate de cei doi mari rivali protectori ai literelor, Ptolemeu Epifanes şi Eumenes II al Pergamului. Pentru a-l păstra, cel dintâi l-a închis , eliberându-l numai după ce-şi luase toate măsurile de siguranţă, gest ce prefigura în mod s raniu atâtea sechestrări ale unor mari artişti de către principii Renaşterii. Ca lexicograf s-a ocupat de semantica diverselor dialecte greceşti, a cercetat pas ajele obscure ale poeţilor şi a studiat schimbările recente ale limbii. Specialist în gr amatică, el este întemeietorul doctrinei analogiei, adică al teoriei după care există o re gulă logică, raţională pe care o urmează cuvintele în declinare şi conjugare. În ce priveşte ografia, el completează şi corectează Pínakes-urile lui Calimah. Dă ediţii noi ale poemelor homerice, ale lui Hesiod, ale principalilor poeţi lirici, ale tragicilor şi comicilo r pentru ale căror piese compune argumente (hipotéseis) rezumative în fine grupează dial ogurile platonice în trilogii - alcătuind pentru prima oară (evident, în vederea unor fo loase didactice) un canon al clasicilor graţie căruia ni s-au păstrat multe din operel e literare ale Greciei antice. În metoda întocmirii ediţiilor, Aristofan iniţiază noi procedee, menite a atrage atenţia cit itorului prin semne marginale asupra pasajelor interpolate sau asupra altor ches tiuni demne de reţinut. După ce Zenodot introdusese semnul - (obélos) pentru a marca u n rând nesigur, Aristofan se foloseşte de asterískos* spre a indica un sens neclar, de keraúnion T ca să însemne o suită de rânduri nesigure, de antísigma pentru a semnala o repe tiţie greşită. Aristarh din Samotrace (217-145), preceptor al copiilor lui Ptolemeu Filometor ( 181-146), este numit bibliotecar la moartea magistrului său Aristofan. Susţinător al t eoriei analogiei, el se îndreaptă cu precădere spre editarea şi comentarea poeţilor clasic i (ediţii ale lui Homer, Hesiod, Alceu, Pindar şi parţiale pentru Eschil). Cunoaşterea a dâncă a limbii precum şi rigoarea spiritului erudit care nu i-a ucis prin sufocare gus tul şi receptivitatea, au făcut numele său sinonim cu cel al criticii perfecte. Ediţia p oemelor homerice ce i se datora a rămas la baza celor de mai târziu care au ajuns până l a noi. Spre deosebire de stoici, el s-a ferit să vadă în opera marelui poet simboluri, profeţii sau summa tuturor cunoştinţelor, apărându-i cu vigoare naivitatea şi farmecul ineg alabil. De aceea ia poziţie fermă împotriva unor critici contemporani ca Xenon şi Helani cos, printre primii horízontes ce susţineau că numai Iliada aparţinea lui Homer, în vreme ce Odiseea s-ar datora altui bard. Crates din Malos (Cilicia), de formaţie stoică, lucrează la Pergam în timpul domniei lui Atalos II, care, în 168, îl trimite în ambasadă la Roma, prilej pentru filozoful nostru filolog de a-şi expune concepţiile şi în materie de gramatică, bineînţeles axate pe teoria a omaliei, atât de dragă şcolii din care făcea parte. În virtutea aceleiaşi orientări, în comen iile poemelor homerice şi hesiodice caută alegorii, ca peste tot în producţiile literare pe care le analizează. Se pare că el este autorul canonului oratorilor clasici, luc rare ce îi încoronează activitatea în materie de critică literară, precum presupusele catalo age, Pínakes, ale bibliotecii de la Pergam, i-ar fi conferit faima de prodigios bi bliograf. �Dionysios Thrax („Tracul”) (170-90), născut la Alexandria, a fost elevul lui Aristarh şi mai târziu profesor de gramatică şi literatură la Rodos. Reputaţia i-a adus-o un Tratat d e gramatică, de altfel singura lui operă care ni s-a păstrat. Ieşită din atmosfera erudită a şcolii alexandrine, Téhne grammatiké vădeşte totuşi o anume influenţă stoică în însăşi conce maticii ca empeiría (experienţă), concepţie care implică totuşi principiul analogiei. Ocupând -se exclusiv de fonetică şi morfologie, lucrarea lui Dionysios are o covârşitoare influe nţă asupra gramaticilor latini, rămânând cercetată până în vremea Renaşterii. Prin adaptările armeană, norocosul opuscul îşi lărgeşte sfera de influenţă în regiuni extraeuropene, bucurând în acelaşi timp, de voluminoase comentarii, atât în posteritatea imediată, cât şi în vremea ană şi bizantină. Şcoala de la Alexandria numără printre ultimii ei reprezentanţi iluştri pe Didimos (80-10) , supranumit şi Halkénteros (cu stomacul de aramă) pentru prolificitatea sa excepţională. Autor a peste 3 500 lucrări, Didimos nu este un cercetător original, ci un erudit me todic, dotat cu un puternic spirit de clasificare; deseori totuşi urmaşii i-au reproşa t faptul că se contrazice în cadrul restrâns al aceleiaşi lucrări. Autor de ample comentar ii geografice, istorice, mitologice şi biografice asupra unor poeţi şi prozatori, începând cu Homer şi terminând cu Hiperides, Didimos s-a ocupat şi de lexicografie (Despre cuv intele cu dublu înţeles, Despre metafore, Despre cuvintele corupte), gramatică (Despre ortografie, Despre flexiuni etc.), istorie şi critică literară (Despre poeţii lirici, D espre legende şi mituri etc.). În vremea elenismului, estetica şi critica literară cedează pasul unor preocupări legate m ai mult de practica limbii ca atare şi de reproducerea, în condiţii cât mai corecte şi mai conforme cu originalul, a textelor literare. Preocupările filozofice în domeniul li mbajului se grupează mai toate în jurul celor două doctrine opuse, a analogiei şi a anom aliei. Ieşită din mediu stoic, teoria anomaliei susţinea iregularitatea limbajului pe care li mba vorbită o măreşte şi o consfinţeşte. Avantajul acestei concepţii asupra analogiei (cu reg lile ei fixe şi tiparele imuabile) era acceptarea limbajului ca atare; cu alte cuv inte, mult susţinuta dispută între cele două concepţii se reducea la a alege între limbajul ca fenomen natural sau ca sistem convenţional, alternative deja discutate în dialogu l platonic Cratilos. Analogiştii erau purişti, duşmani ai barbarismelor şi ai cuvintelor de formaţie recentă, pe când anomaliştii vedeau în aceste creaţii manifestarea esenţei însăşi a fenomenului limbajulu spontaneitatea şi vitalitatea lui. Gramaticii alexandrini, Aristofan din Bizanţ, Aristarh şi Dionysios Thrax erau analo gişti, pe când şcoala de la Pergam, în frunte cu Crates din Malos, era anomalistă, ca şi toţi stoicii care s-au ocupat de chestiunile limbii (Hrisip a scris o lucrare în patru cărţi Despre anomalie). GEOGRAFIA ŞI ASTRONOMIA Literatura ştiinţifică a epocii elenistice, corolar al spiritului enciclopedist al vre mii şi al cercetărilor aprofundate în domeniile restrânse ale ştiinţelor speciale, capătă o m amploare. Metoda ordonatoare a întemeietorului Liceului şi a urmaşilor săi imediaţi a imp rimat nota predominantă cunoaşterii ştiinţifice care în acest timp întrece cu mult pe cea fi lozofică, umbrită de preocupări eminamente etice şi sufocată de dogmatismul celor două şcoli ivale întru a deveni îndrumătoarele conştiinţei contemporanilor, la rându-i rămasă, prin disp a pietăţii, fără sprijinul religiei tradiţionale. Geografia descriptivă (relatările de călătorie), geografia matematică, fizică şi istorică aju epoca elenistică la o firească dezvoltare prin însăşi lărgirea orizonturilor lumii cunoscut e civilizaţiei greceşti, devenită universală. În ce priveşte Orientul, călătorii greci dinaintea lui Alexandru au lăsat informaţii incompl ete, de cele mai multe ori eronate. Descrierile (horografíai), ocupă un loc de frunt e; printre acestea cea a Indiei datorată lui Ctesias (cca. 400), e plină de fantezie şi greşeli. Nu tot astfel stau lucrurile cu relatarea ambasadorului lui Seleuc I pe lângă Ciandrahupta, Megastene (350-290) care expune observaţiile asupra ţării unde fusese trimis (302-291). Opera-i pierdută ne este în mare cunoscută prin ce au preluat Diodo r din Sicilia (Cartea II), Strabon (Cartea XV) şi Arrian în Indica. Locuind la Patal iputra, Megastene dă dovadă de o cunoaştere amănunţită şi exactă a regiunilor cuprinse între �şi Gange. Lucrarea sa în patru cărţi (Indiká) se ocupa cu antropogeografia, organizarea p olitică, socială (castele indiene şi cele patru perioade ale vieţii brahmanului) şi admini strativă, cu obiceiurile religioase, legendele, vestigiile şi istoria ţării. Contemporan cu Megastene, dar călătorind în extremul Occident european, este Piteas di n Marsilia al cărui floruit se situează pe la 310/306. Comerţul maritim cu nordul Euro pei era în mâinile fenicienilor care pentru motive lesne de înţeles păstrau o totală discreţi asupra căilor şi regiunilor din care aduceau ambra şi staniul. Călătoria lui Piteas a avu t se pare loc în vremea expediţiei lui Alexandru în Asia, profitând de parţialul declin al lumii punice. Plecat de la Marsilia la Gades şi trecând apoi de-a lungul coastelor de nord-vest ale Galliei, a înconjurat insulele britanice (referindu-se amplu la m inele de staniu de acolo), a conturat insula Tule (Islanda) şi a ajuns până la gura Vi stulei, unde a dat peste un estuar şi o insulă bogată în ambră. Relatarea călătoriei sale (az pierdută) nu a prea avut succes în epocă, iar mai târziu Polibios şi Strabon îşi vor face o atorie din a-l combate şi discredita. Geografia matematică are în epoca elenistică doi reprezentanţi de frunte: Eratostene şi Hi parhos. Savantul alexandrin atacă infailibilitatea lui Homer în toate domeniile, pre cum şi pe cei ce o susţineau, în special stoicii. În a sa Geografiká, în trei cărţi, Eratoste se ocupă de geografia fizică, matematică şi etnografică. Sfericitatea pământului era un bun d bândit încă de la sfârşitul secolului trecut, graţie scrierilor lui Aristotel. Eratostene îi oară mărimea cu ajutorul distanţei Alexandria - Siene (Asuan), aflate aproximativ pe a celaşi meridian, pe care o consideră ca arc al circumferinţei terestre. Rezultatul e d e 230 000 stadii, cu corectivul adus în antichitate de 252 000 stadii, adică 39400,6 63 km, ceea ce reprezintă o aproximaţie destul de mică faţă de cifra exactă, de 40 000 km (e drept, Eratostene calculase circumferinţa pe meridian). Tot lui Eratostene îi revin e meritul de a-şi fi pus problema alcătuirii unei hărţi a lumii cunoscute. Ca referinţă ia i nsula Rodos, punctul de întâlnire a două coordonate perpendiculare; determină mai multe latitudini, fără însă a putea, din lipsa unor mijloace adecvate, să stabilească şi longitudin le. Prima paralelă a lui Eratostene situa pe aceeaşi linie gurile Gangelui, Himalaia , Rodosul, strâmtoarea Mesinei şi insula Malta. Eratostene credea că lumea locuită se înfăţiş a un romb neregulat, orientat est-vest şi înconjurat din toate părţile de apă. Unicului co ntinent îi iau locul în secolul II cele „patru” continente, după ipoteza lui Crates din Ma los, despărţite de două fâşii de oceane, una dispusă pe Ecuator, iar cealaltă înconjurând Păm la poli. Hiparhos din Niceea în Bitinia (190-126), a lucrat o mare parte a vieţii la Rodos; d in toată opera lui ni s-a păstrat o singură lucrare: Comentarii la „Fenomenele” lui Eudoxo s din Cnid (sec. IV) şi ale lui Aratos (în trei cărţi), care se ocupă de probleme de astro nomie şi asupra căreia vom reveni. Cât priveşte geografia matematică, într-o lucrare ce nu n e este cunoscută, Hiparhos lua poziţie împotriva procedeelor cartografice ale lui Erat ostene, bazate, în opinia lui, prea mult pe relatările unor călători şi prea puţin pe metode ştiinţifice. Astronomia, afirma Hiparhos, este singurul îndreptar de nădejde în alcătuirea unei hărţi cor ecte a lumii. Cu multă vreme înainte de Claudius Ptolemeu (sec. II e.n.), Hiparhos p ropune sistemul cartografierii cu ajutorul meridianelor şi paralelelor, în sensul a ceea ce numim astăzi proiecţia stereografică. Tot el împarte prima paralelă a lui Eratoste ne în 360°, stabilind apoi alte paralele de latitudine prin unirea punctelor cu acee aşi durată a celei mai lungi zile. Geografia fizică elenistică înregistrează numele lui Agatarhides din Cnidos (170-100), a utor al unei opere (păstrate doar fragmentar în excerptele lui Fotios şi copiată, pentru regiunea în chestiune, de Diodor) despre Marea Roşie, în care printre altele ne sunt descrise minele de aur etiopiene; al lui Eudoxos din Cizic (sec. II), trimis în 14 6 de Ptolemeu Evergetul II Fyscon să afle drumul maritim spre India, din care se înt oarce cu mari bogăţii (confiscate îndată de rege) şi plecat apoi, înspre acelaşi ţel, dar înc să ocolească Africa, temerară aventură, în cursul căreia dispare; în fine, numele lui Artemid ros din Efes (cca. 100), a cărui lucrare despre ţărmurile Mediteranei şi Pontului Euxin este des citată de Strabon, şi cel al stoicului Posidonios din Apameea, mare călător şi un ul din primii specialişti în „oceanografie”, a cărui operă, Oceanul, era apreciată de învăţaţ ui. Despre geografia istorică, marcată de figuri ca ale lui Polibios şi Strabon, disciplină legată atât de strâns în concepţia vremii de istorie ca ştiinţă şi gen literar, a mai fost vo �r-un capitol precedent (p. 103, 114). Remarcăm însă, alături de alţi cercetători care s-au o cupat în mod special de răsunetul ideilor ştiinţifice în operele istorico-geografice de la sfârşitul elenismului şi începutul epocii romane{qluetip title=[] } Printre aceştia, mai de curând Germaine Aujac, Strabon et la science de son temps. Thèse, Paris, 1966.{/q luetip}, că ţinuta riguroasă a geografiei ca ştiinţă (a celei matematice, în special) este to mai mult abandonată în favoarea diletantismului, a naraţiunii agreabile, creatoare de atmosferă exotică, simptom al aceloraşi dorinţe de evadare şi miraculos ca şi romanul eleni stic de aventură, de altfel. Astronomia atrage şi ea cercetători remarcabili. Sistemul predominant era geocentris mul şi fixarea Pământului, teorii care prin însuşi faptul de a fi susţinute de Aristotel cu deosebită ardoare vădeau a nu fi singurele cu circulaţie în epocă. Filolaos pitagoreicul ( mijlocul sec. V) şi mai târziu Heraclides din Pont (388-310) contrazic geocentrismul şi, respectiv, imobilitatea Pământului, căruia îi atribuie o mişcare de rotaţie de 24 ore (z ua şi noaptea). Sistemul astronomic al lui Platon postula imobilitatea Pământului şi geo centrismul, mişcarea corpurilor cereşti pe traiectorii circulare şi rotirea sferei ste lelor fixe în jurul Pământului în interval de 24 ore (zi siderală). Eudoxos din Cnidos (39 0-340), pentru a explica nepotrivirile dintre teoria platonică şi realităţile mişcării astre lor (mai repede, mai încet, staţionare, regres, înaintare - socotite de Platon aparenţe) , creează teoria sferelor homocentrice, după care în timp ce stelele fixe (aflate pe o sferă) se învârt cu o mişcare unică, uniformă, de la răsărit la apus, în jurul axei lumii în siderală, fiecare planetă are o mişcare care e rezultanta combinaţiei mişcărilor mai multor sfere, având toate ca centru Pământul. Eudoxos admitea 27 sfere homocentrice (una pentru stelele fixe, 3 pentru Lună, 3 p entru Soare şi câte 4 pentru fiecare din cele 5 planete cunoscute). Mai târziu, pentru a micşora numărul „anomaliilor” cifra sferelor homocentrice a fost sporită la 33 (de către Calipos din Cizic, pe la 330). Aristotel, fixând Pământul ca centru imobil al lumii, sporeşte din nou sferele homocentr ice cu aşa-numitele sfere de compensaţie, care ajung până la 56. Aristarh din Samos, peripatetician, elev al lui Strabon din Lampsacos, este mare le inovator al epocii (prima jumătate a sec. III). „Copernic al antichităţii”, el lansează t eoria heliocentrică (cu precursori, sub formulări diferite, încă din sec. V), conform căre ia Pământul şi celelalte planete se învârtesc în jurul Soarelui, al cărui centru coincide cu entrul sferei stelelor fixe. Se pare că Luna nu o socotea planetă, ci satelit al Pământu lui. De la el ni s-a păstrat un singur tratat, Despre mărimile şi distanţele Soarelui şi L unii, care, fapt curios, este bazat, în calculele pe care le expune, pe teoria geo centrică. Heliocentrismul lui Aristarh nu s-a bucurat de mulţi adepţi. Doar Seleuc din Seleuci a pe Tigru (pe la 150) mai încearcă să-i demonstreze ideile. Gândirea astronomică elenisti că se fixează însă asupra geocentrismului, în favoarea căruia pledează nu numai teoriile filo ofice (destul de inconsistente în epocă), dar şi cele fizice. Arhimede din Siracuza (287-212) era fiul astronomului Fidias. Reputaţia sa de mate matician şi fizician era mai mare decât cea de astronom. În acest domeniu se remarcă tot uşi prin construcţia unui planetarium, vestit în antichitate. Întreaga lui operă astronomi că s-a pierdut, cu excepţia unei metode de a calcula diametrul aparent al Soarelui şi a unui pasaj în care sunt date distanţele între corpurile cereşti, păstrate respectiv într-o operă matematică (Arenarius) şi la autori târzii. Teoria geocentrică, ce nu a putut fi înlăturată de ideile lui Aristarh, rămasă într-o formă f te complicată în versiunea sferelor homocentrice dată de Eudoxos şi emendată de Calipos, s e remodelează în sensul simplificării şi al unei mai mari exactităţi faţă de „realitatea” pro imţuri. Apolonios din Perga, în Pamfilia (sfârşitul sec. III), dar mai ales Hiparhos din Nicee a în Bitinia (190-126), păstrând totuşi poziţia centrală a Pământului în univers, lansează şi ează ideea că centrul geometric al universului nu e centrul Pământului, ci un alt punct uşor excentric. Se pot explica astfel (bineînţeles, în optica acelei teorii) variaţiile de viteză ale astrelor. Punctul cel mai îndepărtat al unui astru de Pământ e apogeul, iar ce l mai apropiat e perigeul. Durata diferită a anotimpurilor în diversele zone ale pla netei noastre îşi capătă în lumina acestei teorii a excentricelor un sens, confirmând, impli cit, ipoteza. Pentru a explica şi „anomaliile” mişcărilor Lunii şi ale celor cinci planete, Hiparhos combină teoria excentricelor cu cea a epiciclelor, conform căreia planetele �se rotesc pe un cerc cu centrul pe circumferinţa unui alt cerc, care, la rându-i, a re un centru uşor excentric Pământului. Hiparhos alcătuieşte un Catalog (azi pierdut, cita t de Plinius) al stelelor, în afara celui cuprins în lucrarea mai înainte citată, pe car e le împarte, după strălucire, în 6 categorii şi le fixează latitudinea şi longitudinea. Despre el se spune că a descoperit fenomenul precesiunii echinocţiilor, conform căruia Soarele, mişcându-se pe traiectoria sa în jurul Pământului, revine în punctul echinocţial (z ua egală cu noaptea) cu puţin înainte de a ajunge în locul (determinat în raport cu stelel e) de unde îşi reia mişcarea. De aici, diferenţa între anul sideral (365 zile, 6 ore şi 10 m inute) şi cel solar sau tropical (365 zile, 5 ore şi 55 minute). Aplicând pentru prima dată în mod sistematic trigonometria, Hiparhos a reuşit să stabileas că o metodă precisă şi valabilă de a antecalcula eclipsele de Soare şi de Lună. Astronomia de la sfârşitul epocii elenistice e ilustrată mai mult de opere de populari zare decât de lucrări ştiinţifice de specialitate. Excepţie face totuşi Posidonios din Apame ea, ale cărui lucrări astronomice s-au pierdut, dar care în epoca sa a măsurat diametrul Soarelui (39,25 ori mai mare decât cel al Pământului, 3/8 din cifra reală). Un elev al lui a fost Geminos (a cărui maturitate avea loc probabil pe la 70), aut or al unei Introduceri în astronomie, al cărei text ni s-a păstrat. Teodosios din Biti nia (poate 150-70) este şi el un vulgarizator sau mai degrabă un compilator, dacă ne gân dim la acele Localizări (tabele astronomice pentru diverse regiuni ale globului) şi la o altă lucrare, de asemenea păstrată, Despre zile şi nopţi. MATEMATICA, FIZICA ŞI MECANICA, MEDICINA Neurmărind a da acestui volum caracterul unui manual, vom proceda în ceea ce priveşte restul ştiinţelor exacte şi ştiinţele naturii la o foarte succintă şi selectivă prezentare a , atât pentru că istoria le e bogată în epoca elenistică ca urmare, aşa cum am subliniat în n meroase rânduri, a dezvoltării cercetării ştiinţifice şi a spiritului enciclopedist, cât şi p ru bunul motiv că cititorul dornic de o mai largă informare se poate adresa cu toată înc rederea şi cu deplină satisfacţie capitolului redactat de Jean Beaujeu despre ştiinţa elen istică şi romană, cuprins în de curând tradusa în româneşte Istorie generală a ştiinţei, sub i René Taton. Matematica atinge în sec. III cel mai înalt nivel prin operele lui Euclid, Arhimede şi Apolonios. Euclid (pe la 300) a trăit şi a profesat la Alexandria. Elementele (stoi heía) sale în 13 cărţi, sunt o sinteză a cercetărilor matematice de la pitagoricieni până la aşii imediaţi ai lui Platon. În cărţile 1-6 se ocupă de geometria plană, de teoria numerelor cărţile 7-9, de iraţionale în cartea 10 şi de geometria corpurilor solide în ultimele trei. Fiecare carte se deschide cu definiţia termenilor cuprinşi (definiţii familiare nouă din primii ani de şcoală: punctul e cel ce nu are laturi, linia e lungime fără lăţime etc.). Ma tematica euclidiană admite axiome sau noţiuni comune (evidente de la sine) şi postulat e (acceptate de gândire ca adevărate, fără a putea fi demonstrate; de pildă: dreapta e dis tanţa cea mai scurtă între două puncte, sau: prin două puncte nu poate trece decât o dreaptă în fine, postulatul numit prin excelenţă al lui Euclid şi a cărui critică a dat naştere în t urile moderne la mai multe geometrii neeuclidiene: printr-un punct nu se poate d uce decât o singură paralelă la o dreaptă dată). Operele lui Euclid erau numeroase: în mare parte ele s-au pierdut. În puţinul care nea rămas se numără Datele (tratând geometria elementară), Despre împărţirea (figurilor), păstr aducere arabă, Fenomenele (ce se ocupă de astronomie) şi câteva fragmente din lucrări de t eoria muzicii. Arhimede din Siracuza a studiat o vreme la Alexandria, unde i-a cunoscut şi s-a împr ietenit cu urmaşii lui Euclid, Conon din Samos (la care se referă fragmentul poemulu i Cosiţa Berenicei) şi Eratostene. Întors în patrie, îşi pune talentele de matematician şi in iner la dispoziţia lui Hieron II, pentru a-şi apăra oraşul de asediatorul roman. Arhimed e nu a deschis nici o şcoală, dedicându-se exclusiv cercetărilor asupra cărora l-a şi surpri ns moartea (noli turbare circulos meos - „nu vreau să-mi stricaţi cercurile”, i-au fost ultimele cuvinte), adusă de sabia unui legionar, contrar ordinelor consulului Marc ellus care cucerise Siracuza după trei ani de blocadă, în vremea celui de-al doilea răzb oi punic. Monumentala operă matematică a lui Arhimede ni s-a păstrat în bună parte. În greceş e au ajuns la noi, printre altele, Despre sferă şi cilindru (în două cărţi), în care demonstr ază că volumul unei sfere reprezintă 2/3 din cel al cilindrului circumscris (Cicero, cân �d a vizitat Siracuza, a descoperit mormântul lui Arhimede graţie imaginii unei sfere înscrise într-un cilindru, gravată pe piatra funerară); Despre spirale, unde se determi nă proprietăţile acelei curbe cunoscute sub numele de spirala lui Arhimede, descrisă de un punct ce se deplasează cu mişcare uniformă pe o dreaptă, care la rându-i se mişcă uniform jurul unui pol fix; Măsurarea cercului, în care prin metoda exaustării (prefigurare a analizei infinitezimale moderne) determină raportul constant între diametru şi circumf erinţa cercului (şi formula definitivă a valorii acestui raport, π = 3,14) care are o va loare mai mică decât perimetrul oricărui poligon circumscris şi mai mare decât al oricărui p oligon înscris (cu alte cuvinte circumferinţa e limita comună a poligoanelor, înscrise şi circumscrise, ale căror laturi cresc ca număr la infinit); Arenarius, numit astfel în latineşte după numărul grăunţelor de nisip la care se apelează ca pildă pentru a demonstra că ice mărime poate fi exprimată în numere, chiar şi mulţimea firelor de nisip ce umple o sfe ră ce ar avea ca centru centrul Pământului şi ca rază distanţa până la Soare. Ne-au parvenit prin versiune arabă alterată Cartea lemmelor (culegere de 15 probleme de geometrie plană) şi Despre heptagonul înscris în cerc (metoda geometrică de construcţie a heptagonului regulat). Apolonios din Perga (cca. 260-200) a profesat la Alexandria, unde a studiat cu e levii lui Euclid, la Efes şi la Pergam. Opera sa capitală sunt Conicele, în opt cărţi, pri mele patru păstrate în greceşte, iar restul în traducere arabă, cu excepţia ultimei, pierdută definitiv. Cele trei nume pomenite mai sus sunt în fapt de geometri; aritmetica în epoca elenis tică a avut o mai mică dezvoltare, Euclid şi Arhimede limitându-se numai la acele teorem e care admiteau o reprezentare geometrică a numerelor. Eratostene din Cirene, bibliotecar la Alexandria şi prieten al lui Arhimede, şi-a câştig at un loc în istoria aritmeticii pentru regula alcătuirii unei table de numere prime (numere care se divid prin 1 şi prin ele însele) cunoscută sub numele de ciurul lui E ratostene. Diofantos din Alexandria este şi el autorul unei Aritmetici în 13 cărţi, din care s-au păs trat numai şase; nu ştim însă dacă poate fi situat cu certitudine în epoca elenistică, datele tre care se presupune că ar fi trăit fiind 150 î.e.n. - 280 e.n. În domeniul teoriei muzicale, se remarcă Aristoxenos din Tarent (floruit - maturitat e - pe la 330), elev al lui Aristotel, autor al unor Principii şi elemente de armo nie, din care s-au păstrat fragmentar doar trei cărţi, şi al Elementelor ritmului, din c are nu ne-au ajuns decât sporadice fragmente. Fizica şi Mecanica nu pot fi puse din punctul de vedere al progreselor înregistrate pe acelaşi plan cu matematica, astronomia şi geografia matematică. Cercetările se orient ează în acest sector fie spre cazul particular, fie rareori, spre găsirea de soluţii pra ctice în problemele pe care le ridicau cerinţele producţiei sau ale activităţii militare. Din păcate, chiar aşa stând lucrurile, nu se creează, după cum am mai spus, o nouă tehnologi e, ci se amplifică cea veche, excepţie făcând unele certe descoperiri pe care le vom menţi ona mai jos. Straton din Lampsacos, scolarh al Liceului după moartea lui Teofrast (287-269), su pranumit şi fysikós, se ocupă de fizica teoretică, consacrându-i, printre altele, o lucrar e Despre vid, păstrată parţial în introducerea la Pneumaticele lui Heron din Alexandria (sec. I e.n), în care combate cele două principii ale fizicii aristotelice, locul na tural în cosmos al celor patru elemente (pământ - foc, respectiv la centru şi la perifer ie, aer - apă în spaţiul intermediar) şi ideea primului impuls. Arhimede s-a ocupat de fizica teoretică, de statică, în domeniul căreia lucrarea sa Desp re echilibrul suprafeţelor plane sau despre centrele lor de gravitate, în două cărţi, e co mparabilă ca importanţă cu Elementele lui Euclid. Despre corpurile plutitoare marchează în temeierea hidrostaticii ca ştiinţă prin descoperirea principiului ce poartă numele ilust rului siracuzan. În mecanică, Hiparhos din Niceea admite necesitatea existenţei unui impuls primar, întor cându-se oarecum la ideile aristotelice. Cât priveşte fizica şi mecanica aplicată, scrieri ca Despre pârghii a lui Arhimede sunt pr ototipuri ale genului; multe din ele s-au pierdut, cum sunt lucrările lui Ctesibio s din Alexandria (pe la 270), constructor al pompei de apă, al pompei de incendiu, al orgii hidraulice şi al unor maşini de război cu aer comprimat. Discipolul lui Ctes ibios a fost Filon din Bizanţ, unul din inginerii vestiţi ai epocii elenistice, la a �cărui operă ne vom referi în capitolul următor. Printre invenţiile remarcabile ale vremii se numără, în afara celor citate, scripetele c ompus şi şurubul „fără sfârşit”, datorate lui Arhimede, şi dioptra sau nivela cu apă portativ locuit teodolitul în topografie; Hiparhos a construit o dioptră perfecţionată pentru a o utiliza în astronomie. Întemeiată ca ştiinţă abia în sec. XVII, chimia nu cunoaşte în vremurile de care ne ocupăm ce speciale şi temeinice. Ele sunt sporadice şi empirice, cu osebire îndreptate spre pre pararea vopselelor, leacurilor şi afinarea aurului. În ce priveşte obţinerea acestui met al prin purificarea cu plumb şi sare, câteva indicaţii sunt date de Agatarhides din Cn idos în lucrarea sa geografică pe care am mai avut prilejul să o amintim. Botanica şi zoologia, după Aristotel şi Teofrast, au intrat într-un iremediabil declin. În botanică predomină farmacologia, pătrunsă, cum am văzut, şi în poezie (Nicandru din Colofon, sec. II, este autor al unor poeme Teriaca şi Alexifarmaca) şi având ca preocupare cen trală contraotrăvurile. Crateuas (111-64), botanist şi medic al lui Mitridate VI Eupat or, este autorul unei opere botanice păstrată doar în fragmente: Rizotomikón. În zoologie s-ar fi remarcat probabil un Catalog al păsărilor, datorat lui Calimah, da că lucrarea ne-ar fi cunoscută. Acribia ştiinţifică e abandonată în favoarea relatărilor desp animale fantastice. Medicina elenistică, aidoma matematicilor şi astronomiei, se caracterizează prin acuit atea şi pasiunea spiritului de cercetare. Şcoala de la Cos şi mai ales şcoala dogmatică at eniană, întemeiată de Diocles din Caristos pe la începutul sec. IV, erau încă în vigoare cu u veac mai târziu, ca păstrătoare ale tradiţiilor hipocratice. Herofilos din Calcedon, du pă ce studiază în vestitul centru hipocratic de la Cos cu Praxagoras care a dat acelei străvechi şcoli o nouă strălucire, se stabileşte la Alexandria în prima jumătate a sec. III. Operele s-au pierdut toate, astăzi nemai rămânând din ele decât neînsemnate fragmente. Totuşi studiile şi realizările sale medicale s-au transmis prin intermediul literaturii ult erioare (o enciclopedie medicală scrisă de Celsus, în vremea lui Augustus, rezumă istori a şi toate dobândirile acestei ştiinţe de-a lungul secolelor, aşa cum Geminos, în sec. I î.e. ., alcătuise o istorie a matematicii printre atâtea alte lucrări rezumative ce caracte rizează activitatea mai tuturor erudiţilor de la sfârşitul epocii elenistice). A studiat sistemul nervos, circulaţia, organele digestive şi de reproducţie precum şi organul văzul ui. Herofilos a descoperit nervii sensitivi care fac legătura între piele şi măduvă sau cr eier, realizând de asemenea deosebirea între creierul mare şi creierul mic; după el nerv ii pleacă atât din creier, cât şi din măduva spinării. A descoperit că arterele transportă sâ nu aer (cum se presupunea mai înainte), lichidul hrănitor fiind împins prin ele de co ntracţiile inimii. Herofilos este cu alte cuvinte descoperitorul circulaţiei sângelui, care va cădea imediat în uitare până la Harvey. Herofilos punea preţ pe experienţă nu mai pu decât pe erudiţie şi raţionament. Considera sănătatea ca temelia împlinirii intelectuale şi ice. Toate realizările anatomice mai sus-arătate au fost posibile graţie practicării dis ecţiei cadavrului uman şi chiar a vivisecţiei realizate pe criminalii condamnaţi la moar te, fapt atroce dacă ne gândim că nu erau cunoscute, atunci şi nici mai târziu, anestezian tele (vivisecţia animalelor o practicase însuşi Aristotel). Erasistratos din Iulis în Ceos, născut la sfârşitul sec. IV, a studiat medicina la Atena şi apoi la Cnidos, pentru a profesa în urmă la Alexandria. Este considerat întemeietoru l anatomiei comparate şi patologice. A fost cel dintâi care a împărţit nervii în sensitivi şi motori şi a pus în legătură numărul de circumvoluţiuni ale scoarţei creierului cu gradul de i teligenţă a individului. În ce priveşte circulaţia sanguină, el revine la teoria tradiţională eurmându-l pe Herofilos. De la Praxagoras şi Hrisip cel Tânăr din Cnidos, căruia i-a fost elev, Erasistratos preia ideea că numai venele conţin sânge, pe când arterele ar fi umpl ute cu aer (pneuma), fapt ce rezolva în mod mecanic procesul chimic al oxigenării sâng elui, explicând totodată fenomenul respiraţiei animalelor. Cercetător şi filozof mai mult decât practician, Erasistratos aplica în domeniul medicin ei concepţiile atomismului lui Democrit. Cauza tuturor bolilor credea a fi pletora , hrana nedigerată, care se răspândea în organism. În terapie, recomanda cu precădere dieta. Din opera lui nu au mai rămas decât fragmente. Şcolile dogmatică şi academică, reprezentate cu mare prestigiu de medicina alexandrină, in tră în a doua jumătate a sec. III într-o perioadă de relativă eclipsă. Sunt combătute atât co le dogmatice de tradiţie hipocratică (cele patru umori - uscat, umed, cald, rece - căr �ora li se opun în explicarea fenomenelor vieţii patru forţe fundamentale: nutritivă, cu sediul în ficat şi în organele digestiei; calorică, cu sediul în inimă; a gândirii, cu sediul creier; şi sensitivă, localizată în nervi), cât şi cele academice - mecaniciste ale lui Era sistratos (funcţiunile organismului erau privite ca rezultat atât al acţiunii pneumei purtătoare de energie, cât şi a sângelui vehiculator al materiei provenite din digestie şi formate din părticele indivizibile, atomi). Cercetarea medicală pură, având deseori o tentă filozofică, este tot mai mult înlocuită de me icina curativă, căreia, către mijlocul sec. III, îi dă tonul şcoala empirică alexandrină, îns istoria medicinei pentru vastul material de date practice cu care a contribuit la progresul ulterior al ştiinţei. Întemeietorul acesteia, Filinos din Cos (floruit pe la 290), elev al lui Herofilos şi mai târziu Serapion din Alexandria (cca. 200-150), autor al unei Terapeutiká, au s tabilit trei principii ale empirismului medical, cunoscute sub numele de Trepied ul empiric: 1) observaţia personală şi practica personală, 2) transmiterea observaţiilor a nterioare, 3) aplicarea remediilor experimentate la noi boli pe baza analogiei. Medicina empirică alexandrină arbora o anumită ţinută sceptică, plasând poate experimentul pe care-l practica într-un astfel de context filozofic. O altă direcţie medicală a fost deschisă de Asclepiades din Prusa (în Bitinia), activ în sec . I î.e.n. la Roma. Bazându-se pe fizica epicureică, el consideră bolile ca rezultând din perturbarea mişcării atomilor ce formează corpul, din comasarea lor şi astuparea porilor . Vindecarea ar consta deci în reîntoarcerea la mişcarea normală şi la regularitatea secreţi ilor determinate de aceasta. Terapia se baza pe acţiuni mecanice (gimnastica, masa jul, hidroterapia). Cu timpul şcoala a căpătat denumirea de metodică pentru metodele sim ple practicate în vindecarea bolilor (Temison din Laodiceea, elev al lui Asclepiad es, activ către sfârşitul sec. I e.n.). O altă şcoală medicală purta numele de pneumatică, fundamentată pe fizica stoică (aerul cald are constituie sufletul lumii). Căldura şi uscatul, frigul şi umiditatea pot produce în organism o tensiune mai mare sau mai mică (tónos), reperabilă în puls. Eclectismul sfârşitul ui epocii alexandrine, manifestat în filosofie, îşi exercită influenţa şi în medicină, în şco vor avea o oarecare importanţă în epoca romană. Pe lângă doctrinele medicale şi sistemele terapeutice expuse mai sus, au continuat să se practice „teoterapiile” (vindecările în temple), mai ales în sanctuarele lui Asclepios în c are numărul „incubanţilor” nu a încetat să crească într-o vreme când cercetarea ştiinţifică ş l medical realizau importanţi paşi înainte. Vorbindu-se despre tehnica elenistică şi despre slabul ei avânt, s-a subliniat în repeta te rânduri ieftinătatea forţei de muncă umane, principala cauză a „subdezvoltării” materiale cestei civilizaţii, alături de repulsia pe care gândirea greacă o manifesta, în cadrul pre ocupărilor filozofice şi ştiinţifice fundamentale, pentru ştiinţa aplicată. Funcţia cognitivă a muncii a fost recunoscută însă în Grecia cel puţin de la Platon încoace{q tip title=[] } Rodolfo Mondolfo, Tecnica e scienza nel pensiero antico, în Athenae um, 1965, III–IV, p. 279–294.{/qluetip}, în tradiţia celor şapte înţelepţi consideraţi sofoì (înţelepţi la lucru) şi euméhanoi (pricepuţi în exerciţiul tehnicii), inventatori ai instrum elor tehnice fundamentale. Panaitios şi mai târziu Cicero vor întrevedea în tehnică o valo are umană creatoare şi cognitivă deopotrivă pe care o exprimă recunoscându-i însemnătatea: „C ar mâinile noastre încercăm să construim un fel de nouă natură în mijlocul naturii lucrurilor dar căreia abia civilizaţia romană îi va da cuvenita greutate, impunând-o ca trăsătură defini ie a puterii, măreţiei şi siguranţei reinstaurate de către imperiul Romei. PSEUDOŞTIINŢELE La marginea cercetării şi ştiinţei elenistice se afla terenul stufos şi fertil în aberaţii de tot felul al pseudoştiinţelor. Alchimia, bazată pe teoria schimbării celor patru elemente fundamentale dintr-unul în altul, combina date ale tehnologiei curente cu formule mistice şi magice. Denumire a arabă a acestei pseudoştiinţe are o etimologie incertă, legată foarte probabil de Egipt ca loc de naştere al ei, cât şi de plumb, metalul esenţial al tuturor transformărilor ce şi le propunea. Dezvoltarea alchimiei, ca şi a celorlalte pseudoştiinţe în mediul grecesc e ste o consecinţă firească a contactului intim pe scară mare cu Orientul după expediţia lui A lexandru. Inventatorul mitic al alchimiei era Hermes; numele însă al unui practician al acesteia, care ni s-a transmis împreună cu puţinele fragmente ale considerabilei s �ale opere, este Bolos din Mende în Egipt, după unii contemporan cu Calimah, după alţii în plină activitate pe la începutul sec. II. Acest greco-egiptean a compilat mai multe cărţi despre tehnica vopsitului, Bafiká, incluse poate în monumentala enciclopedie pe ca re o alcătuise. Despre antipatie şi simpatie, Despre minuni sunt titluri care-i cont urează preocupările. Cert este faptul că alchimiştii care i-au urmat i-au studiat cu ate nţie scrierile, inspirându-se în alcătuirea formulelor pentru obţinerea aurului sintetic, a sticlei colorate, a pietrelor imitând pe cele preţioase şi semipreţioase, procedee cer ute de producţia bunurilor de consum, care trebuiau, la preţuri accesibile, să fie ase mănătoare mărfurilor artistice din materiale de valoare. Astrologia este, alături de cultele babiloniene, unul din „exporturile” acestei părţi a Or ientului către lumea greacă. Deşi Platon, Eudoxos şi Teofrast ştiau de alcătuirea horoscoape lor de către preoţii caldeeni, abia către 280 babilonianul Berosios deschide la Cos un curs de astrologie, înfăţişând grecilor presupusele efecte pe care corpurile cereşti le-ar avea asupra destinelor omeneşti prin acel principiu universal al simpatiei ce leagă universul de microcosmosul uman. Simpatia, calitate intrinsecă a materiei ce subli niază contiguitatea şi în ultimă instanţă unitatea acesteia, este ca şi antipatia, o reacţie tradictorie ce poate întrerupe procesul celei din urmă: ambele noţiuni se apropie de gân direa grecească prin intermediul stoicismului, după cum ştim, şcoala filozofică izvorâtă din mbianţă orientală. Către mijlocul sec. II, când ştiinţa elenistică slăbeşte ca rigoare şi intensitate, Egiptul d ne locul de iradiere al pseudoştiinţelor. Astrologia babiloniană îşi află, după Berosios, pro agatorul în Critodemos a cărui operă, pierdută azi, Viziunea (Orasis), deschide porţile ta inelor Răsăritului. Ca ciupercile după ploaie apar o serie întreagă de scrieri puse pe sea ma unui fictiv faraon Nechepso şi a unui confident al său, preotul Petosiris. Pentru a se bucura de un şi mai mare prestigiu, ele sunt răspândite mai apoi ca revelaţii ale lui Hermes Trismegist (formă elenizată a zeului Thot - Tatăl ştiinţelor). Astrologia impli ca mari cunoştinţe de astronomie şi matematică, necesare calculelor alcătuirii horoscopulu i. Ea a înlocuit treptat oracolele, beneficiind de autoritatea lor de altădată. Spre d eosebire de astrologia babiloniană, în esenţă amorală, astrologia elenistică, datorită influe i stoice, implica o structurare etică a destinului. Astrologia planetară a precumpănit asupra celei siderale (a stelelor fixe), cele şapte planete - Soarele, Luna, Merc ur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn - fiind locurile de reşedinţă ale cosmocratorilor stăpâni ai lumii. În simbolistica respectivă, fiecare planetă îşi avea culoarea, metalul, pla ta, animalul şi vocala proprie - cifra şapte devenind de aici „canonică” pentru diverse do menii ale activităţii omeneşti - cele şapte minuni, cei şapte înţelepţi pentru viaţa pământea upă moarte, cele şapte vârste ale omului, cele şapte ceruri sau vămi ale văzduhului prin car e călătoreşte sufletul etc. Posidonios din Apameea, spre sfârşitul elenismului, cuprinde astrologia în sistemul lu i eclectic - străduindu-se să dea filozofiei sale o bază ştiinţifică. El consideră simpatia u iversală drept fundament „raţional” al profeţiei. Magia elenistică este o pseudoştiinţă totală, nediferenţiată, constând din labile amestecuri cosmogonie, astrologie, alchimie şi mantică, care proliferau în ultimul veac dinaintea erei noastre în scrieri de fantezie şi ridicolă rigoare. Maguseenii, prin care grecii cunoscuseră doctrina lui Zoroastru, se stabiliseră din Iran în zona coloniilor greceşti egeene din Asia Mică. După cucerirea lui Cirus au fost influenţaţi de cultura caldeeană c u care au intrat în contact. Deci toate achiziţiile caldeene ale maguseenilor au fos t puse pe seama lui Zoroastru, religia acestuia devenind foarte suplă. Mazdeismul magusean a fost influenţat de gândirea greacă prin filozofia Porticului. „Operele” lui Zor oastru, Ostanes şi Histaspe sunt alcătuiri de epocă elenistică târzie{qluetip title=[] } J oseph Bidez, Franz Cumont, Les mages hellénisés, Zoroastre, Ostanes et Hystaspe d’a rès la tradition grecque, Paris, 1938.{/qluetip} (cel mai devreme sec. I î.e.n.). Lege nda atribuie lui Hermipos, elevul lui Calimah, indexarea celor 2 milioane rânduri ale scrierilor lui Zoroastru, ceea ce înseamnă că lucrări purtând numele acestuia existau în Biblioteca din Alexandria încă de la începutul sec. II. Lui Ostanes i se atribuie doctrina după care cele 7 sfere cereşti se aflau în raport d irect cu numărul corzilor lirei, tot 7. Histaspe era presupusul autor al apocalipsei greceşti, Hréseis Histáspu tû basiléos (Oraco lele regelui Histaspe), a cărui lectură a fost interzisă mai târziu la Roma, deoarece pr ofetiza distrugerea acestei şi renaşterea Orientului. Apocalipsa adopta doctrina hil �iastă a celor 6 milenii de evoluţie, urmate de-al 7-lea, al venirii salvatorului, şi d e-al 8-lea, al distrugerii, ekpírosis. Formularul şi „reţetarul” magiei erau vaste, destinate nu unor ţeluri însemnate, ci măruntelo dorinţe ale omului de rând care solicita miraculoasa întoarcere a fiinţei iubite, un câştig fabulos sau cine ştie ce alte împliniri la realizarea cărora trebuiau să contribuie forţe le oculte. Superstiţia, legată strâns de magie, e mai mult o problemă socială şi nu întâmplător tipul su iţiosului a fost atât de bine descris de Teofrast (Caractere, 16) la începutul elenism ului. „COLOSALUL”, UN IDEAL AL TEHNICII ELENISTICE Întinderile vaste ale noilor state elenistice, gigantismul Orientului cu care veni seră în contact, caracteristic atât mediului geografic, cât şi acelor realizări omeneşti pe m ra unor puternice şi populate imperii aflate sub semnul multisecular al autocratis mului, în fine bogăţia fabuloasă ce dobândiseră ca pradă de la învinşii suverani de odinioară în inimile ambiţioşilor macedoneni, şi nu numai în ale lor, dorinţa de a fi la „înălţimea” v noi, a unei glorii nemaicunoscute, a prosperităţii de care se bucurau unele oraşe, ca urmare a schimbărilor economice petrecute în favoarea lor. De aceea, construcţii de tot felul, utilitare sau decorative, apar pe tot cuprinsu l lumii elenistice, vorbind despre puterea şi măreţia iniţiatorilor. Despre puţine din ele avem astăzi ştiri mai ample şi încă şi mai puţine ne-au lăsat urme materiale concludente. Contemporanii le-au privit ca pe adevărate „minuni”, căci constructorii, conformându-se co menzilor primite, au căutat să realizeze o performanţă a tehnicii vremii. Aşa cum se va ve dea în capitolul următor, „cele şapte minuni ale lumii”, concept ce apare pentru prima dată î epoca elenistică, nu sunt atât opere de artă plastică sau de arhitectură, cât mai ales real izări neobişnuite prin proporţiile şi dificultatea construcţiei. Uriaşul, colosalul este trăs ra lor dominantă, înaintea frumuseţii sau a graţiei. În epoca clasică, un monument arhitectonic sau sculptural căuta să se integreze peisajul ui natural, constituind împreună cu el o unitate perfectă. Civilizaţia elenistică, prin gu stul ei pentru colosal, sparge această unitate. Colosul domină peisajul, îl zdrobeşte, p entru a reliefa şi mai mult dimensiunile sale şi, implicit, puterea suveranului sau a cetăţii ce l-a ridicat. Ideal al tehnicii elenistice, colosalul decurge din conştiinţa vremii de a fi dominat atât natura înconjurătoare, cât şi pe cea omenească. Este suficient să ne gândim la marile curente filozofice, stoicismul şi epicurismul, care-şi făceau un ti tlu de glorie din acea fericire dobândită pe calea unei dogme, prin înfrângerea pasiunil or şi temerilor firii omeneşti. Dar sentimentul dominării naturii, ale cărei largi orizo nturi se deschiseseră nu de multă vreme grecului elenistic, apare în acelaşi timp în numer oasele relatări de călătorie ivite în urma expediţiilor îndepărtate, el găsindu-şi ecoul târz anul de la sfârşitul epocii, ale cărui acţiuni se petrec pe vaste arii geografice, cosmo politismul filozofic îmbrăcând deci şi haina „ubicuităţii” ca urmare a accesibilităţii relati rapide a întregii „oikumene”. În artele plastice, în pictură (atât cât ne e ea cunoscută prin filiera romană) şi mozaic atu când în ambele cazuri e vorba de peisaj, sau chiar în sculptură (cum sunt grupurile ded icate de Atalos I Atenei, cu ocazia vizitei sale din 201) se remarcă detaşarea în înălţime f aţă de obiectul reprezentat, care e astfel dominat, cuprins în întregime, supus nu numai privirii, dar şi forţei spiritului uman. Vederea de sus{qluetip title=[] } C. Antin o, G. Wataghin, Veduta dall’alto e scena a volo d’ucello, schemi compositivi dall’elle nismo alla tarda antichità, în Rivista dell’istituto nazionale d’archeologia e storia de ll’arte, vol. XVI, Roma, 1969.{/qluetip} este, aşadar, un alt simptom al predispoziţie i pentru colosal, pentru dominare; de altfel, nesfârşitele războaie elenistice, cât şi „poli tica de forţă” a vremii nu sunt oare un trist şi grăitor exemplu al unui fenomen ce a cons tituit măreţia, dar şi flagelul unei civilizaţii? Cuvântul care a ajuns să denumească un monument de proporţii excepţionale este un termen p reelenic microasiatic, colossós, al cărui radical col se află în compunerea unor toponim ice ca, de pildă, Colofon, oraş în Asia Mică (traducând noţiunea de înalt). Colossós înseamnă e în sensul cel mai strict al termenului (statua, lat.), adică chip în picioare, în poziţi e imobilă. Cu accepţiune rituală, colossós desemna statueta rituală, funerară sau nu, de dim ensiuni mari sau chiar reduse. Astfel apare de mai multe ori la Herodot. �De fapt, semnificaţia sa culturală derivă din cea morfologică, aparţinând domeniului plastic ii. Vom vedea cât de important este acest lucru pentru înţelegerea monumentului care d e altfel a şi consacrat termenul: colosul din Rodos. Coloşii erau deci statui de factură arhaică, cu picioarele strâns unite, într-o imobilitat e de nezdruncinat. Cu acest înţeles întâlnim cuvântul şi la Teocrit, într-o vreme contemporan ealizării monumentului rodian. În Idila XXII, poetul descrie un pugilist de o putere nemaiîntâlnită, pe care-l asemuieşte cu Hercule, imagine luată din lumea gimnaziului, pop ulată cu statui de atleţi şi cu herme de un tip nou, caracteristic vremii. În locul herm ei tradiţionale, constând dintr-un cap sau bust mic continuat cu un cip, apar acum h erme ce redau torsul întreg până la şolduri, fiind terminate printr-un cip de secţiune pătra tă. Hermes, Silen, Eros şi Hercule erau reprezentările frecvente ale acestor noi herme . Versurile teocritiene, unde cuvântul colossós (tradus prin „namilă”) este menţionat, sunt un preţios document de epocă: Pieptu-i grozav şi spinarea cea lată, cu carnea ca fierul, Stau bulbucate. E-o namilă. Parcă-i bătut cu ciocanul! Muşchii, pe braţele lui cele zdravene, stau, pe sub umeri, Ca bolovanii... Ele ne întregesc nu numai înţelesul acestui termen „tehnic”{qluetip title=[] } Georges Rou x, Qu’est-ce qu’un koloss’os? în Revue des études anciennes, nr. 1-2, 1960, p. 1—40.{/qlueti p}, dar sugerează, implicit, şi poziţia pe care va fi avut-o uriaşa statuie din Rodos. D in ea, ca şi din Farul de la Alexandria, nu s-a mai păstrat nimic, afară poate de un b loc de marmură din soclu{qluetip title=[] } Albert Gabriel, La construction et l’em  lacement du Colosse de Rhodes, în B.C.H., 1932, p. 331—359.{/qluetip}. Construită prin decizia Sfatului rodienilor după asediul neizbutit al lui Demetrios Poliorcetul, din 305-304, în semn de mulţumire adusă lui Helios - pe care îl şi reprezenta , statuia colosală era opera lui Hares din Lindos, care a ridicat-o între 292-280. H ares a fost elevul lui Lisip, ce lucrase şi el pentru bogaţii insulari o cvadrigă a lu i Helios. Ridicarea de statui de dimensiuni ieşite din comun nu constituie o excepţi e nici în epocă, nici mai înainte. Lisip însuşi execută pentru Tarent o statuie de bronz a l ui Zeus, înaltă de 23 m, care, pentru a nu opune rezistenţă vântului, putea pivota, mişcată c iar cu mâna. De la Delos ne sunt cunoscute mai multe monumente de epocă arhaică, repre zentându-l pe Apolo, înalte de câţiva metri. „Colosul” din Delos{qluetip title=[] } S. Reina ch, Le colosse de Délos, în B.C.H., 1893, p. 129 şi următoarele.{/qluetip} era o statuie de marmură a lui Apolo, datând din sec. V, ofrandă a naxienilor şi opera lui Ificrates din Naxos. Statuia ar fi format cu piedestalul un singur bloc şi s-ar fi dărâmat în urma prăbuşirii peste ea a unui palmier de bronz, dedicat de Nicias în 425. Statuile colosale ale lui Fidias de la Atena şi Olimpia erau concepute spre a se înc adra în contextul arhitectonic în care erau plasate în temple, ca statui de cult sau p e Acropole, în complexul monumental de acolo, cum e cazul Atenei Pronahos. Deinocrates din Rodos, arhitect al Alexandriei, se spune că ar fi propus lui Alexa ndru să-i taie un bust gigantic în coasta muntelui Atos. Proiectul a rămas nerealizat, el însă întrecuse, chiar în mintea unui rodian, orice imaginabilă dimensiune a colosului. Nici statuile „colosale” de marmură, nici Zeus de bronz de la Tarent nu au ajuns însă la d imensiunile lui Helios rodian. Acesta era înalt de 32 m, după mărturia lui Plinius şi a altor autori antici, foarte solid construit, victimă însă a unui puternic cutremur car e a zguduit insula prin 224/3. Atunci s-a frânt de la genunchi şi a căzut la pământ, fără a s desprinde de barele de fier ce-l ancorau de soclu. Picioarele rămase la locul lor şi puternicele legături interioare au menţinut în această poziţie statuia până în 653 e.n., abii au desprins-o de postament, au tăiat bronzul şi l-au vândut unui evreu din Emesa. Autorii antici au văzut colosul prăbuşit şi au fost impresionaţi de tehnica ce-i făcuse pos ibilă înălţarea; rodienii însă nu au mai încercat niciodată să refacă statuia, căci oracolul fi „se opusese” reînălţării ei. Cercetătorii moderni care s-au ocupat de modul de construcţie a colosului, precum şi d e amplasamentul său, nu au reuşit să dea decât o imagine conjecturală a monumentului. El s -ar fi înălţat fie pe un promontoriu al portului, unde se află astăzi turnul Sf. Nicolae c e ar cuprinde în masa sa postamentul statuii{qluetip title=[] } A. Gabriel, op. ci t.{/qluetip} (în această ipoteză modalitatea de construcţie nu ar fi necesitat o rampă de �pământ de formă conică cu diametrul mai mare decât cel al promontoriului), fie în centrul or aşului antic pe locul ocupat acum de fortăreaţa medievală{qluetip title=[] } H. Maryon, The Colossus of Rhodos, în J.H.S., 1956, p. 55 şi urm.{/qluetip}. În ipoteza primului amplasament, s-ar fi folosit la înălţare helepola (despre care va veni vorba) abandona tă de Demetrios Poliorcetul, din armătura căreia s-ar fi scos o bună parte din cei 300 d e talanţi de fier necesari ancorării interioare a monumentului. Carcasa de lemn a ac estei maşini de luptă, înaltă de cca 40 m, cu o bază pătrată de 18 m latura, ar fi constituit cofrajul, umplut cu pământ, în interiorul căruia s-ar fi ridicat statuia, turnată în bucăţi s rate şi asamblate circular, în etaje succesive. Poziţia bronzului, ce era de altfel o subţire carcasă care îmbrăca o coloană de marmură, ar fi fost cu picioarele lipite (de unde ş denumirea dată monumentului), cu mâna dreaptă ridicată, în care ţinea o faclă, capul cu cunu a cu raze, iar cu stânga spijinindu-se în postament pe o lance. În ajutorul celei de-a doua ipoteze, ce presupune o construcţie mai complicată şi o cu totul altă poziţie a zeul ui, vine un relief de marmură fragmentar, aflat pe insulă, şi care-l reprezintă pe zeu s trăjuindu-şi cu dreapta privirea îndreptată în zare, poate spre răsărit, în timp ce cu mâna s ne mantia ce-i atârnă, dezvelindu-l într-o deplină nuditate. Relieful este, din păcate, păst rat până la şolduri, partea de jos, cea mai interesantă pentru problema ancorării şi chiar a etimologiei denumirii date monumentului, lipsind. Ipoteza celui de-al doilea amplasament concepe pe zeu cu picioarele desfăcute, pri n care ar fi fost ancorat cu două coloane ce-i străbăteau trupul până la nivelul umerilor, o a treia fiind mascată în mantia care cădea pe postament şi care ar fi urcat numai până la înălţimea genunchilor (motiv al frângerii la cutremur, căci centrul de greutate se afla m ult mai sus). Înclinăm să acordăm primei ipoteze mai multe şanse de a corespunde adevărului, îmbunătăţită însă cu unele detalii de execuţie a ansamblului, pe care judicios le relevă aut celei de-a doua. Izvoarele antice, printre care Filon din Bizanţ (sec. III), ne informează că la constr ucţia Colosului au fost întrebuinţaţi 500 talanţi de bronz şi 300 talanţi de fier, o cantitat însemnată pentru metalurgia epocii, consum care se va fi resimţit pe piaţa elenistică a m etalului. Cum am mai spus, fierul era întrebuinţat doar la armătură. Bronzul propriu-zis al statuii cântărea 12,5 tone (500 x 25 kg). Statuia Libertăţii de l a New York, de proporţii asemănătoare Colosului, conţine o cantitate de bronz de 100 ton e. Se impune deci concluzia că stratul de metal al monumentului rodian era foarte subţire, de 2-3 mm: tablă de bronz, aşadar, lucrată prin batere, operaţie destul de simplă, având în vedere dimensiunile uriaşe ce implicau un minimum de relief per bucată asamblată. Fiecare piesă era prinsă prin tiranţi de nucleul de piatră. Finisarea se făcea la rece. Dacă atitudinea statuii lui Helios ne este cu aproximaţie cunoscută, chipul său cu greu l-am putea bănui a fi reprodus pe aversul monedelor rodiene care de la apariţia lor în 408, menţin fără variaţie acelaşi tip. (În afara cazului că statuia ar fi reprodus portretul monetar, fapt mai puţin probabil). Costul acestei opere excepţionale a fost de 300 talanţi, adică 1 800 000 drahme. Dacă ţine m cont că un muncitor calificat era plătit prin 330 la Eleusis cu 2 drahme pe zi, ea ar fi costat, într-o valută modernă, cca. 2 milioane dolari. Fără îndoială că o bună parte d nca necalificată era furnizată de cetate, de asemenea multe materiale accesorii erau oferite de diverşi donatori. Aşezat printre cele şapte minuni ale antichităţii, Colosul din Rodos s-a impus posterităţii, nu numai de pe soclul său, ci şi de pe stânca pe care, prăbuşindu-se, îşi vădise tainele de strucţie, tot atât de impresionante ca şi mărimea lui. Celelalte „minuni” sunt mai ales din domeniul arhitecturii. Colosalul lor constituie mai mult sau mai puţin amplificare a dimensiunilor obişnuite, fără o schimbare substanţială a proporţiilor. Tehnica elenistică e însăşi nu inovează prea mult, atât numai cât să facă faţă exacerbării dimensiunilor şi creşt oase a maselor vehiculate. Se poate spune că procedeele tehnice ale vremii se înnoie sc doar prin amplificare. Un serios stimul în această direcţie l-au constituit neîncetat ele războaie elenistice, la care luau parte mase mari de luptători, efectuându-se lucrăr i militare de anvergură. O astfel de necesitate, din păcate, a împins pe omul tuturor timpurilor spre a crea noi metode şi procedee, noi arme de distrugere până la cea care îi ameninţă însăşi supravieţuirea pe planetă. Grecii epocii elenistice au dus gustul lor tehnic pentru colosal până la absurd, aşa c um în artele plastice rococoul va sfârşi în gratuitate. Ambiţia puternicilor monarhi a juc at un rol însemnat în întrecerea cu posibilul pe calea grandorii. �Nevoile tehnice ale armatelor sporiseră în mod real datorită noilor situaţii şi condiţii geo grafice cărora trebuiau să le facă faţă. Râurile late ale Orientului trebuiau trecute, mlaşti ile asanate, porturi şi arsenale construite. Grecii se vor fi minunat în faţa „tancurilo r” antichităţii, elefanţii, primele „colosuri” militare cu care veniseră în contact, dar au t uit imediat să găsească mijlocul eficient de a-i face mai puţin primejdioşi. Filip a dat infanteriei macedonene o structură modernă: echipament uşor atenian şi dispu nere tebană. Echipamentul uşor consta în suliţe de aruncat, sabie şi scut uşor, purtat pe br aţul stâng, ceea ce îngăduia luptătorului să aibă amândouă mâinile libere. Formaţia de luptă falanga, a fost împrumutată de la tebani. Rândurile de infanterişti au fost sporite până la adâncimea unei coloane, întregul acţionând aidoma unui „berbec” de oameni. Falanga număra teo etic 4096 oameni, iar unitatea de bază, lohé, avea 16 pedeştri. Fiecare din unităţile intermediare reprezenta dublul precedentei. Falanga mare era c ompusă din patru falange obişnuite şi avea 16 384 infanterişti. Cavaleria elenistică joacă un rol din ce în ce mai important. Pe lângă elefant, elementul principal al forţei de şoc, apar călăreţii cuirasaţi, catafracţii: omul şi calul erau puterni păraţi de armuri grele. Catafracţii sunt costumaţi aidoma predecesorilor lor iranieni. P entru împrospătarea unor astfel de forţe de şoc, nemaicunoscute până atunci prin mărimea lor lumea greacă, se organizează mari herghelii, ca cea de la Pela, având peste 30 000 de iepe şi 300 de armăsari - sau vaste parcuri de elefanţi, cum era cel al lui Seleucos N icator de lângă Apameea pe Oronte, unde regele întreţinea peste 500 elefanţi de luptă. Elefa nţilor africani, de o inteligenţă inferioară, le erau preferaţi cei asiatici, uşor dresabili şi foarte docili. În ce priveşte armamentul{qluetip title=[] } J. P. Vernant (sub direcţia), Problèmes de la guerre en Grèce ancienne, Paris, 1968 – mai ales capitolul datorat lui Pierre Lévèqu e, La guerre à l’é oque hellénistique, pp. 261-287.{/qluetip}, în afara maşinilor de luptă, d care ne vom ocupa în mod special, nu apare nici o inovaţie capitală faţă de armamentul gr ec sau macedonean din sec. IV. Armata seleucidă împrumută de la asiatici utilizarea ca relor cu coase, în rest se ajunge şi în acest domeniu la un fel de Koiné elenistică: pedes traşii sunt înarmaţi cu spadă scurtă, lovind numai cu vârful, cu suliţă de falangist (sárisa) f attic sau macedonean şi scut mic, puternic bombat (macedonean). Tactica nu diferă cu mult de cea a lui Alexandru. Lupta e un şoc frontal a două falang e, însoţită de o serie de hărţuieli, în care formaţiile auxiliare joacă un rol esenţial. Atac efectua de obicei prin aripa dreaptă. Piros renunţă la această tradiţie tactică şi dispune f langa în batalioane separate de contingente mai mobile, înarmate cu suliţe. Noua ordin e creează un front simplu, capabil de mai multe manevre şi în stare să rămână continuu, chiar sub presiunea adversarului. Drept urmare a sporirii posibilităţilor tactice, lupta d evine tot mai mult o chestiune de specialitate, ca şi armata de altfel, producându-s e divorţul între viaţa militară şi civică, confundate până în secolul anterior. În acelaşi ti olul personalităţii comandantului, care de obicei este basileul elenistic. Războaiele, ce purtau altădată numele popoarelor respective, capătă acum denumirea suveranilor ce l e-au condus, iar aceştia titluri ca Nikator, Kalinikos, Nikeforos. În arta plastică personificările victoriei (Níke) (31 a) intră în repertoriul tipologic cure nt. Tehnica de luptă produce maşini pe gustul vremii, pe măsura efectivelor armatelor, a b ogăţiei regilor ce le conduceau, în fine pe măsura rezistenţei celor asediaţi: maşini colosal , care însă nu conţin în construcţia lor descoperiri esenţiale, menite a le face calitativ s uperioare. O excepţie doar: se spune că Arhimede şi-ar fi distrus toate însemnările privin d inovaţiile epocale în domeniul tehnicii militare, considerându-le drept rodul unei a rte josnice şi obscure, supuse necesităţii. Era oare în gestul acesta atitudinea tradiţion ală a grecului faţă de munca manuală şi faţă de ştiinţa legată de scopuri practice, sau, mai de ea, frământarea unei conştiinţe ce nu voia să ofere muritorilor darurile Atenei pe scut ul lui Ares? Maşinile de luptă, apărute în lumea greacă graţie eforturilor militare ale lui Dionis din Si racuza, Filip II şi Alexandru, depăşesc în secolele civilizaţiei elenistice pe cele anteri oare. Inginerii (tehnopoioí) lui Demetrios, Epimahos, Hegetor şi Zoilos, au întrecut p rin mărimea şi ingeniozitatea maşinilor pe Polieidos, constructorul militar al lui Fil ip II, şi pe Harias şi Diades, tehnicienii lui Alexandru. Serviciile tehnice ale armatei macedonene în campaniile din Asia au atins un înalt n �ivel de organizare şi dotare. Artileria de asediu şi de campanie era dirijată de ofiţeri specialişti (mehanopoioí), aflaţi sub comanda lui Diades. Detaşamentele de pionieri şi po ntonieri (heirotéhnoi) erau, în marea lor majoritate, formate din traci. Convoiul ec hipajului (skenoféroi) cuprindea servicii de care, de animale de povară, căruţaşi etc. O i ntendenţă bine organizată aproviziona armata prin achiziţii sau rechiziţionări. Răniţii sau b avii erau îngrijiţi în ambulanţe de către medicii militari. Secţiunea topografică a statului ajor, bematístai, culegea informaţii necesare operaţiilor şi cantonamentelor. Serviciul de transmisiuni era dotat cu semnale optice şi curieri, profitând de gradul înalt de o rganizare a poştei regale persane şi a căilor de comunicaţie. Alături de Demetrios Poliorcetul (cuceritorul de cetăţi), Pios, după afirmaţiile lui Pluta rh, era vestit în arta asediului, în cunoştinţe tactice şi soluţii practice necesare sparger ii unei rezistenţe bine întărite. Datorită maşinilor de război, fortificaţiile simple cu care se apărau oraşele greceşti în veacurile anterioare (de obicei incinte cu fundaţia de piatră, zid de cărămidă arsă sau nu şi metereze în care lemnul era din belşug întrebuinţat) se compl aţa curtinei, acum de piatră, prevăzută cu turnuri, se săpa un şanţ adânc, umplut cu apă (pen îngreuna apropierea maşinilor de zid). De multe ori o a doua incintă se afla în spatele primei, iar porţile de acces erau prevăzute cu capcane. Fără îndoială că tehnica elenistică ortificaţiilor nu a atins dezvoltarea ce o cunosc în epoca romană sistemele de apărare a le oraşelor. Fortificaţiile elenistice au făcut în epocă obiectul mai multor lucrări de specialitate, d intre care cea a lui Filon din Bizanţ, Enciclopedia mecanică, s-a păstrat parţial în tradu cere latinească (Cartea VII, Paraskeuastiká, se ocupă de fortificaţii, iar următoarea, Pol iorketiká, de maşinile de luptă). Biton, sub Atalos I, şi Heron din Alexandria (secolele II-I) scriu şi ei tratate de poliorcetică, tehnică ce astfel teoretizată apare a fi pri n excelenţă elenistică. Plutarh (Demetrios, 20, 1-6), confirmat de Diodor (XX, 92, 2) descrie pasiunea n emărginită a lui Demetrios pentru tehnică{qluetip title=[] } Claude Wehrli, Antigone e t Démétrios, Thèse, Geneva, 1968.{/qluetip}. Asediul Rodosului a necesitat o mare desfăşur are de forţe şi gloria învinsului nu a fost mai mică decât cea a învingătorilor; celui despre care se spunea că nu se află loc întărit să-i reziste insularii îi veniseră de hac. Printre maşinile colosale folosite de Demetrios la celebrul asediu se numără şi „ţestoasa” lu Hegetor din Bizanţ. În principiu, aceasta era o cuirasă de lemn şi metal, aşezată pe roţi, p ntru a proteja pe săpătorii de la fundaţiile zidului (în cazul că putea fi năruit) sau pe be rbecarii ce atacau cu un uriaş „berbec” incinta, la diverse înălţimi, străpungând-o (fapt mai eu de realizat dacă între paramentul exterior şi cel interior al acesteia se afla un n ucleu, emplecton, de piatră legată cu pământ sau var). Ţestoasa avea o bază de cca 19 x 13 m , pe care erau fixaţi 4 montanţi lungi de 10,64 m şi groşi de 0,37 x 0,45 m. Ea se afla aşezată pe 8 roţi cu diametrul de 2 m şi groase de 0,89 m, formate din blocuri de lemn p rinse cu benzi de fier. Berbecul putea fi ridicat cu scripeţi până la 30 m (multe din dimensiuni sunt exagerate, printre care cea a înălţimii de ridicare a berbecului, căci f ortificaţiile elenistice nu coborau sub 9 m înălţime, dar nici nu depăşeau 12-14 m). Greutat ea unei astfel de maşini era de 138 tone şi necesita, spre a fi manipulată, 100 de oam eni. Helépola sau „cuceritoarea cetăţilor” era o maşină de luptă complexă, în formă de turn cuiras t cu berbeci, poduri mobile, punţi de luptă, căngi, aruncătoare de suliţe şi pietre etc. La Rodos era flancată de fiecare parte de către patru „ţestoase”. Atenianul Epimahos a fost c onstructorul ei, după parametrii ceruţi de Demetrios. Baza turnului era un pătrat cu l atura de 22 m; el avea înălţimea în jur de 40 m. Rodienii s-au priceput însă să o scoată din bombardând-o la bază cu blocuri de piatră grele de cca 80 kg, lansate pe glisiere şi ca re, rupând solidele bârne de susţinere, antrenau prăbuşirea etajelor superioare îngreunate d e armament, proiectile, maşini etc. Vitruvius transmite anecdota că prin infiltraţii a rhitectul rodian Diognetos ar fi transformat într-o mlaştină terenul pe care manevra a ceastă maşină cu roţile ei uriaşe, făcând-o inutilă prin înnămolire. El ar fi dăruit-o apoi c vit ulterior la construcţia colosului), primind o pensie viageră pe care rodienii iau suspendat-o atunci când arhitectul Calias din Arados a expus Adunării proiectul u nor întărituri dotate cu un dispozitiv pe placă turnantă, capabil să prindă şi să ridice o he olă, transportând-o înăuntrul zidurilor. Calias se pare că a căpătat pensia lui Diognetos; sc imbarea unei hotărâri a Adunării se făcea mult mai uşor decât trecerea unei helepole peste în ea unui zid de incintă! �Maşinile de aruncat, şi ele întrebuinţate la asediul Rodosului, erau de două feluri (după na tura lansării, directă sau indirectă), eutytone sau palintone. În general acestea funcţion au pe principiul torsiunii; s-au construit însă şi aruncătoare acţionate de pistoane cu ae r comprimat. Aruncătoarele lansau contra meterezelor, fie suliţe simple sau incendia re (eutytone), fie proiectile de piatră (palintone), ce puteau atinge diametrul de 30 cm. După câte se ştie, aruncătoarele sau catapultele au fost folosite în câmp deschis, d eci ca armă de atac contra infanteriei, numai în bătălia de la Mantineea (207), de către t iranul Spartei, Mahanidas. Ele constituiau însă un frecvent armament de bord al vase lor de război, flota fiind un sector de predilecţie al materializării ambiţiilor suveran ilor elenistici. Se desfăşoară o adevărată cursă a înarmărilor navale. Corăbii de război uria use în şantier, iar flotele întrec ca efective pe cele ale veacurilor anterioare. Astfel, Ptolemeu I are escadre de 150-200 vase, Demetrios Poliorcetul de 550, Pi ros se deplasează în Sicilia cu 200 corăbii, iar Antioh III, care din toţi suveranii ele nistici dispunea de flota cea mai mică, aliniază 100 nave cu punte şi 200 uşoare. Vasele de luptă de dimensiuni excepţionale erau adevărate cuirasate ale antichităţii; pentru a f i anihilate, ele trebuiau fie incendiate, fie atacate cu puternice maşini (catapul te cu proiectile grele sau incendiare). Din flota lui Alexandru, Ptolemeu a moştenit partea cea mai mare. Vasele de luptă cl asice în sec. IV erau triremele cu trei rânduri de vâsle suprapuse. Către sfârşitul aceluiaşi secol, numărul rândurilor de vâsle creşte până la 6. Între 315-288 el urcă până la 16, Demetr nd cel dintâi care armează nave cu 15 şi 16 rânduri de vâsle. El unea două sau mai multe vas e printr-o punte comună, pe care plasa maşini grele de luptă, putând să atace porturile de pe mare cu o „artilerie marină”. Pentru a preîntâmpina scufundarea acestor adevărate fortăre plutitoare, le înconjura, la circa un metru deasupra apei, cu un puternic parapet de lemn, fixat de punte şi ieşind în exterior la suficientă depărtare, astfel încât navele du ne să se izbească de el şi să nu-şi poată, venind în viteză, înfige pintenul în chila fortăre tul împiedica, în acelaşi timp, abordarea cu ajutorul căngilor şi al punţilor mobile. Între 288 şi 246, şantierele navale, în special cele ptolemaice, produc adevăraţi monştri mar ni: corăbii de război cu mai mult de 16 rânduri de vâsle suprapuse, culminând cu cea armată de Ptolemeu II, care dispunea de 30 de rânduri de vâslaşi pe o parte. Pentru a face faţă flotei lui Demetrios Poliorcetul, Lisimah dispune construirea în şant ierele de la Heracleea Pontică a vestitei Leontoforos, remarcabilă prin mărimea şi frumu seţea liniei sale. Ea a fost lansată la apă în 280. Antigonos Gonatas, fiul lui Demetrio s, pune în capul escadrelor sale o navă colosală, dobândind astfel victoria împotriva lui Ptolemeu II, în bătălia navală din 258 de la insula Cos. După victorie, vasul a fost dedic at lui Apolo la Delos. Ptolemeu IV Filopator (221-203), regele matricid şi fantast, realizează în şantierele Al exandriei ultima şi cea mai mare ambarcaţiune de acest gen: teserakontera, nava cu 4 0 rânduri de vâsle suprapuse. Atenaios (V, 203 e - 204 b) ne dă o descriere detaliată a acesteia. Era lungă de cca 100 m, largă între 12-16 m, având o înălţime de 15 m, până la acro on, ornamentul prorei. Era dotată cu 4 cârme, lungi de 10 m, uşor de manevrat, căci mânere le erau bine lestate cu plumb şi riguros centrate. Menţiunea că avea două prore şi două pupe ne îndreptăţeşte a crede că era un fel de catamaran{qluetip title=[] } Lionnel Casson, Sh ips and Seamanship in the Ancient World, Princeton, 1971, capitolul The Warship of the Hellenistic Age.{/qluetip} (vas cu două corpuri plutitoare legate). Capacit atea sa umană era enormă: 4 000 de vâslaşi, 400 de oameni de echipaj şi 2 850 de luptători p e punte. Un dezastru în larg ar fi însemnat dintr-un condei dispariţia a peste 7 000 d e oameni. Costul unor astfel de coloşi ne este necunoscut, în tot cazul împuţinarea păduri lor în unele regiuni ale Mediteranei orientale constituia doar o parte a preţului plăt it pentru realizarea acestor ambiţioase şi zadarnice visuri. Rămânerea în larg peste noapt e a navelor colosale, cât şi îndepărtarea lor prea mult de coastă erau de neconceput. Nept un, gelos pe bogăţia monarhilor elenistici, megalomani fără acoperire, căci nu orice plute a se putea numi navă, abia aştepta prilejul să arate că nu se lăsa uşor înfrânt... De la statuia colosală a lui Helios din Rodos la maşinile uriaşe de luptă întrebuinţate de n u mai puţin colosalele armate şi flote, acelaşi spirit străbate şi defineşte o epocă în ce pr e idealul tehnicii sale. „MINUNILE” - ARHITECTURA PRINCIARĂ, PUBLICĂ ŞI PRIVATĂ �În dorinţa de a-şi împodobi capitalele, cel mai adesea oraşe întemeiate chiar de ei, basilei i elenistici nu şi-au cruţat nici forţele, nici resursele financiare. Regiuni întinse, c a de pildă Egiptul, îşi vărsau bogăţiile spre împodobirea şi fala câtorva cetăţi. Acestea înă nui urbanism nou, evoluat, monumente pe care contemporanii şi urmaşii le-au socotit adevărate „minuni”, alături de altele mai vechi, pe care lărgita lume elenistică le integras e de puţină vreme coordonatelor civilizaţiei sale (Piramidele, Grădinile suspendate, rea lizări ce nu depăşeau numericeşte canonul fatidicei cifre 7; p. 224). Principalul aspect „miraculos” al construcţiilor astfel „canonizate” era colosalul, la car e ne-am referit în paginile capitolului precedent. În cel de faţă vom zăbovi asupra proble melor urbanismului şi arhitecturii elenistice. Hipodamos din Milet (sec. V) a introdus în lumea greacă noul urbanism al cetăţilor, străzi le urmând a se tăia, în această concepţie, în unghi drept. Pe vremea lui Pericle, el a alcătu t planurile Pireului, urmaşii săi din epoca elenistică aplicându-i mai departe ideile în n oile oraşe ce se edificau sau care se restructurau fundamental. Între străzile ce se înc rucişau în unghi drept se aflau cvartaluri de case, numite, mai târziu, insulae (lat.) . Spre deosebire de oraşele romane, cetăţile elenistice nu aveau străzile pavate. Polibi os (VI, 31, 10) asemuia noul plan al oraşelor elenistice cu castrul unei legiuni r omane, ale cărui artere principale, cardo şi decumanus se tăiau în centru în unghi drept. Adevărul este că planul oricărui oraş trebuia să ţină în primul rând seama de realităţile nat locului. Multe cetăţi erau aşezate la poalele unei coline, ca Priene (4, 4a) şi Seleuci a în Pieria, sau pe mai multe terase stâncoase suprapuse, ca Pergamul, sau pe o limbă de pământ, ca Alexandria, cuprinsă între mare şi lacul Mareotis. Altele, care se bucurau d e un teren vast, puteau să-şi permită luxul unui plan perfect rectangular şi al unei inc inte regulate, ca, de pildă, Antigoneia din Bitinia. Ţesătura străzilor era astfel orientată încât să asigure caselor cât mai mult soare peste zi, r în regiunile calde, ca la Alexandria, aerul străzilor perpendiculare pe mare şi pe l ac, să fie în permanenţă primenit de vânturile ce băteau pe această direcţie. Arterele oraşel au în general înguste. La Alexandria strada principală măsura cca 30 m lăţime, la Pergam - 1 0 m, iar în cetăţile mai mici în jur de 7 m; cât priveşte străzile laterale, lărgimea lor var tre 3 şi 5 m. Deşi epoca e caracterizată prin sinteza arhitecturii tradiţionale greceşti cu concepţia te hnologică inginerească în proiectarea şi executarea marilor construcţii urbane de interes public, oraşele elenistice nu dispuneau de comodităţile şi serviciile ce vor face cunosc ute în lume priceperea şi spiritul practic ale arhitecţilor romani de mai târziu. Apa este adusă prin apeducte în pantă naturală, dar uneori şi forţată, sub presiune, să urce ca la Pergam, unde la 18 atmosfere parcurge câţiva kilometri prin conducte metalice . La Alexandria, un canal din Nil aducea apa în oraş în diverse cisterne de decantare, pornind de aici spre locurile comune de consum (fântânile), căci puţine case aveau cond ucte de aducţie (alături de locuinţele oficialilor, casele de raport cu mai multe etaj e). Cât priveşte canalizarea, cetăţile elenistice sunt departe de salubritatea oraşelor romane . La Pergam şi la Atena, legi speciale ordonau acoperirea canalelor de evacuare al e caselor, dar de fapt neacoperirea lor era regulă în marea majoritate a centrelor u rbane. Poziţia centrală într-o cetate o ocupa piaţa. Ea era conturată de cele două artere principal e, care puteau fi, în unele cazuri, paralele (ca la Priene), şi nu dispuse în cruce. P e una sau mai multe laturi, piaţa era înconjurată de portice (de obicei pe trei laturi , căci a patra o ocupa strada mare). Herodes cel Mare al Iudeii (73-4) este printr e primii care construieşte la Antiohia galerii cu coloane de-a lungul străzilor prin cipale. În epoca romană, acest tip de colonade va căpăta o largă răspândire în oraşele orient le imperiului. Incintele oraşelor elenistice sunt, din punctul de vedere al urbanismului, diferit e de cele ale oraşelor epocii clasice. Necesitatea fortificaţiilor vine în contradicţie, în scurtă vreme, cu creşterea tot mai accelerată a centrelor urbane care depăşesc liniile în iturilor, faptul creând complicaţii în circulaţia internă a vehiculelor şi a pietonilor, agl omeraţii şi, în ultimă instanţă, imposibilitatea unei sistematizări eficiente. Evident, nu to te oraşele se bucurau neapărat de avantajele acesteia; alături de cetăţile „moderne” sau „mod izate”, existau tradiţionale aglomerări orăşeneşti lipsite de ordine care şi-au păstrat, nesi isindu-se de valul înnoitor al epocii, aspectul pitoresc de odinioară pe care-l dădea �individualismul dezordinei estetice: era situaţia în care se afla Delosul. Alexandri a se revărsa, după cum vom vedea, peste zidurile de incintă, iar Antiohia cuprindea cu o incintă comună patru oraşe sau cartiere, la rândul lor întărite cu ziduri, în vreme ce o l rgă linie de metereze închidea în aria ei Demetrias şi Pagasai, în Tesalia. Alexandria şi Pergamul sunt oraşe prototipuri ale urbanismului şi vieţii citadine din se colele elenismului. Către 200, Alexandria era cel mai mare oraş al lumii, întrecut mai târziu de Roma, dar numărând pe vremea lui Augustus (dacă informaţiile sunt exacte) cca u n milion de locuitori. Ea a fost proiectată de Deinocrates din Rodos, unul din arh itecţii lui Alexandru, planul iniţial având forma unei hlamide macedonene. Alexandru u nise insula Faros cu ţărmul printr-un dig în lungime de şapte stadii (Haptastadion) care , implicit, crea două bazine portuare. La vest se afla un port artificial, Eunosto s, legat printr-un canal de lacul Mareotis. În ambele porturi, de la vest şi est, se afla câte un bazin închis, kibotos, şi anume portul militar, şi portul regal al Ptoleme ilor. Cel din lacul Mareotis era principalul port comercial al oraşului, destinat în magazinării produselor de tot felul, venite din interiorul ţării. Porturile de la mare nu aveau un trafic atât de intens, datorită statutului etatist al comerţului exterior lagid. În jurul portului de est se afla complexul de palate ale Ptolemeilor - Bruhion, te mple, grădini, Muzeul, Biblioteca, cazărmile unităţilor de gardă, precum şi necropola regală monumentul mausoleu al lui Alexandru (Sema), construit de Ptolemeu Filadelful cu ocazia transportării de la Memfis la Alexandria a rămăşiţelor marelui erou. Alexandria mo dernă suprapunând în întregime oraşul elenistic, ruinele acestuia aproape că au dispărut cu t tul din pricina succesivelor locuiri şi săpături pentru fundaţii. Oricum, se ştie că dintre clădirile publice administraţia centrală, tribunalul, gimnaziul precum şi marile magazii ale fondului centralizat se aflau înăuntrul zidurilor. În afara lor, la est, se găseau hipodromul şi stadionul, apoi cartierul Eleusis, locuit în majoritate de greci, şi, în f ine, până la Canope se întindeau grădinile luxoaselor rezidenţe ale mai marilor zilei. La vestul incintei se afla cartierul indigen Racotis, la marginea căruia Ptolemeu Sot er a ridicat un templu închinat divinităţilor Isis şi Serapis. Pergamul, capitala Atalizilor şi a unui stat cu o suprafaţă de cca 172 000 km2, era o replică în grandoare şi ambiţie a Alexandriei, căci relaţiile încordate ale dinastiei locale u Seleucizii au făcut-o să se apropie mai mult de Ptolemei, copiindu-le sistemul adm inistrativ şi metodele de acumulare a bogăţiilor. Aşezat în terase pe fertila vale a Caicu lui, la 24 km de mare, vechiul târguşor misian îşi datorează înflorirea acelei importante păr din tezaurul lui Alexandru care fusese lăsată în paza lui Filetairos şi care, după moartea regelui, rămăsese la discreţia păstrătorului. Oraşul era construit pe o colină în formă de c unar, pe terasele căreia se aglomerau într-o „dezordine estetică” cele trei gimnazii dispu se în etaje, la care se ajungea prin zidul acropolei (I) şi prin propileele ce urmau imediat după acesta, pătrunzându-se astfel din oraşul de jos, al locuinţelor cetăţenilor de d, în zona clădirilor publice cu caracter civil sau sacru. Pe terasa superioară se afl au teatrul (II), Biblioteca, templul Atenei, altarul lui Zeus (III), agoraua sup erioară, palatul Atalizilor, cazărmile şi magaziile, toate strânse laolaltă de zidul de in cintă puternic fortificat. Pe terasa imediat inferioară erau situate templul şi altaru l Demetrei, Pritaneul şi sanctuarul Herei, care se aflau exact deasupra celor trei gimnazii, dispuse în etaje, şi a agorei inferioare. În afara incintei acropolei, la o oarecare distanţă pe platou, era aşezat marele complex curativ al templului lui Ascle pios, către care conducea o cale sacră. Complexul era format dintr-o curte, închisă pe t rei laturi de portice, cu un teatru pe latura nordică şi o serie de clădiri pe partea vestică, înşirate de la nord la sud după cum urmează: o bibliotecă de specialitate, intrarea , atrium şi propileele, care dădeau în marea curte interioară, templul circular al lui Z eus Asclepios - unul din cele mai interesante monumente bazate pe rotund şi în multe privinţe înrudite cu Panteonul lui Agrippa-Hadrian (de altfel maxima înflorire a Ascl epeionului va fi în vremea lui Antoninus Pius, 138-161 e.n., din complexul ridicat de Eumenes II rămânând prea puţine urme înserate în ruinele şi substrucţiile romane), în fin ubatoriul circular, sala unde se operau în timpul somnului miraculoasele vindecări. Urbanismul elenistic este cel mai adesea de iniţiativă princiară. Atunci el este sompt uos şi nu cunoaşte limitarea resurselor financiare, ca cetăţile libere, Priene de pildă, c e reuşiseră să realizeze şi ele totuşi paşi mari pe calea noilor concepţii{qluetip title=[] } Roland Martin, L’urbanisme dans la Grèce antique, Paris, 1956.{/qluetip}. Basileii e �lenistici, spre a-şi dovedi sentimentele filoelene, înzestrau cu clădiri somptuoase or aşe de veche tradiţie culturală sau religioasă: e cazul munificienţelor arhitecturale atal ide la Atena şi Delfi (constând în portice spaţioase), a porticelor lui Antigonos Gonata s, Atalos I şi Filip V la Delfi şi ale lui Antioh I la Milet, printre multe altele. În ce priveşte ordinele, noile forme arhitecturale, ca şi decorarea elementelor acesto ra, epoca elenistică îşi are propria ei notă distinctivă. Doricul, ionicul şi corinticul au fost deopotrivă folosite. Primul manifestă serioase tendinţe de a-şi pierde masivitatea, evoluând către rafinamentul caracteristic ionicului. Antablaturi mai puţin masive top esc arhitrava, friza şi cornişa într-o singură piesă monolită. Metopele încep încă cu Tolos-u la Epidaur (350) a fi decorate cu elemente florale stilizate sau cu patere. Acee aşi dorinţă de a exprima supleţea (inerentă ionicului) duce la diminuarea dimensiunilor ac estuia, în special ale capitelului. Corinticul se conformează şi el. Ordinele suprapuse, ionic/doric, sunt folosite pe scară largă, cel de sus primind o balustradă sculptată, cum e cazul porticelor înconjurătoare ale templului Atenei de la P ergam. Se poate spune că Pergamul atinsese virtuozitatea în proiectarea şi construirea porticelor cu etaj, clădiri destinate în primul rând negustorilor. Arhitectul Hermogenes dă în sec. II un nou canon ordinului ionic elenistic. Singurel e lui lucrări cunoscute sunt templul lui Dionysos de la Teos şi cel al Artemidei de la Magnesia pe Meandru, cel din urmă realizat între 150-130. Hermogenes a luat forma capitelului ionic arhaic şi a adaptat-o gustului elenistic, aidoma sculptorilor c ontemporani care recurg la motivele şi iconografia epocilor anterioare, transpunându -le în optica vremii. Chiar dacă afirmaţiile lui Vitruvius despre proporţiile lui Hermog enes nu s-au verificat în realitate, influenţa celui din urmă asupra arhitecturii roma ne nu e mai puţin demnă de luat în consideraţie. Ordinul corintic devine foarte popular, mai ales la sfârşitul elenismului, în detrimen tul celui ionic, cu care, de altfel, se contaminează, arhitectura romană preluând şi dez voltând apoi acest hibrid. Noile forme arhitecturale, de sorginte orientală, nu depăşesc un anumit nivel minim. E ste vorba de arc, boltă şi cupolă. Arcele apar la Pergam şi Didima, fără a fi însoţite însă d aforţii necesari susţinerii acestora, neasimilaţi de gândirea arhitectonică grecească. Bolţil se întâlnesc mai ales la plafoanele camerelor funerare sau la cisternele de apă ale A lexandriei. Despre utilizarea chiar pe scară redusă a cupolei nu suntem foarte bine informaţi. Formele arhitectonice bazate pe rotund încep să-şi facă timid apariţia chiar în pl nul clădirilor. Ele vor avea o mai mare dezvoltare în Italia în sec. I î.e.n., dar pot f i citate şi semnificative exemple în nordul bazinului egeean, ca, de pildă, Kabeireion -ul de la Samotrace, ce comporta o absidă semicirculară. Nu insistăm însă asupra unor edif icii pe plan circular, vestitul Tholos de la Delfi sau Filipeion-ul de la Olimpi a, ele fiind îndeobşte socotite, alături de monumentul horegic al lui Lisicrates de la Atena (334), protoelenistice; Arsinoeionul de la Samotrace continuă însă tradiţia ce ev oluează către marile clădiri cu plan rotund, care vor fi amfiteatrele romane. Cu privire la corectivele optice aduse elementelor unei clădiri se poate nota că éntas is-ul (curbura profilului vertical al coloanei) se fixează în partea superioară a fusu lui, în simetrie cu o uşoară îngustare la piciorul acestuia. Coloanele unor case de la D elos comportă o pseudoéntasis, constând dintr-o bruscă îngustare a părţii superioare a fusulu . Curbatura stilobatului şi antablaturii era realizată în orice construcţie de oarecare pretenţii. Didimeionul şi alte mari temple elenistice o respectă deopotrivă cu înclinarea către înăuntru a pereţilor. Rafinamentul decoraţiei elenistice se caracterizează prin tratarea delicată a liniilor curbe. Decoraţia florală şi geometrică este lucrată cu minuţiozitate şi supleţe. Densitatea este mai mare şi implicit şi complexitatea, fără însă ca prin aceasta să devină încărcată. În ric, capitelurile şi bazele coloanelor sunt tratate sculptural, ca piese independe nte. Echina (porţiunea dintre capitel şi fusul coloanei) e deseori sculptată în kymation , subliniată de un şir de ove şi astragale (arşice). Capitelul ionic cu volutele plasate pe diagonală îşi face apariţia în sec. III în sala hipostilă de la Delos. Toată bogăţia detaliilor arhitecturale era puternic subliniată prin culoare. Capitelul c orintic era de cel mai mare efect coloristic. Tamburul său era de obicei roşu intens . Frunzele de acant erau vopsite în verde palid sau în albastru, cu vârfurile îndoite, în roşu; galbenul şi uneori auriul îşi făceau ici şi colo apariţia. Fusurile şi bazele coloanelo �ca şi antablatura rămâneau necolorate pentru a crea un contrast puternic cu capiteluri le. Din nefericire, din palatele regilor elenistici nu ne-au rămas mărturii arheologice. Şi monumentele lor funerare s-au păstrat puţine şi fragmentare. Este de citat în acest se ns mausoleul de la Belevi, lângă Halicarnas, databil către mijlocul sec. III. Un bloc de stâncă, servind drept nucleu al întregului, era placat cu marmură şi înconjurat, de la o anumită înălţime în sus, de o galerie susţinută de coloane corintice. Tipul microasiatic al m usoleului de felul celui de la Halicarnas este evident şi în construcţia de la Belevi. Acesta din urmă este însă ceva mai redus ca dimensiuni. Aflat în vecinătatea Efesului, va fi aparţinut unui dinast local. Pieţele oraşelor şi porticele ce le înconjurau erau cel mai adesea mărturie a munificienţei princiare autohtone sau de aiurea. Templele{qluetip title=[] } Helmut Berve – Gott fried Gruben. I templi greci, Florenţa, 1962.{/qluetip}, construcţii prin excelenţă cost isitoare, necesitau de multe ori efortul comun al basileilor şi al cetăţenilor. Constr ucţia lor putea dura mai multe secole. E cazul Olimpeionului atenian (IV) sau al t emplului Artemidei din Efes şi chiar al celui al lui Apolo de la Didima. Noul Artemision, reconstruit după focul pus de Herostrat, era opera (planurile ans amblului şi ale decoraţiei) arhitectului Deinocrates din Rodos, construcţia fiind încă net erminată pe la jumătatea sec. III. Antipatros din Sidon, în una din epigramele sale, n umără templul printre cele şapte minuni ale lumii, alături de Mausoleul din Halicarnas şi de Colosul din Rodos. Planul era dipteroctosil, măsurând aproximativ 117 m lungime şi 63 lăţime. Edificiul cel nou respecta întocmai dimensiunile celui anterior, numai că, sp re deosebire de acela, nu avea un stilobat jos, la nivelul platformei pe care er a situat, ci, conform concepţiei monumentalităţii orientale, a divinităţii şi a eroului, rid icaţi deasupra muritorilor (la Didima, Halicarnas şi la alte monumente din Asia Mică), noul templu se înălţa deasupra unui bazament de 13 trepte, însumând 2,68 m. Edificiul număra 127 coloane ionice dintre care 36 cu partea de jos a fusului scul ptată în altorelief (erau sculptate primele 3 şiruri de 8 coloane, câte două coloane exter ioare antelor din al patrulea şir şi opt coloane dispuse în câte două şiruri în interiorul an elor). Una din cele 36 „baze” sculptate, aproape de înălţimea unui om, a fost realizată de S copas, iar o alta, păstrată la British Museum, e concepută în maniera lui Praxitele. Pentru grecii din Asia Mică sanctuarul lui Apolo de la Didima, lângă Milet, era un Del fi al Greciei continentale. El a fost distrus de perşi, în 494, asemenea bogatei cetăţi în vecinate. Seleuc I, readucând de la Ecbatana statuia de bronz a zeului, opera lui Canahos din Siciona, a reînceput, pe la 300, reconstruirea sanctuarului, donând o im portantă sumă de bani în acest scop. Planurile se datorau lui Peonios, unul din arhite cţii care lucraseră la Artemision, şi lui Dafnis, probabil un localnic. Rod al concepţie i arhitectonice a clasicismului târziu, Didimeionul înregistrează toate fazele arhitec turii şi sculpturii elenistice, edificarea sa durând cinci secole, iar distrugerea u ltimă surprinzându-l cu detalii încă neterminate. Este templul cel mai semnificativ pentru arhitectura elenistică, pentru marea ei r eceptivitate faţă de Orient, pentru libertatea de creaţie pe care o dovedeşte. Dimensiun ile stilobatului erau de 51 x 109 m, iar coloanele ionice aveau 19,70 m înălţime. Dipt er decastil, înălţat pe un bazament de 3,15 m în 14 trepte, templul număra 12 coloane între ante, întâmpinându-l pe privitor cu o adevărată pădure de trunchiuri canelate de marmură (6a) O dată pătruns pe uşa edificiului, postulantul răspunsului oracular se găsea într-o sală al c i plafon sculptat era susţinut de două uriaşe coloane corintice. Până aici doar putea înaint a în sanctuar. Trei uşi imense, blocate cu balustrade, dădeau pe o scară monumentală, care cobora într-un naos nemaiobişnuit: o curte sub cerul liber, măsurând 21,71 x 53,63 m. O mărgineau pereţii propriu-zişi ai cellei templului, ritmaţi de pilaştri şi decoraţi, sub o p eudoarhitravă, de o friză cu motiv heraldic stereotip de lei înaripaţi afrontaţi, susţinând o liră. În fundul acestui sékos, numit în inscripţii şi ádyton (pentru că nu era accesibil mulţ ci numai preoţilor care foloseau două scări închise dând în sala cu coloane corintice), se găsea un mic templu tetrastil apter (6), în care era adăpostită statuia de cult a lui Ap olo. Acesta nu era mai mare decât cel al Atenei Nike de pe Acropole, dar bogăţia şi strălu cirea decoraţiei sale sculpturale îl făceau o adevărată bijuterie a arhitecturii elenistic e timpurii. Friza şi capitelurile pilaştrilor adytonului sunt executate însă în sec. II, d ezvoltând o bogăţie vegetală pe măsura barocului caracteristic vremii. Pătrunsă de acelaşi sp t e şi realizarea multor capiteluri ionice, între ale căror volute diagonale apar prot �ome de grifoni, iar în înseşi centrele volutelor sunt sculptate chipurile patetice ale lui Zeus şi Apolo. Bazele coloanelor sunt, în unele cazuri, tăiate în octogon, feţele lor fiind decorate cu reliefuri reprezentând dezvoltări florale şi fantastice animale mar ine (6b). Toată această viziune barocă, eminamente decorativă, are ca urmare desfiinţarea valorii structurale a coloanei. Spre deosebire de temple, teatrele sunt edificii destinate exclusiv unor funcţiuni publice. Fiecare oraş care se respecta îşi avea teatrul său de piatră. Într-o clădire de ace t gen se disting trei părţi importante: şirurile de locuri dispuse în pantă şi circular, rez ervate spectatorilor (téatron), segmentul de cerc cuprins la baza pantei în curba ul timului şir de locuri - orchestra, în cuprinsul căreia se afla altarul lui Dionysos şi u nde odinioară evolua corul spectacolelor tragice tradiţionale, şi, în fine, scena, eleme nt care suferă importante modificări în secolele elenismului, datorită degradării spectaco lelor tragice în hilarotragedii şi a predominării acelei comedii cunoscută sub numele de comedie nouă. Asupra acesteia ne vom opri într-un capitol aparte pentru că ea apare c a urmare a schimbărilor intervenite în societatea vremii, reflectând viaţa zilnică din cet ate, dar şi aşa-zisa „idilă rustică”. Teatrul micului, dar elegantului oraş Priene (5, 5a, 5b) este un bun exemplu pentr u arhitectura acestor construcţii de la începutul sec. III. Scena de piatră a fost rid icată pe la 290-280 şi se compunea din două etaje. Primul, aflat la nivelul orchestrei , susţinea, prin nouă semicoloane angajate, o platformă (logeíon) pe care evoluau actori i. Între semicoloane, spaţiul era acoperit de panouri pictate sau de uşi. În secolele anterioare, acest fundal era scena (paravanul) propriu-zisă, în faţa căreia ju cau actorii. Dispariţia corului în comedia nouă a degajat orchestra de orice funcţie dra matică, actorii debitându-şi rolurile pe platforma susţinută de semicoloane, al cărei fundal îl forma etajul scenei, deschis prin trei sau mai multe porţi mari (tyrómata), ocupat e fie de panouri pictate, fie având alt rost în desfăşurarea spectacolelor. Prin opoziţie cu acel etaj al scenei, şirul de semicoloane angajate, ca şi platforma pe care o susţi neau (logeíon), au căpătat numele de proskénion. Asupra rostului diverselor părţi ale clădiri scenei şi a momentului folosirii lor s-au emis mai multe ipoteze{qluetip title=[] } Margarete Bieber, The History of Greek and Roman Theatre, Princeton, 1961, p . 114.{/qluetip}. Una din acestea presupune un prim rol eminamente decorativ al proskénion-ului, care apoi, cu începere din sec. II, se transformă în platforma pe care actorii îşi interpretau rolurile. O altă ipoteză, admiţând rostul menţionat al proskénion-ulu crede că abia în sec. II peretele din spatele acestuia încetează de a fi masiv, perforat doar de porţi mici, pentru a se deschide în acele mari spaţii (tyrómata) destinate a pr imi panourile pictate etc. Oricum ar fi stat lucrurile, este clar că în vremea elenismului arhitectura scenei s e restructurează pentru a face faţă cerinţelor sporite ale „regiei” şi scenografiei, ea trans iţând apoi teatrului roman şi celui modern întregul bagaj de noţiuni care jalonează astăzi co cepţia noastră asupra spectacolului. Adăugăm că studiile asupra unor teatre elenistice (de la Priene, Epidaur, Noul Pleuron) au scos în evidenţă diminuarea acelui teologeíon (loc ul în care apăreau divinităţile pentru rezolvarea deus ex machina a conflictelor dramati ce), consecinţă firească a trecerii deznodămintelor în teatru de pe seama zeilor pe cea a în tâlnirilor, recunoaşterilor, într-un cuvânt pe seama soartei (Týhe), zeitatea am putea spu ne eponimă (care dă numele) a întregii civilizaţii elenistice. Arhitectura teatrelor elenistice vădeşte şi ea o mare mobilitate şi inventivitate, confo rmându-se aşezării şi nevoilor specifice ale cetăţilor. Astfel teatrul de la Pergam din pric ina crizei de spaţiu nu avea o scenă de piatră, ci una de lemn amovibilă, prin proskénion trecând una din străzile oraşului. Întregul eşafodaj se sprijinea pe bârne înfipte în lăcaşur atră, acoperite după reprezentaţie. La Megalopolis scena era adosată sălii Sfatului cu car e comunica, iar la Aezani era plasată în dreptul intrării în stadion, şirurile de bănci ale teatrului (téatron) depăşind în lărgime lăţimea stadionului însuşi. Aceste soluţii interesant vau, fără îndoială, importante probleme de construcţie cât şi de utilizare. Gimnaziul{qluetip title=[] } Jean Delorme, Gymnasion, étude sur les monuments cons acrés à l’éducation en Grèce, des origines à l’em ire romain, Paris, 1960.{/qluetip} e altă c e publică definitorie pentru fiecare cetate grecească. Până în secolul IV el era întâlnit num i în lumea greacă; după expansiunea lui Alexandru, gimnaziile apar în toate oraşele nou înte meiate şi în multe din cele indigene din vastele teritorii deschise elenismului. Centrul de gravitate al complexului destinat culturii fizice, educaţiei cetăţeneşti şi chi �ar intelectuale era curtea, care nu avea nici o instalaţie specială, ci era lăsată liberă pentru exerciţii, nepavată (ca, de altfel, şi străzile tuturor oraşelor elenistice), înconju rată fiind de statui sau de baze de statui, deseori şi de un peristil, în faţa căruia un c anal colecta apa de ploaie (Delfi, Epidaur, Olimpia, Milet, Asos, Priene). În spat ele porticului existau, în general, galerii cu diverse încăperi hărăzite funcţionării institu i. O parte importantă o ocupau xisturile sau paradromidele, culoare lungi, acoperite, deseori duble (despărţite printr-un şir de coloane), unde atleţii se exersau pe vreme u râtă. Dintre sălile destinate pregătirii intelectuale, exedra capătă cu vremea o sporită impo tanţă: filozofii sau profesorii aflaţi în trecere prin oraş îşi ţineau aici conferinţele, sub nd prin aceasta caracterul de „universitate liberă” a gimnaziului elenistic. În fine, ba ia sau lútron-ul era amplasată, din motive igienice, împreună cu celelalte instalaţii sani tare, într-o zonă mărginaşă a perimetrului ocupat de ansamblu. Un caz particular al arhite cturii gimnaziului (datorat configuraţiei terenului) îl constituie cel de la Pergam, despre care am mai amintit. Alte clădiri publice, ca Buleuterionul (clădirea Consiliului) sau Eclesiasterionul ( clădirea Adunării) păstrează structura celor similare din perioada antecedentă, ele vădind în mai multă monumentalitate, caracteristică gustului vremii (Priene şi Milet). Eclesiast erionul de la Milet cuprindea, se pare, şi un téatron. Edificiile de acest gen prefe rau spaţiul deschis în partea superioară. Nu putem trage o concluzie fermă dintr-o astfe l de preferinţă, credem însă că ea nu e străină de gustul pentru colosal pe care grecitatea i nică îl manifestă în secolele elenismului. Didimeionul, cu al său adyton sub Jove, este o dovadă peremptorie în acest sens (nivelul de călcare aflat la baza stilobatului avea t ocmai rostul să mărească gigantismul pereţilor, peste a căror pseudoarhitravă, susţinută de p ri, se boltea cerul; efectele de lumină într-un spaţiu delimitat erau covârşitoare, iar bo lta înstelată dădea marmurei, pe care se aşternea noaptea, o frământare plină de mister). Construcţii de excepţie prin dimensiunile şi planul lor optau pentru spaţiul acoperit, c a în cazul sălii hipostile de la Delos, datând de la sfârşitul sec. III. Este vorba de o c lădire rectangulară (cca 78 x 47 m) cu coloanele dispuse concentric pe laturi (spre a ghida privirile către interior, către centru), susţinând un acoperiş plat. Edificiile ma i sus-amintite de la Priene şi Milet datează cam din aceeaşi vreme. Clădirile destinate terapiei medicale (în afara incubatoriilor templelor lui Asclepi os), hanurile (katagogéia), bibliotecile, precum şi construcţiile hărăzite cercetărilor ştiin ice (muséia) ne sunt mai puţin cunoscute. Fortificaţiile însă şi instalaţiile portuare care s-au mai păstrat ne îngăduie să ne facem o generală despre specificul lor în secolele ce ne preocupă. Datorită dezvoltării poliorceti cii (tehnica asediului), zidurile de apărare{qluetip title=[] } R.L. Scranton, Gre ek Walls, Harvard, 1941.{/qluetip} cresc în înălţime şi grosime, au un parament de piatră şi n emplecton de piatră, legate fie cu pământ, fie cu mortar. Turnurile sporesc ca număr şi dimensiuni, ele putând primi în etajele superioare grele maşini de luptă. Şanţuri şi alte luc i de fortificaţie protejează incinta de apropierea maşinilor distrugătoare. Capacitatea porturilor şi a şantierelor navale se măreşte. Docuri colosale serveau la co nstruirea „monştrilor marini” pomeniţi în capitolul anterior. Se generalizează sistemul ca f iecare cetate maritimă să aibă cel puţin două porturi, unul comercial şi altul militar, drep t urmare a separării activităţilor civile de cele militare. Portul militar, prevăzut în un ele cazuri cu diguri supraînălţate cu metereze, putea fi închis în vreme de asediu, el ser vind ca poartă de aprovizionare pe toată durata acestuia. Se pare că astfel au stat lucrurile şi la Callatis, în timpul asediului lui Lisimah, cân d cetăţenii oraşului, graţie portului întărit de sub acropole{qluetip title=[] } M. Gramatop ol, Un port comercial la Callatis, în Revista Muzeelor, 1966, 4, pp. 333—336.{/qluet ip}, au putut fi ajutaţi de Antigonos; portul comercial al cetăţii se afla la o oareca re depărtare, în afara zidurilor de incintă, la gura actualului lac din sudul Mangalie i. Printre instalaţiile portuare elenistice, Farul din Alexandria (7) este pe departe cel mai vestit, socotit una din cele şapte minuni ale lumii. Operă a lui Sostratos din Cnidos, Farul a fost înălţat pe insula cu acelaşi nume din ordinul lui Ptolemeu Fila delful. Iosephus Flavius ne spune că lumina lui se vedea de la 300 stadii în larg (6 0 km), ceea ce ar corespunde unei înălţimi de 120 m. Construcţia ar fi costat, după Pliniu �s, 800 talanţi, totul fiind realizat din marmură albă. Pe o largă terasă ce servea drept p ostament farului (ale cărei substrucţii vor fi fost, după legendă, din blocuri de sticlă p entru a rezista corosivităţii apei mării), se ridica un turn pătrat, cu latura de 30 m, care constituia primul tronson al edificiului. În interiorul său se aflau o mulţime de încăperi (cca 300), destinate garnizoanei şi personalului de întreţinere, a cărui sarcină de căpetenie era aprovizionarea cu combustibil a sursei de lumină. Turnul de bază pătrată com porta deci o vastă scară interioară, pe care combustibilul era transportat manual până la nivelul primei terase. Deasupra acesteia se înălţa un turn cu baza octogonală, prevăzut cu scară, dar şi cu scripeţi pentru urcarea greutăţilor. În fine, pe a doua terasă se ridica ul imul turn circular, în vârful căruia se aflau dispozitivul de ardere şi oglinda de sticlă. Farul a fost distrus în sec. IX de califul Al-Valid în căutare de comori, dar descrie rea sa ne este păstrată la călătorii arabi anteriori. În veacurile XII-XIV, cutremurele au şters orice urmă a anticei construcţii ale cărei fundaţii au fost incluse, în 1480, în fortu construit de Kaid Bey şi care există şi astăzi. Arhitectura privată, respectiv casa de locuit şi necropola elenistică, se face ecou al dorinţei generale de viaţă comodă şi chiar luxoasă. Spre deosebire de epoca clasică, grecul lenistic nu-şi mai petrece marea parte a timpului în agora, viaţa lui cetăţenească fiind simţ tor simplificată. Menită să-l găzduiască, alături de familie, pentru o bună bucată a zilei, c de locuit se înfrumuseţează şi îşi sporeşte numărul încăperilor destinate activităţilor inte u primirii oaspeţilor. Parterul, dispus în jurul unui peristil adânc, încadrând un bazin c entral, e rezervat, în general, funcţiunilor de „recepţie” şi de întreţinere (cămări, bucătăr , în vreme ce etajul e partea strict privată a locuinţei. Casele descoperite în săpăturile d e la Delos (8, 8a, 8b), datând din sec. II (şi aparţinând probabil romanilor din insulă), sunt de mai multe categorii, după starea socială a posesorilor. Chiar şi cele mai mode ste aveau câteva coloane disparate de marmură, praguri din acelaşi material, pavimente de mozaic, cu motive geometrice şi pereţii acoperiţi cu stuc colorat, imitând masivitat ea marmurei tăiate în bloc sau în panouri. Locuinţele bogătaşilor se întindeau pe suprafeţe mai mari, aveau mai multe coloane şi arhitr ave de marmură, mozaicuri pavimentale cu motive florale şi emblémata în centru, iar stru cturile pereţilor încăperilor erau tratate în mai multe culori. Aşa-numitul „prim stil pompe ian” ne dă o idee mai exactă despre cum vor fi arătat interioarele unor case de la Delos . Camerele funerare ale mormintelor epocii reproduc aidoma ambianţa locuinţei lumeşti a defunctului, dispărută în noianul vremurilor. Necropolele alexandrine (Amfuşi, Şatbi, Must afa Paşa etc.), prin amplele lor picturi, ne pot da o imagine aproximativă a ceea ce va fi fost marea metropolă ptolemaică{qluetip title=[] } Maria Nowicka, La maison p rivée dans l’Egy te ptolémaïque, Varşovia, 1969.{/qluetip} sub raportul locuinţelor particul are. La Alexandria şi la Antiohia, datorită aglomeraţiei urbane, unele case de raport atingeau înălţimi considerabile (4 sau 5 etaje). Limitarea spaţiului de locuit a dictat şi apariţia panourilor murale pictate, destinate a crea iluzia unor ample desfăşurări arhi tectonice sau a unor peisaje rustice, aducând sub acelaşi acoperiş restrâns fastul aulic şi larga perspectivă nilotică sau marină. Preţul materialelor de construcţie era destul de piperat. Astfel, pe la începutul sec. III mia de cărămizi nearse costa, la Atena, 12-15 drahme (1 drahmă = 4,35 gr argint), iar la Eleusis - 17 drahme. Perechea de ţigle costa la Delfi 2 drahme, la Epidaur - 3 drahme, iar la Eleusis - 4 oboli. Pentru materialele uşor confecţionabile, vari aţia preţurilor era în funcţie de costul mâinii de lucru, foarte diferit în cuprinsul lumii elenistice. Costul unei coloane a Didimeionului era de 37 787 drahme (în sec. III), iar templu l avea 127 coloane, deci numai valoarea colonadei urca la cca 5 milioane drahme, care ar fi putut să însemne şi mai mult, având în vedere că şantierul a durat secole de-a râ l. Aşadar, arhitectura elenistică constituie un sector important de investigaţie a fenome nelor culturale şi artistice din secolele epocii pe care o înfăţişăm. Acelaşi spirit al clasi izării şi „canonizării” activităţilor elenistice, a făurit şi un canon al celor şapte arhitec re-l avem într-o formă târzie (în Mosella lui Ausonius, sec. IV e.n.), şi care numără, după D alos, Ictinos şi alţii, pe Menecrates din Rodos, arhitect al vestitului Altar al lui Zeus de la Pergam, o altă „minune” a lumii, despre ale cărui importante frize cu altore liefuri ne vom ocupa în capitolul ce urmează. �STATUILE COBOARĂ PRINTRE MURITORI Antropomorfismul a ferit arta greacă de o excesivă hieratizare, iar democraţia polis-u lui i-a adăugat o puternică componentă, dacă nu socială, cel puţin politică, în strictul sens imologic. De aceea nu o putem disocia de întreaga evoluţie a culturii greceşti, de fil ozofie, literatură şi chiar de progresele ştiinţei, situând-o, aşa cum au făcut unii cercetăt , într-un plan abstract, teologic. Atâta vreme cât epoca cuprinsă între cuceririle lui Ale xandru şi secolul lui Augustus nu însemna pentru istorici decât un apendice neglijabil , decadent, al strălucitei culturi greceşti, a dăinuit şi în istoria artei antice ideea că m area artă greacă se încheie o dată cu Scopas şi Lisip. Totodată, într-o astfel de perspectivă excludea mai bine de trei secole de firească dezvoltare, concepţia asupra esenţei exc lusiv religioase a plasticii greceşti căpăta o greutate de netăgăduit prin îndepărtarea de pl no a secolelor civilizaţiei elenistice. Curios este însă faptul că şi după reintegrarea aces tei strălucite perioade în istoria marii arte antice a mai dăinuit la unii istorici ve chea idee a esenţei religioase a artei grecilor, ei făcând disperate eforturi pentru a o aplica şi vremurilor de după Alexandru. Eşecul aplicării acestei teorii la arta eleni stică{qluetip title=[] } Karl Schefold, L’arte greca come fenomeno religioso, Milano , 1962.{/qluetip} nu numai că pune sub semnul întrebării valabilitatea ei în ce priveşte v eacurile anterioare, dar vădeşte implicit că statuile au coborât cu adevărat printre murit ori; unii dintre aceştia, aidoma lui Alexandru, îşi ridicau privirile către Olimp, închegând u-şi în marmură sau bronz făptura pământeană imortalizată într-o eroică sau divină atitudine. Scopas şi Praxitele şi-au început activitatea către 370 şi au dus-o până în jurul anului 330. fluenţa lor asupra elenismului timpuriu este reperabilă atât în opera de început a lui Lis ip (activ între 350 şi 300), cât şi în cea a elevilor lor. Chiar tradiţia secolului V îşi are net în deceniile dintre 400 şi 360, astfel încât legăturile artei elenistice cu perioadele anterioare sunt bine asigurate şi clar puse în evidenţă astăzi de exegeza modernă. S-a conv enit a se considera că istoria artei elenistice are drept obiect perioada cuprinsă înt re 330-30, cu o epocă de tranziţie înainte şi alta după datele menţionate, fiecare de aproxi mativ două decenii. Plasticii elenistice timpurii Praxitele i-a transmis tinereţea şi frăgezimea modelării a lături de atitudinile uşor languroase ale statuilor sale. Tot el a iniţiat acea tendinţă c e va deveni caracteristica vremurilor următoare: zeii primesc în locul maiestăţii lor ol impiene trăsăturile şi calităţile omeneşti, uneori individualizante, ca în cazul celebrelor A rodite pe care le-a sculptat şi pentru care i-a servit de model iubita sa, curteza na Frine. Influenţa artei praxiteliene a fost însă mult mai mare în domeniul artelor miniaturale, bună parte din opera sa fiindu-ne cunoscută prin cópii ulterioare de mici dimensiuni. Fiii artistului, Cefisodot şi Timarhos, i-au continuat opera, aflaţi, la rândul lor, s ub semnul puternicei personalităţi a lui Lisip. Maniera lui Praxitele însă a degenerat uşo r, mai ales în şcoala alexandrină, în efeminare, căci acea vigoare ascunsă ce constituia înal a calitate a artei lui era produsul inimitabil al geniului. Opera lui Scopas, contemporanul lui Praxitele, este o completare şi în acelaşi timp un contrast al creaţiei acestuia. Emoţia puternic exprimată în gestică şi mimică îi defineşte p ca. Nările dilatate, gura pe jumătate deschisă, expresia de un patetism intens, privir ea înălţată, corpul antrenat într-o frenetică mişcare sunt tot atâtea trăsături ce se opun ca senin, visător, uneori melancolic, redat prin capul înclinat şi privirea moale a statu ilor lui Praxitele, suspendate într-o reţinută aşteptare. În arta lui Scopas s-au sudat tradiţiile sculpturii ionice şi peloponesiace, ea deschi zând drumul întregii serii de creaţii „emoţionale” ale perioadei elenistice. Mausoleul din H alicarnas, la a cărui decoraţie sculpturală au lucrat, alături de Scopas şi Briaxis, Timot eos şi Leohares, este monumentul cel mai semnificativ al noii orientări în plastică. Sco pas va fi fost, fără îndoială, artistul proiectant al întregului ansamblu. O altă realizare de mari proporţii a epocii, templul Artemidei din Efes atrage în jurul anului 340 co laborarea acestui sculptor de seamă. Din cele 36 coloane cu tamburi sculptaţi, una a fost, după afirmaţia lui Plinius, opera lui Scopas. Sculptura lui, prin trăsăturile ce le-am menţionat mai înainte, se potrivea perfect temelor abordate de relieful funera r de aceea găsim ecoul artei sale cu precădere în această categorie de monumente. Lisip din Siciona, artistul oficial al curţii lui Alexandru, va reuni în creaţia sa ce �le două laturi ale plasticii vremii care se completau atât de bine: arta lui Praxite le şi cea a lui Scopas. Sinteza lor desăvârşită coincide cu perioada de vârf a creaţiei sculp orului, pe care Plinius o situează în timpul Olimpiadei 113, adică între 328-325. În lunga lui viaţă (375-300), Lisip a realizat cca 1 500 statui, din păcate însă nici un original nu s-a păstrat până astăzi. Din cópiile romane de care dispunem putem închega totuşi o imagin a artei acestui Cellini al antichităţii, în egală măsură meşter în lucrul marmurei, al bronz i şi al metalelor preţioase. Dacă Praxitele a rupt definitiv în plastica sa cu tradiţia fr ontalităţii, lucrându-şi statuile pentru a fi privite din toate părţile (este adevărat că ges a lor nu se desfăşura în spaţiu), Lisip, dând frâu liber mişcării corpurilor, le proiectează ele în afara planurilor şi realizează astfel tridimensionalul. În acest chip, marele pas către vestitele grupuri ale sculpturii elenistice este făcut de iniţiatorul unui nou „c anon”, după cel policletian. Lisip modifică proporţiile statuilor sale, pentru a părea mai subţiri şi mai înalte. Capul e calculat a fi a noua parte din corp, în vreme ce canonul lui Policlet prevedea o optime. Una din statuile ce ilustrează inovaţiile abia amin tite este Apoxiomenos (atletul care-şi curăţă braţele). Capul este dolicocefal, uşor înclinat iar părul este redat într-o dezordine estetică ce constituie o altă notă distinctivă a plas ticii lisipiene, admirată de la Plinius până astăzi (9). De altfel, capetele lui Lisip a u ceva caracteristic care le face uşor atribuibile. Acest aer comun al lor ne îndeam nă să-i punem în seamă şi splendidul avers al staterilor (monede de aur) lui Filip II, rep rezentând capul lui Apolo spre dreapta cu cunună de laur. Un alt atlet lisipian este Agias de la Delfi, de un stil mai timpuriu. Deşi asemănar ea cu Apoxiomenos este puternică, masivitatea capului îl alătură Doriforului lui Policle t, rămas încă model neîntrecut în conştiinţa sculptorului, la vremea realizării acestei opere Două teme identice ne fac posibilă comparaţia între doi mari maeştri: Satirul, comandat de Atena atât lui Praxitele, cât şi lui Lisip, şi Eros-ul de la Tespiai în Beoţia, înfăţişat at l, cât şi de celălalt. Heracles, reprezentat în timpul feluritelor lui munci sau după acestea, Prilejul, pe rsonificare a momentului prielnic, Sileni dansând sau purtându-l pe Dionysos sunt to t atâtea subiecte preferate ale maestrului, salvate în cópii de multe ori sărace, din na ufragiul în timp al operei sale imense. Heracles Epitrapezios, sau Heracles aşezat la masă, este, spre deosebire de realizăril e colosale ale lui Lisip, executate în special pentru Tarent şi Rodos, un mic orname nt de masă în argint, probabil o solniţă, ce îl înfăţişează pe erou aşezat pe blana de leu, c a dreaptă şi cu stânga sprijinită pe măciucă. Piesa, destinată, se spune, lui Alexandru, a tr cut apoi în posesia lui Hannibal şi a lui Sylla. Atitudinea lui Heracles, cu amândouă br aţele îndepărtate de corp, este o prefigurare a mişcării de rotaţie, pe care Lisip o imprimă embrelor superioare ale dansatoarelor sale, cunoscute prin mai multe cópii la Roma şi Paris. Coroplastica elenistică, în special cea din Asia Mică, va folosi în mod frecven t mişcarea menţionată, ca de altfel şi bronzurile miniaturale. Printre elevii lui Lisip se numără cei trei fii ai săi, Daipos, Boidas şi Euticrates, ia r mai apoi Fanis, Eutihides şi Hares din Lindos, sculptorul Colosului din Rodos. O pere precis atribuite ne-au rămas numai de la Boidas, Fanis şi Eutihides. De la cel dintâi Plinius menţionează Adoratorul, identificat în Băiatul care se roagă de la Muzeul din Berlin. Acelaşi autor antic ne indică pe Fanis ca sculptor al Femeii sacrificând, ori ginal de preţ, singurul de această dimensiune care aparţine epocii, descoperit într-o vi lă romană de la începutul imperiului, la Anzio, iar acum conservat în Muzeul Naţional din Roma. Eutihides din Siciona e bine cunoscut prin a sa Týhe din Antiohia (12), pe O rontes, oraş întemeiat în 300 de Seleuc I. O copie romană aflată la Vatican, ce corespunde cu reprezentările monetare, ne poate da o idee destul de precisă asupra monumentulu i, important întâi prin faptul că, alături de Heracles Epitrapezios, iniţiază o lungă serie d statui şezând, produse mai ales de urmaşii imediaţi ai lui Lisip după pilda operei aminti te a maestrului, şi, în fine, pentru că este primul grup statuar al plasticii elenisti ce care ni s-a păstrat (la picioarele Fortunei încoronate cu cununa de ziduri ale ce tăţii se află protoma - bustul - fluviului Orontes, personificat ca tânăr înotător). Secolul IV mai înseamnă în plastică o epocă de avânt a portretului individualizant. O dată cu creşterea rolului personalităţii în viaţa politică şi militară, a biografiei în literatură, s a produce şi ea din ce în ce mai multe portrete personalizate, redând trăsăturile reale şi v iaţa interioară a celui reprezentat. Ca şi în statuară, Lisip a marcat un moment hotărâtor în oluţia portretului grec. Tridimensionalitatea a oferit şi în acest caz o serie de noi �posibilităţi. Silanion era unul din marii portretişti ai veacului IV. Capul lui Platon , aflat acum într-o colecţie la Geneva, e un elocvent exemplu al artei sale, dar în ac elaşi timp şi un preţios termen de comparaţie pentru ceea ce va aduce nou Lisip în acest d omeniu. Noutatea principală este desfiinţarea planurilor. Silanion concepe portretul lui Platon pentru a fi văzut din patru părţi, opuse două câte două. Între aceste planuri dăi e o ideală linie de demarcaţie. Rotundul suprafeţei nu curge, nu se sudează, nu se roteşte , astfel încât privitorul să fie esteticeşte satisfăcut din orice punct ar privi opera. Fa ptul devine şi mai evident în cazul portretului lui Socrate - pentru care se cunosc trei tipuri, unul realizat în timpul vieţii filozofului într-o manieră asemănătoare celei a lui Silanion, alt tip ce corespunde viziunii platonice asupra lui Socrate şi care ar fi opera lui Lisip (10), în fine tipul elenistic comun, care reflectă mentalitate a cinică asupra vieţii şi doctrinei marelui atenian. Portretul datorat lui Lisip, spre deosebire de cel în maniera Silanion, marchează o evidentă evoluţie a concepţiilor esteti ce şi vădeşte, în fond, o sporită tehnică sculpturală. Alexandru, scrie Plutarh, a încredinţat lui Lisip dreptul de a-i modela chipul, deoa rece acesta singur se pricepea să exprime în bronz puterea geniului său. Deşi nu s-a lăsat antrenat, ca pictorul Apelles ce-l reprezentase pe suveran cu atributele lui Ze us, de adulaţia colectivă a curtenilor, oamenilor de artă şi litere aflaţi în jurul lui, Lis ip a ştiut să imprime portretelor lui Alexandru măreţia reală a personajului, mult mai aut entică decât searbădele ipostaze divine (VI , VII). În redarea realistă a trăsăturilor fizio omice, sculptorul se va fi folosit fără îndoială de procedeul descoperit de fratele său Li sistratos, care consta în a scoate mulaje de ipsos de pe feţele celor cărora urma să le facă portretul. Este foarte probabil ca realismul cu orice preţ al artei portretisti ce a lui Lisip să nu fi fost în cele din urmă pe placul lui Alexandru, devenit suveran oriental. Maestrul din Siciona a continuat însă să lucreze în felul acesta pentru tovarăşii de arme ai marelui dispărut, deveniţi ei înşişi şefi de state şi întemeietori de dinastii. B ul lui Seleuc I (11), descoperit într-o copie la Herculanum şi păstrat la Muzeul Naţiona l din Neapole, este grăitor asupra concepţiei artistice a lui Lisip de la sfârşitul cari erei sale. Şi ca portretist influenţa lui s-a extins asupra unor artişti ce nu făceau parte din pro pria-i şcoală. Cefisodot şi Timarhos, fiii lui Praxitele, au colaborat cu Euticrates l a statuia poetesei Anytes din Tegea. Cefisodot şi Timarhos, de data aceasta singur i, au realizat statuia lui Menandru comandată de Atena după tragica moarte a poetulu i, înecat pe când înota în mare la Pireu. Cópii, nu ştim cît de fidele, ale capului s-au păst , ele sunt însă puţin elocvente asupra talentului celor doi. Începutul sec. III, cît şi deceniile următoare sunt bogate în portrete reprezentând personal ităţi culturale ale Atenei şi ale lumii elenistice în general. Este vorba fie de contemp orani, ca Epicur (13a), Metrodor, Hermarhos, Zenon (14), Hrisip (15) sau ca poeţii Aratos şi Posidipos, ale căror busturi pot fi datate între 260-250, fie de scriitori, filozofi sau oratori aparţinând secolului IV şi ale căror chipuri au fost reproduse după memoria celor ce i-au cunoscut, fie, în fine, de portrete imaginare ale unor perso nalităţi ale veacului V. O atare activitate ilustrează gustul pentru biografie şi caract erologie, în lipsa unor mai ample texte literare definitiv pierdute, asupra cărora C aracterele lui Teofrast aruncă o prea slabă lumină pentru marele nostru interes. Reuni rea de curând într-o monumentală lucrare a întregii portretistici greceşti{qluetip title=[ ] } G.M.A. Richter, The Portraits of the Greeks, 3 vol., Londra, 1965.{/qluetip} deschide noi perspective studiului unei categorii artistice definitorii pentru mentalitatea epocii a cărei civilizaţie încercăm să o descriem. Sculptura lui Lisip, atât de puternic trăită de artiştii contemporani cât şi de urmaşii imedi , nu a reuşit să transmită posterităţii mai îndepărtate, în afara unor inovaţii formale, ceva maniera ei personală, cum s-a întâmplat cu arta lui Fidias, Praxitele şi Scopas. În tot cursul veacului III, Atena, „oraş universitar” prin excelenţă după scoaterea ei din ma ea competiţie a politicii internaţionale şi prin tradiţie capitală culturală a Greciei clasi ce, continuă să se manifeste pe plan artistic în special în domeniul portretului, aşa cum s-a văzut, cu o puternică originalitate. În statuară, figura proeminentă este Leohares, un ul din colaboratorii lui Scopas la decorarea Mausoleului din Halicarnas şi autor a l celebrului grup reprezentând pe vulturul lui Zeus răpindu-l pe Ganimede (16). Tot lui i se atribuie şi cunoscutul Apolo Belvedere de la Vatican şi probabil Artemida d e la Luvru, împreună cu care ar fi format un grup, dacă ţinem seama de gestica acordată a �celor două statui. Atena, descoperită în copie la Castra Praetoria, Roma, şi un Dionysos şezând, destinat a d ecora monumentul horegic al lui Trasilos, la Atena, alături de o Temis (Justiţia) da torată unui necunoscut, pe nume Hairestratos, împreună, de asemenea, cu o serie întreagă d e monumente sculpturale sunt grăitoare asupra imitării artei clasice greceşti a secole lor anterioare. Se poate deci conchide că atticismul sec. III îşi vădeşte originalitatea în domeniul portretisticii şi al statuilor-portrete; în celelalte sectoare ale plastici i, reluarea manierei mai vechi i-a făcut pe cunoscătorii de artă din antichitate, ca P linius, de pildă (Nat. Hist. XXXIV, 52) să considere că arta greacă a luat sfârşit în timpul limpiadei CXXI - adică prin 296-293 (p. 120). Dacă Atena, trecută la readoptarea unui clasicism vlăguit, îşi epuizase resursele creatoare, alte regiuni ale lumii greceşti vor continua, după cum vom vedea, evoluţia firească a unei plastici multiseculare. În ceea ce priveşte clasicismul attic al lui Leohares, al cărui Apolo, preţuit sau detestat de unii sau alţii dintre cercetătorii moderni, începând cu Winckelmann, pentru disproporţia membrelor a cărei intenţionalitate era de a crea în chip puternic impresia unei epifan ii (apariţii) subite a zeului, atât cât acest clasicism mai putea avea vigoare şi mai pu tea fi novator, el dăinuie până către 200, când se stinge cu totul. Ultimul său practicant v a fi fost Eubulides cel Bătrân, autor al unei statui-portret a lui Hrisip. În Asia Mică, străveche zonă de tangenţă dintre greci şi populaţiile neelenice, începuturile elenistice sunt jalonate, după frizele Mausoleului din Halicarnas (care înfăţişau figuril e umane independente una de alta, „distante” chiar atunci când se aflau angrenate în lup ta corp la corp) de sarcofagele cu relief, descoperite în necropola regală de la Sid on şi conservate în Muzeul din Istanbul. Unul din ele, numit Sarcofagul lui Alexandr u, e decorat cu mai multe scene ale unei vânători regale în care asiaticii ocupă un loc de frunte. Nu lipsesc nici scenele de luptă dintre greci şi barbari, referindu-se pr obabil la războaiele diadohilor, dacă piesa va fi fost destinată mormântului lui Abdalon imos, regele Sidonului. Între frizele de la Halicarnas (350) şi reliefurile sarcofag ului lui Alexandru, datat în ultimii ani ai sec. IV, se produce formarea grupurilo r sculpturale în basorelief. Un document intermediar este Sarcofagul Amazoanelor, descoperit în Cipru (acum la Muzeul din Viena), în decoraţia căruia figurile nu sunt pe deplin sudate în grupuri. Relieful continuu, legat, caracteristic mediilor artisti ce microasiatice, va influenţa dezvoltarea grupurilor statuare, pentru care tridim ensionalul cu toate marile lui posibilităţi plastice fusese realizat de Lisip. Unul din primele mari grupuri în ronde-bosse care întruneşte multe din atitudinile de curând adoptate de figurile reliefului este cel al Niobei şi copiilor ei (reconstitu it din mai multe cópii romane), al cărui original va fi fost sculptat în ultimul pătrar al sec. IV sau în primul al celui următor şi adus din Cilicia la Roma, în templul lui Ap olo Sosianus. Marele număr de personaje (18 poate, din care nu s-au păstrat decât 11), concentrate pe o suprafaţă restrânsă, în care relieful stâncos, puternic accidentat, produc ea un deosebit efect plastic, ridică şi problema construcţiei unor astfel de complexe statuare. Convergenţa sau divergenţa liniilor în ansamblu deveneau una din preocupările de seamă ale sculptorului. Forţa plastică a întregului se degaja tocmai din reuşita îmbinare a acestor vectori. Grupul Luptătorilor (17) de la Florenţa se aseamănă ca stil cu cel al Niobizilor, deşi are o formă mai complicată şi pentru a fi înţeles trebuie privit din spate. Liniile de forţă ale tregului sugerează o sferă. Tot de la mijlocul sec. III datează şi originalele altor două grupuri păstrate în cópii şi fragmente, cel al Artemidei şi Ifigeniei de la Copenhaga şi al lui Ahile şi Pentesileii, aflat în fragmente la Roma. Amândouă au ca trăsătură comună îndoire unchiului stâng al personajelor în picioare, pe care se sprijină figurile îngenuncheate. Aceluiaşi climat artistic al Asiei Mici, cu aceeaşi schemă generală a construcţiei, i se ataşează vestitul grup identificat drept Menelau purtând corpul lui Patrocle (18), afl at într-o bună copie la Florenţa în Loggia dei Lanzi. Bernhard Schweitzer, care l-a reco nstituit, crede că poate fi atribuit, ca şi cele de mai sus, unor artişti erudiţi, acest a în speţă lui Antigonos din Caristos în Eubeea, care a lucrat şi pentru Atalos I la Perga m. Inspirat din cântul XVII al Iliadei, monumentul aminteşte prin capul lui Patrocle căzut pe umăr o celebră comparaţie homerică: Cum în grădină o floare de mac se-ncovoaie în lături �Când e ticsită de rod şi ploile-o bat primăvara, Astfel sub coif apăsat şi capul ucisului cade. Stabilirea galaţilor în Asia Mică în urma invaziei lor în Balcani şi domolirea agresivităţii stor triburi războinice de către Atalos I într-o decisivă victorie la 238 pentru a-i sco ate definitiv din luptă abia în 228, a prilejuit, alături de alte comemorări, şi compoziţii sculpturale notorii ca grupul de la Muzeul Naţional din Roma reprezentând un şef galat omorându-se după ce şi-a ucis soţia spre a nu cădea captivă. Originalul va fi fost de bronz ; greutatea marmurei neîngăduind gestica acestuia, s-au făcut unele modificări şi s-au int rodus suporţi. Ca desfăşurare spaţială, grupul e mai avansat decât cel al lui Menelau şi Patr cle şi deci posterior acestuia, care va fi fost implicit lucrat către mijlocul sec. III. În a doua jumătate a secolului III structura piramidală a grupului atrage tot mai mulţi artişti ce lucrează în oraşele Asiei Mici. Unul din ei e Miron din Teba în Beoţia, activ însă Smirna şi Pergam, de la care ne-a parvenit, în cea mai bună copie aflată la München, Bătrâna beţivă (19). Opera poate fi considerată un grup, deoarece lágynos-ul cu vin (p. 308) strân s ţinut în braţe, este personificat de puternicul nesaţ dionisiac al bătrânei. Creaţia lui Mi on ne poartă din lumea pasiunilor mitice sau a comemorării unor evenimente militare în cea a vieţii zilnice a oamenilor umili. Realismul, sau mai degrabă verismul subiect ului ne aduce în plină atmosferă elenistică. Simbolismul unor atare opere este totuşi boga t. Detaliul faldurilor vestmântului dispuse în cascade pe pământ sugerează intoxicaţia alcoo lică în care înoată băutoarea. Boetos din Calcedon, în Bitinia, este şi el autorul unui grup piramidal cunoscut sub numele de Copilul cu gâsca, cea mai bună copie la Roma, în Muzeul Capitoliului; un Ag on (personificare a întrecerii sportive), datorat tot lui, este important prin fap tul că pentru prima oară reproduce, în plină epocă elenistică, o sculptură arhaică, vădind as gustul pentru barocul arhaizant. Este vorba de o hermă a lui Dionysos, pe care se sprijină copilul înaripat, Agon. Afrodita îmbăindu-se a lui Doidalsas din Bitinia (copie aflată la Luvru) nu e un grup, ci o singură figură, structurată însă piramidal. Cei doi bitinieni, Boetos şi Doidalsas, au fost artişti oficiali ai unor curţi regale. Primul a sculptat pentru Delos statuia - portret a lui Antioh IV (175-164) şi poa te va fi fost şi gravorul matriţelor monetare folosite la emisiunile acestui suveran . Doidalsas a lucrat pentru regele Nicomedes al Bitiniei (278-250), care, nereuşin d să cumpere de la cnidieni pe Afrodita lui Praxitele, s-a mulţumit cu statuia mai s us-pomenită pe care i-a comandat-o lui Doidalsas. Senzualitatea cu care au fost re date volumele, precum şi freamătul corpului surprins într-un scurt moment al unui gest intim sunt un strălucit exemplu al acelui baroc la care ajunsese arta elenistică în r egiunile orientale ale grecităţii. Briaxis, poate strănepotul omonim al sculptorului c are lucrase împreună cu Scopas la Mausoleul din Halicarnas, a dus şi mai departe baroc ul elenistic, creând pentru Ptolemeu II (285-247) statuia lui Serapis (20), ce va fi reprodusă în nenumărate cópii, mai ales ca bust, până la sfârşitul elenismului şi chiar în romană. O atribuţie de seamă a artiştilor curţilor regale era executarea în metale preţioase, la div erse dimensiuni, în general reduse, pentru diferite ocazii, a busturilor suveranil or lor, opere care, datorită materialului în care erau realizate, au dispărut repede. Gravarea matriţelor monetare le cădea de asemenea în sarcină. Din păcate, numele lor ne-au rămas necunoscute, contrar operei miniaturale ce a înfruntat noianul secolelor. Asu pra artei monetare a vremii vom mai reveni. Subliniem numai preferinţa pe care aceşt i sculptori o acordau realismului în cazul portretului masculin, figurile reginelo r fiind de regulă idealizate. O explicaţie ar constitui-o faptul că din punct de veder e politic numai regele avea dreptul la un portret individualizat care să fie bătut p e monedă. Portretul monetar al lui Antioh cel Mare, de pildă, îşi păstrează realismul, cu to ate că acesta a fost sensibil rafinat de tendinţele baroce ale unei puternice modelări . În prima parte a sec. II stilul portretelor monetare se purifică însă de tendinţele baro ce, devenind mai subtil. Profilul lui Eumenes II al Pergamului, cel ce a clădit al tarul lui Zeus şi vestita Bibliotecă, cât şi al suveranilor din acea vreme ai Capadociei , Bactriei, Pontului etc. au o modelare fină, trăsături delicate, fapt ce atestă o vigoa re şi resurse plastice inepuizabile în Orientul elenistic. �Printre oraşele din nord-vestul Asiei Mici, două se bucură de prestigiul unor adevărate metropole artistice: Priene şi mai ales Pergamul. Priene era o mică cetate întemeiată în vremea lui Alexandru, binecunoscută arheologilor gr aţie săpăturilor efectuate şi riguroasei publicări a materialului de către un valoros grup d e cercetători germani, la începutul secolului nostru. Oraşul era împodobit cu frumoase m onumente printre care templul Atenei, terminat cu banii daţi de Alexandru - motiv pentru care regele macedonean era considerat binefăcător al cetăţii. O serie întreagă de mic i statuete de marmură, folosite la decorarea interioarelor private, vădesc amprenta stilului praxitelian, reperabilă chiar în tratarea drapajelor. Despre bogata şi originala producţie de statuete de teracotă se pot spune în general ace leaşi lucruri, remarcându-se însă faptul că atât tiparele respective cât şi numele coroplaşti e şi-au semnat operele nu au mai fost întâlnite aiurea. În secolul II, Priene se află sub puternica influenţă artistică a Pergamului: o copie a At enei Partenos, executată pentru Biblioteca Atalizilor, e aşezată ca statuie de cult în t emplul de la Priene, iar pentru un monument public sunt executate tot în aceeaşi vre me două frize reprezentând gigantomahia şi, respectiv, amazonomahia, inspirate după alta rul lui Zeus ridicat de Eumenes II. Bogatul tezaur al dinastiei de la Pergam i-a permis acesteia realizarea unei ope re edilitare de mari proporţii. Capitala micului stat, situată pe mai multe terase, a fost împodobită cu edificii măreţe, înălţate în urma unor vaste lucrări de consolidare şi d rucţie. Pentru decorarea lor au fost chemaţi artişti din toată lumea greacă, cu precădere îns in Attica, Atalizii socotindu-se moştenitorii locului de frunte pe care îl avusese A tena în cultura greacă. Din punctul de vedere cronologic şi al caracteristicilor plast icii pergamene pot fi deosebite două perioade ale activităţii sculpturale. Prima şcoală de la Pergam se situează în a doua jumătate a secolului III, iar cea de a doua - în prima jumătate a următorului. Printre artiştii veniţi de la Atena ne sunt cunoscute numele lui Firomahos şi Nicerato s. Cel dintâi a sculptat statuia lui Asclepios, destinată templului acestuia. Ni s-a păstrat, în Muzeul Naţional din Roma, doar copia capului, elocventă asupra amestecului tradiţiei attice cu începuturile stilului baroc, specific plasticii pergamene. De la Delos provine o statuie fragmentară a lui Niceratos, reprezentând un luptător rănit. Mişc area e deosebit de vie, concentrată într-un ultim efort, în vreme ce carnaţia membrelor inferioare pare a fi uşor căzută, marcând agonia. Monumentul de frunte al primei şcoli pergamene este cel consacrat de Atalos I vict oriei asupra galaţilor. Despre el nu ştim prea multe lucruri; ni s-au păstrat doar cópii ale unor statui sau fragmente de statui. Se pare că cuprindea şi reprezentarea lupt ei grecilor contra perşilor, pentru a da o şi mai mare pondere gloriei Atalizilor. P linius enumeră pe artiştii care au colaborat la realizarea lui: Firomahos, Stratonic os, Epigonos şi Antigonos, probabil acelaşi cu Antigonos din Caristos. Data ridicării va fi fost, fără îndoială, după 228, anul victoriei finale. În chip cu totul ipotetic putem afirma că partea centrală a monumentului o ocupa grupul Galatului omorându-se după ce şi-a ucis soţia, în jurul său fiind dispuse figurile unor celţi căzuţi sau agonizând, structurate să pe orizontal şi destinate a fi privite, dacă nu de sus, cel mult de la înălţimea ochilor. Poziţia frizei, redând lupta grecilor cu asiaticii, e mai greu de indicat, chiar cu titlu de ipoteză. Aceeaşi concepţie orizontală a grupurilor statuare o avea şi darul făcut Atenei de Atalos I (copie la dimensiuni reduse a monumentului de la Pergam?), aşezat pe Acropole, lân gă zidul de sud. Suveranii bogatului regat vor mai înzestra cetatea a cărei tradiţie cul turală le plăcea să creadă că o continuă, cu un splendid portic de marmură, cu etaj, aflat în aşul de jos, în Agora, pe latura ei de est: este vorba de măreţul gest al lui Atalos II, monument readus în forma sa originală de către arheologii şi arhitecţii Şcolii americane di n Atena (V, Va). Unii arheologi continuă să creadă că dedicaţiile sculpturale de pe Acropo le ar fi fost făcute, o dată cu porticul, de Atalos II. Ipoteza nu poate fi acceptată, căci considerente de stil legate de prima fază a „barocului” pergamen se opun datării lor către mijlocul sec. II, nefiind posterioare reliefurilor Altarului lui Zeus ridic at de Eumenes şi care marchează perioada de vârf a barocului în drumul său de la realism căt re exprimarea dezlănţuită a pasiunii. Primei şcoli pergamene îi aparţine un grup deosebit de interesant, din păcate incomplet: Pedepsirea lui Marsias (21). Cel ce îndrăznise să se ia la întrecere cu Apolo în cântec şi f �sese biruit urma să-şi primească pedeapsa: el va fi jupuit de viu în prezenţa zeului nepăsăto . Grupul din care Apolo lipseşte e format din Marsias, legat de un trunchi de copa c, şi un scit ce-şi ascute cuţitul, către care se îndreaptă privirea plină de groază a pedeps lui, în timp ce corpul e mortificat în aşteptarea cumplitului supliciu. Contrastul din tre impasibilitatea scitului, disperarea victimei şi atitudinea detaşată a lui Apolo, aşa cum ne-o indică torsul acestuia descoperit la Pergam, corespunde perfect jocului de linii al ansamblului. Corpul întins al lui Marsias sugerează aşteptarea încordată, cel ghemuit al scitului - supunerea oarbă şi momentul dinaintea desfăşurării acţiunii ce va înce e o dată cu ridicarea sa, în fine Apolo şezând pe o stâncă, sprijinit în liră şi cu mâna drea adusă pe creştet, insinuează implacabilitatea destinului şi mai ales a mâniei zeilor. În acest emoţionant grup sculptural întâlnim pentru prima dată alăturate cele trei poziţii pr ncipale ale statuilor elenistice: în picioare, aşezate şi ghemuite, ultima fie structu rată în formă piramidală, fie concepută pe orizontală. O altă realizare de seamă a barocului timpuriu al primei şcoli din Pergam este redarea somnului şi implicit a somnului morţii, magistral reprezentat în diversele grupuri sa u pe friza cu luptele dintre greci şi perşi aparţinând monumentului comemorativ al lui A talos I. În jurul anului 200 poate fi datat şi celebrul Satir dormind (22), aflat la Muzeul din München şi cunoscut sub numele de Satirul Barberini. Somnul greu al morţii sau al vinului dă trupurilor o greutate, am zice a „păcatului”. Dezordinea părului, membr ele răspândite pe traiectorii centrifuge, indică abandonarea totală în faţa unei forţe teluri e a bietului corp epuizat pentru care artiştii pergameni nutresc o infinită dragoste . Marsias, Satirul dormind, capul unei Menade cufundate în somn (Muzeul Naţional din Roma) sunt tot atâtea explorări ale „carcasei” părăsite vremelnic de spirit şi scăpate din c ga voinţei. Cea de-a doua şcoală de la Pergam este ilustrată, în prima jumătate a sec. II, de opera re prezentativă prin excelenţă poate pentru întreaga artă elenistică: sculpturile Altarului lui Zeus. Acesta era format dintr-o vastă platformă înconjurată de un portic la care se aju ngea printr-o scară monumentală. În centrul platformei se găsea altarul pentru sacrifica re. Friza cea mare se desfăşura pe laturile platformei, iar cea mică în interiorul colon adei porticului. Complexul a fost descoperit de Karl Humann, în 1880, şi reconstitui t apoi la Berlin. Din ordinul lui Eumenes II, arhitectul şi sculptorul Menecrates din Rodos, împreună cu o numeroasă echipă, a proiectat, construit şi decorat monumentul. C olaboratorii lui veneau din Rodos, Attica şi Efes. Proiectul compoziţiei celor două fr ize va fi fost amplu discutat în consilii comune de artişti şi erudiţi, prezidate de reg e. Pentru marea friză au fost folosite ca surse mitologice Teogonia lui Hesiod, ia r pentru personificările stelelor şi constelaţiilor Fenomenele lui Aratos. În afara celo r 12 zeităţi olimpice au mai fost reprezentaţi încă 70 de zei şi adversari ai lor. O atare e rudită compoziţie risca să fie rece şi formală. Dimpotrivă, totul e cuprins de o mişcare ampl pasionantă, fiecare detaliu avându-şi personalitatea sa plastică. Giganţii sunt reprezentaţi fie angvipezi, fie cu coarne, gheare, aripi sau capete de leu, fie într-o formă cu totul omenească. Faldurile bogate, cu o modulare plină de nerv , aripile, membrele şerpiforme umplu cu o adevărată teamă de gol oricare colţişor. Dispunere a şi tratarea acestora nu sunt stereotipe, ci foarte variate, neglijând concepţia clas ică a simetriei, echilibrului şi armoniei, în căutarea unei restructurări a amintitelor noţi uni, bazată pe o inovaţie caracteristică epocii: armonia sincopată. Printre cele mai ves tite fragmente ale frizei mari de la Pergam amintim grupul format din Zeus în luptă cu trei giganţi, cel al Atenei împreună cu Alcioneus, Gea (Pământul) şi Nike (Victoria), Art emis şi gigantul Otos (23), Hekate şi Klitios. Personificarea Nopţii atinge o grandoar e cosmică: ea încearcă să ucidă un gigant potrivnic, aruncându-i în cap o întreagă constelaţi rată printr-un crater, pe care se încolăceşte şarpele Hydra). Friza mică a altarului, aparţinând probabil domniei lui Atalos II (154-138), foloseşte p entru prima dată în istoria artei stilul narativ într-o succesiune continuă de imagini. Ea este mai puţin înaltă decât friza platformei şi are un număr sporit de personaje, vreo 12 5. Povestea începe cu Aleos, bunicul lui Telefos, considerat strămoşul legendar al din astiei atalide. Personajele reapar în mai multe scene care nu sunt izolate, ci separate de element e peisagistice (copaci) sau de coloane şi pilaştri ce se încadrează compoziţiilor în care-şi u locul. O altă trăsătură a acestei frize este folosirea unui procedeu pictural constând d in crearea mai multor nivele, căci personajele nu ocupă întreaga înălţime a registrului. Acelaşi stil somptuos al sculpturilor altarului îl au şi diverse statui descoperite la �Pergam, cum ar fi cea a lui Zeus, amintind puternicul bust al acestuia reprezen tat pe friză, sau statuia Cybelei. Barocul maxim al drapajului e atins de statuia Tragediei, a cărei mantie e strânsă întrun gros sul în jurul şoldurilor. Portretul pergamen al epocii merge de la expresia v isătoare a figurii, redată cu gura întredeschisă (ca în cazul aşa-numitului Cap frumos de la Berlin), până la chipul de un patetic realism al lui Alexandru (aflat la Muzeul din Istanbul), traducând concepţia artiştilor acestei metropole asupra eroului, timpuriu îm bătrânit de grijile sarcinilor sale supraomeneşti, hărţuit de conspiraţii şi revolte militare În fine, practica proprie Pergamului de a combina un cap reprezentând un portret in dividualizat cu o statuie idealizată va fi reluată secole mai târziu de către arta romană imperială. Se pare că pentru a merge la originile barocului elenistic va trebui să coborâm mai sp re sud, în zona pe care o forma sud-vestul Asiei Mici şi insula Rodos. Colosalul dev enise un ideal al tehnicii elenistice, dar nu e mai puţin adevărat că rodienii au avut ei înşişi o înclinaţie proprie către dimensiunile neobişnuit de mari. Dovadă sunt artiştii r i care au propagat colosalul în artele plastice. Ne întrebăm însă dacă gustul pentru colosal nu ar fi cumva o formă exacerbată şi premergătoare acelei viziuni plastice care a deter minat apariţia barocului în sculptură. La Rodos exista o perfectă congruenţă între atmosfera ntelectuală a epocii, marcată în sec. IV de şcoala retorică a lui Eschine, unde elocinţa abo rda genul pompos al expresiei, gestica bogată şi tonul declamatoriu (aşa-numitul asian ism), şcoală în care se pare că a predat şi Apolonios - şi gustul pentru sculptura ce făcea s riumfe mişcarea, pasiunea, drapajul bogat şi agitat. Rodienii i-au cerut lui Lisip să le execute în acest fel cvadriga lui Helios, dacă acordăm încredere micilor imagini ce o reprezintă pe stampilele de amforă din insulă şi mai ales unei metope a templului eleni stic al Atenei de la Troia, păstrată la Muzeul Preistoric din Berlin. Este deci foar te posibil ca triumful barocului în sculptura Altarului de la Pergam să se fi datora t aportului lui Menecrates, elevul lui Lisip. În afara frizelor altarului, mai mul te piese sculpturale atestă filiaţia stilistică dintre Rodos şi Pergam, asupra căreia nu e ste cazul să insistăm. Barocul timpuriu (sec. II) din zona pe care o cercetăm este ilustrat de o operă exce pţională şi binecunoscută: Victoria din Samotrace, aflată la Luvru. Este un original dator at lui Pitocritos din Rodos şi a fost descoperit în sanctuarul Cabirilor de pe insul a Samotrace. Se credea mai înainte că această Victorie ar fi fost dedicată de Demetrios Poliorcetul în urma bătăliei navale de la Salamina în Cipru, în 306. Deosebirile între Nike din Samotrace şi cea figurată pe emisiunile comemorative ale norocosului „crai al mărilo r” arată însă că nu e vorba de aceeaşi operă, ca să nu mai pomenim similitudinile epigrafice bilite de Hermann Thiersch între un fragment de inscripţie descoperit împreună cu baza în formă de proră şi semnăturile pe diverse fragmente ale operelor lui Pitocritos din Rodos . Forma literelor plasează activitatea sculpturală a lui Pitocritos la începutul sec. II, aşadar cu puţin înaintea Altarului de la Pergam cu care Nike se înrudeşte prin savantu l joc al liniilor drapajului. Mişcarea corpului şi aripile inegal înălţate şi desfăcute indic hiar momentul când Victoria se oprise din zbor pe prora corăbiei. Deşi deosebirea între híton (tunică scurtă) şi himátion (manta lungă) nu este întotdeauna riguros urmărită în reali rapajului, liniile de forţă ale cutelor acestuia subliniază plastic marea mobilitate a corpului, iar prin orientarea lor în jos se indică hotărârea Victoriei de a poposi pe a ceastă proră. Este vremea când flota bogatei insule obţinea, alături de cea romană, strălucit victorii împotriva Antigonizilor şi Seleucizilor (p. 81). Aceleiaşi atmosfere artistice rodiene i-ar aparţine şi relieful reprezentând Apoteoza lu i Homer (24), operă a lui Arhelaos din Priene. Imagistica acestuia se referă la cons truirea de către Ptolemeu IV Filopator la Alexandria a unui celebru sanctuar închina t lui Homer, astfel că, alături de rege, figurează regina Arsinoe şi o serie întreagă de per sonificări: Cronos şi Oikumene, Iliada şi Odiseea, pe lângă Zeus, Muzele etc. După inscripţie data basoreliefului, care se află la British Museum, este anul 125. Indicaţia este preţioasă pentru datarea cu aproximaţie, probabil în perioada dinaintea executării basorel iefului, a unei întregi serii de statui reprezentând Muzele. Drapajul şi mai ales cali tatea redării veşmintelor în toate aceste cazuri sugerează provenienţa lor din ateliere sc ulpturale aflate în sud-vestul Asiei Mici. Vor fi fost ele opera unui singur artis t sau cópii executate separat, mai târziu, după originalele acestuia? Oricum, Muzele, ca concepţie şi realizare, provin din aria menţionată, unde drapajul atinsese virtuozita tea desenului şi măiestria redării transparenţelor. Statuia unei Cleopatra de la Delos, �soţia atenianului Dioscurides, sculptată în jurul anului 137, reprezintă, după părerea noast ră, gradul cel mai înalt al tehnicii de prelucrare superficială a marmurei atins de şcoa la din Rodos. Poziţia Cleopatrei este aceeaşi ca a mai multor statui reprezentând personaje feminine , cunoscute sub numele de Pudicitia (Pudoarea). Corpul acestora e structurat întrun fel particular, mai îngust în partea de sus şi foarte dezvoltat în regiunea şoldurilor (influenţă egipteană?), el fiind în întregime, inclusiv braţele, acoperit de veşminte, prilej pentru a studia drapajul în toate posibilităţile ce le oferea atitudinea personajului. Barocul târziu (sec. I) în sud-vestul Asiei Mici îşi află reprezentanţii în Apolonios şi Taur os din Tralles (25), fiii lui Artemidor, adoptaţi de rodianul Menecrates, maestrul Altarului de la Pergam. Opera lor cunoscută e grupul (în copie şi mult restaurat) pir amidal al lui Amfion şi Zetos care leagă pe Dirce de taur (Muzeul Naţional din Neapole ). O altă operă colectivă a vremii este cunoscutul şi mult discutatul Laocoon{qluetip ti tle=[] } Vezi pentru începuturile istoriei artei antice, Lessing, Laocoon sau desp re limitele picturii şi ale poeziei, Ed. Univers, București, 1971.{/qluetip}, grup r ealizat de Agesandros, Polidor şi Atenodor din Rodos (descoperit în 1506 în ruinele de la Domus Aurea şi depus în Belvedere la Vatican; o copie judicios restaurată se află la Muzeul din Dresda). În ambele cazuri, barocul în faza lui cea mai dezvoltată, ca şi la Pergam, exploatează din plin mitul, vădind amestecul erudiţiei în compoziţie. Dar spre deosebire de grupul lui Amfion şi Zetos, Laocoon a fost lucrat pentru a fi privit numai din faţă şi, bineînţeles, de la o anumită distanţă. Tendinţa către rococo în cele două sculpturi menţionate este evidentă să ni se înfăţişează mult mai clar şi mai de timpuriu în cadrul unui alt climat artistic de m importanţă pentru plastica elenistică, Alexandria. Înaintea întemeierii Alexandriei, arta greacă era nepracticată în Egipt. Deşi existau import uri greceşti, în special ateniene, meşteri greci care să se stabilească şi să lucreze în aces părţi nu erau, spre deosebire de ţărmul răsăritean al Egeei, de Ionia, unde o veche tradiţie lastică constituia baza artei elenistice. De multe ori, şi în mod eronat, s-a dat întreg ii arte elenistice denumirea de artă alexandrină, anulându-se astfel caracteristicile puternice şi noutăţile însemnate aduse de arta celorlalte regiuni mai sus-menţionate. Arta tradiţională egipteană nu a putut constitui portaltoiul celei greceşti datorită deosebiri lor de esenţă; de aceea toate încercările de sinteză au rămas hibride. Pe o astfel de tabula rasa, clasa conducătoare a macedonenilor şi-a dezvoltat propria ei plastică, continuând curentele ce aveau curs în Grecia continentală, la sfârşitul sec. IV. La Cos, posesiune ptolemaică, fiii lui Praxitele au lucrat pentru Lagizi, iar influenţa lui Praxitele însuşi se manifestă la Alexandria, prin acele trăsături molatice, denumite de Walter Amel ung sfumato (nuanţat) şi morbidezza (moliciune). Adeseori modelarea lină a formelor îşi av ea explicaţia în materialul întrebuinţat, stucul, ce se lucra uşor, în linii unduioase; mult e detalii ale portretelor şi statuilor erau realizate în acest material care, pictat o dată cu întregul, nu se deosebea de rest. Este cazul unui portret al lui Alexandr u (26), aflat acum în Muzeul de artă din Cleveland. Tradiţia portretului attic este foarte puternică la Alexandria. Personajele reprezen tate sunt mai ales cele aparţinând familiei regale şi în special reginele Berenice II şi A rsinoe III se bucură de realizări deosebite atât în ronde-bosse, cât şi în categoria portretu ui monetar (decadrahma de aur a Berenicei II şi octodrahma de aur a Arsinoei III). Înflorirea portretisticii a continuat până către mijlocul sec. II, capul lui Ptolemeu V I Filometor putând confirma faptul. Spre sfârşitul alexandrismului, acest gen, ca şi între aga plastică figurativă, decade, astfel încât nu dispunem de imagini care să justifice mar ile pasiuni ce s-au mistuit pentru Cleopatra VII, de pildă, al cărei nas era în adevăr m are, dacă dăm crezare profilului bătut pe o tetradrahmă de argint la Ascalon. Spre deosebire de ceilalţi suverani elenistici care în Orient au militat pentru impu nerea artei greceşti, Lagizii, din raţiuni politice, au acceptat să fie reprezentaţi în po stură de legitimi urmaşi ai faraonilor. Asemenea încercări au rămas însă fără ecou, ele fiind l unor anumite conjuncturi. Se pare însă că arta monumentală egipteană, cu binecunoscuta ei grandoare, înfloritoare încă ină epocă elenistică (de pildă, templul lui Horus din Edfu, început de Ptolemeu III Everge tul, care în 243 a readus din Persia obiectele sacre luate de Cambises din Egipt), putea traduce în canoanele ei mai uşor, şi desigur nu fără a lăsa să se întrevadă astfel mul pe care preoţii o aduceau suveranilor greci pentru solicitudinea manifestată faţă de re ligia strămoşească, diverse realităţi proprii păturii stăpânitoare (Ptolemeu III şi Berenice �reprezentaţi în maniera egipteană pe un pilon al templului de la Karnak). Va fi renunţat arta greacă să se întreacă, în ce priveşte arhitectura religioasă, cu prestigi ele realizări ale Egiptului milenar şi să bată în retragere chiar în arta plastică, în statua entru a-şi concentra toate disponibilităţile şi puterea de inovaţie în domeniul artelor mini aturale? Lucrurile nu sunt pe deplin clare; în tot cazul, bogata producţie alexandri nă de statuete de piatră, bronz şi argilă îndreptăţeşte o astfel de presupunere în contextul penurii avansate de monumente de mari dimensiuni. Cu miniatura alexandrină, tendinţele rococo în plastică dobândesc un vast teren de manifes tare şi dezvoltare. Marea dezinvoltură a gesticii, a drapajului, a tematicii, ce abo rdează toate tipurile umane, toate vârstele, animalele domestice şi chiar regnul veget al, prin introducerea elementelor peisagistice şi exuberanta prelucrare a motivelo r florale, a vrejului, a acantului etc., însufleţeşte în nezăgăzuita ei întreţesere voinţa de prima triumful formei tridimensionale, diametral opusă hieratismului artei egipten e tradiţionale. Credem că nu numai cosmopolitismul alexandrin, ca vastă sursă de inspiraţi e, ci şi nevoia grecului de a-şi crea un univers plastic structurat pe propriile sal e tradiţii, care să-i satisfacă setea cotidiană de frumos într-un peisaj străin, ca cel al a rtei egiptene, au fost cauzele marelui avânt luat de artele miniaturale, ale căror p roduse erau materialmente accesibile oricui. Pentru acele categorii de băştinaşi eleni zaţi din păturile de jos sau mijlocii au existat serii de statuete, mai ales de lut ars, care au împrumutat trăsături specifice egiptene în redarea corpului omenesc. Sincre tismul religios a pricinuit şi el, în bună măsură, contopirea unor anumite teme ale plasti cii, formându-se astfel acea categorie cunoscută sub numele de artă greco-egipteană. Caricatura, un gen prin excelenţă popular, înfloreşte în Alexandria secolelor II şi I, alătur de gustul pentru motivele exotice, ambele cu rost decorativ, fie în plastica mini aturală, fie în toreutică şi podoabe. Despre toate aceste probleme ne vom ocupa însă în capit lul următor. Avem a mai zăbovi, puţin numai, asupra erudiţiei în arta alexandrină. Constatăm în acest sens o interesantă întrepătrundere: poeţi care în operele lor descriu (ekfrásis) statui celebre şi artişti care se conformează unui erudit program. Despre primul aspect vom avea prile jul să ne exprimăm mai pe larg, în ceea ce priveşte cel de-al doilea sunt de citat câteva monumente mai de seamă. Personificarea Nilului, aflată la Vatican, este realizată în cadrul unui „grup mixt”, în car e apar deopotrivă fiinţe umane, animale, plante şi fructe, amintindu-ne bogatele mozai curi policrome, provenite din aceeaşi atmosferă artistică. Simbolurile fertilităţii pe car e acest fluviu o dă Egiptului sunt cornul abundenţei şi cei 16 băieţei, răspândiţi de-a lungu orpului întins al zeităţii, întruchipând cei 16 coţi ai etiajului maxim prin care valea fluv iului devine atât de roditoare. Personificarea Nilului şezând este înfăţişată de un monument gliptic de mare valoare, aşa-num l platou Farnese, păstrat la Muzeul Naţional din Neapole (p. 293). Cupa Ptolemeilor de la Biblioteca Naţională din Paris pare a fi legată, prin simbolistica ei dionisiacă, de Marea Pompă, organizată de Ptolemeu Filadelful (p. 294, 311). În concluzie, arta alexandrină se caracterizează prin continuarea atticismului, prefer inţa pentru tipurile vieţii cotidiene, ale străzii, pentru miniatura rococo, în fine pri ntr-o hibridă contopire, fără viitor, a artei egiptene cu cea greacă. Statuile au coborât în sfârşit printre muritori. După multe secole de rodnice experienţe art istice, de mari realizări în cunoaşterea mişcărilor proprii trupului omenesc, de închegare a unei gândiri plastice asupra spaţiului şi timpului, sculptura greacă a ajuns în epoca ele nistică într-un moment istoric al desfăşurării ei, cu nimic mai prejos faţă de capodoperele s colelor V şi IV. Arta nu mai aparţinea însă unei colectivităţi restrânse, unui polis autarhic, ci unor indivi zi, eroi, regi, oameni iluştri din toate domeniile de activitate sau simpli murito ri de pe tot cuprinsul grecităţii, satisfăcându-le în mod personal nevoia de frumos, pe măsu ra posibilităţilor materiale ale fiecăruia. Îndelungata experienţă plastică şi implicit educa stetică creaseră gustul. Arta elenistică este prima artă a gustului. Oscilaţiile diacronic e sau sincronice ale acestuia le vom analiza în capitolul ce urmează. CLASICISM ŞI BAROC, REALISM ŞI EXOTIC Eclectismul e o trăsătură caracteristică a întregii civilizaţii elenistice, trăsătură dictată diţii istorice obiective, care au extins hotarele ei asupra unor zone vaste şi felur �ite din toate punctele de vedere. Orientarea istorică, gustul anticvar, înţelegerea pentru diversele tendinţe artistice al e vremii, toate implică o receptivitate nediscriminantă. Organizarea unor „gliptoteci” c omplete, care să oglindească întreaga evoluţie a artei greceşti, înlocuirea originalelor ce lipseau cu cópii sunt simptomatice pentru polivalentizarea gustului. Naturalismul, barocul, rococoul şi clasicismul se manifestă unele după altele pentru a coexista apo i în cadrul aceluiaşi climat artistic. Marea mutaţie care se produce în plastică este dete rminată de reificarea vieţii spirituale{qluetip title=[] } Julius Kärst, Geschichte de s Hellenismus, II, ed. 2-a, 1926, p. 166–167.{/qluetip}, caracteristică tehnicismulu i contemporan în aceeaşi măsură cu erudiţia şi eclectismul. Tradiţia clasică se amestecă cu n lismul gustului claselor mijlocii pe de o parte, producând rococoul, iar pe de alt a cu barocul luxuriant al gustului aulic. Simptomele reificării sunt apariţia peisajului, a portretului veristic, a naturii mo arte, tratarea omului ca parte integrantă a naturii şi nu ca un fenomen privilegiat al acesteia. Manifestările eclectismului nu se limitează numai la domeniul filozofie i, ele sunt reperabile în artă şi în literatură (amestecul genurilor: satira manipee, trag edia compozită, melodrama). Înfloririi portretisticii îi corespunde în literatură predilecţia pentru biografie şi autobi ografie. Valoarea documentului uman creşte în măsura în care spiritul devine o armă a conc urenţei economice{qluetip title=[] } Arnold Hauser, Storia sociale dell’arte, Milano , 1955, p. 173-174.{/qluetip}. Dezidealizarea şi raţionalizarea vieţii merg mână în mână cu d oltarea economiei monetare şi a spiritului mercantil. Dehieritizarea artei şi dezint egrarea concepţiei plastice univoce prin mijloacele arătate în capitolul anterior cons tituie fenomenul corelat. Arta elenistică nu mai este, ca cea clasică, o artă a concepţi ei folosind un limbaj antropomorf, ci o artă a gustului, cu un limbaj figurativ di versificat. Zeii sunt umanizaţi şi descărcaţi de acel pondus transcendent, iar muritorii nu mai încarnează conceptul de kaloskagatos{qluetip title=[] } Giovanni Becatti, Sc ultura greca, Verona, 1961, vol. I, p. 73.{/qluetip} (frumos şi bun). Sculptura de corativă capătă un nou avânt şi chiar statuia îmbracă un sens decorativ cu totul aparte, ca s u mai vorbim de produsele artelor miniaturale, exclusiv dedicate acestei funcţiuni . Clasicismul şi exoticul sunt denumiri date unei viziuni şi, respectiv, unei preferinţe pentru o tematică anumită, adusă în actualitate de cosmopolitismul vremii, de amestecul de rase şi populaţii neelene ce participau acum în ritm mai mult sau mai puţin sincroni c la civilizaţia greacă (cf. Cap. Elenismul şi Roma). Barocul şi rococoul sunt însă termeni î prumutaţi din istoria culturii moderne şi aplicaţi artei elenistice pentru a sugera an alogia celor două momente istorice, conform unui binecunoscut aforism al lui Eugen io d'Ors: „Cât de mult seamănă Alexandria cu secolul XVIII; în amândouă epocile cultura se sc ldă în peisaj”{qluetip title=[] } Eugenio d’Ors, Du baroque, Paris, 1935, p. 27.{/qlueti p}. Deşi i-am folosit din plin mai înainte, se cade măcar acum să zăbovim asupra celor doi ter meni pentru a le preciza înţelesul, uşor diferit de cel modern, pe care îl capătă atunci când desemnează momente ale artei elenistice. Etimologia cuvântului baroc e simplă - el den umea în portugheză (baruecco) perla neregulată. Montaigne se pare a fi fost cel dintâi care i-a dat o accepţiune abstractă: pentru el barocul era un mod al spiritului în care se confundă adevărul cu falsul, sunt eludate concluziile premiselor, iar raţiunea e identificată cu schemele silogismului. Din pu nctul de vedere al istoriei artei, barocul e un stil apărut ca reacţie la sobrietate a impusă de Reformă, la asceza stilistică pe care aceasta o întronase. Denumirea s-a ext ins apoi la întreaga producţie artistică postrenascentistă de la finele sec. XVI până la mij locul celui de-al XVIII-lea. Ca fenomen estetic{qluetip title=[] } Eugenio d’Ors, Du baroque, Paris, 1935, p. 111.{/qluetip}, el poate fi definit (trăsături valabile în mare măsură şi pentru barocul elenistic) prin tendinţa către pitoresc, care înlocuieşte aspi aţia constructivă, proprie clasicismului, prin sentimentul profunzimii (tridimension alul cucerit definitiv de Lisip), prin acel dinamism substituit voinţei de stabili tate a artei clasice, prin întrebuinţarea crudă a unor elemente morfologice naturale ( peisajul rudimentar, care desfiinţează fundalul abstract al reliefului clasic), în fin e prin înclinarea pentru teatral, luxos, conturat şi emfatic (perfect exemplificată de toată plastica, majoră şi miniaturală, a secolelor de după Alexandru). Barocul e înţeles cân �a un fenomen istoric (lansat de Contrareformă), când ca fapt estetic{qluetip title=[ ] } Pierre Francastel, Limites chronologiques, limites géographiques et limites so ciales du baroque, în vol. Retorica e barocco. Atti del III Congresso Internaziona le di Studi umanistici, Veneţia, 1954, p. 55-60.{/qluetip}, în sensul că fiecare stil îşi are perioada sa clasică şi perioada barocă, barocul însuşi avându-şi barocul său, care e roco l. Teoreticienii acestei concepţii, Croce, Worringer, Wölflin şi Eugenio d'Ors, au sit uat în epoca elenistică prima din multiplele faze succesive ale barocului în istoria a rtei. Există o strânsă legătură între retorică şi baroc, fapt subliniat de cercetătorii baroc modern şi aplicat unor situaţii similare de la sfârşitul clasicismului antic şi începutul ep ocii elenistice{qluetip title=[] }Guido Morpurgo Tagliabue, Aristotelismo e baro cco, în volumul Retorica e barocco, p. 119-195.{/qluetip}. Retorica (şi asianismul, mai ales) e o manifestare a barocului, reuşind să înlocuiască la sfârşitul sec. IV dialectica, expresie a clasicismului. Am văzut că şcolile postsocratice, stoicismul şi epicurismul renunţă la dialectică, de multe ori în favoarea retoricii, al căr ei rol major îl trâmbiţase Isocrate deja cu câteva decenii înainte (p. 125). Barocului îi este proprie, prin raport cu clasicismul, o anumită mutaţie (valabilă şi pent ru barocul elenistic), pe care o reliefează Eugenio d'Ors: „în epocile de clasicism mu zica devine poetică, poezia picturală, pictura sculpturală şi sculptura arhitecturală, în vr eme ce în perioadele cu tendinţă barocă gravitaţia se produce în sens invers: arhitectul se face sculptor, sculptura devine picturală, iar pictura şi poezia îmbracă caracterele din amice proprii muzicii{qluetip title=[] } Eugenio d’Ors, Op. cit., p. 139.{/qluetip }”. Barocul barocului, sau rococoul, e un termen împrumutat din limbajul ebeniştilor fra ncezi din a doua jumătate a sec. XVIII, care numeau astfel formele contorsionate a le mobilelor din epoca lui Ludovic XV. Wilhelm Klein{qluetip title=[] }Wilhelm K lein, Studien zum antiken Rokoko, în Jahreshefte des Österreichischen archäologischen Institutes in Wien, vol. XIX-XX, 1919, p. 253-267.{/qluetip} este cel dintâi care aplică termenul unor opere plastice elenistice, ilustrându-şi teza, printre altele, cu grupul Satir purtând pe copilul Dionysos (27), aflat la Vila Albani, Roma, şi cu ce l al lui Pan învăţându-l pe Dafnis să cânte din nai (Muzeul Naţional din Roma). Din păcate, nu avem nici un fel de cunoştinţă directă asupra gândirii estetice elenistice şi u ne putem explica decât prin conjecturări anevoioase formarea şi fluctuaţiile gustului epocii. Cea mai la îndemână apropiere este de făcut cu modul de viaţă aşa cum ne apare el din surse arheologice şi literare. Brevitatea alexandrină în poezie îşi poate găsi eventual un c orespondent în plastică, în barocul scenelor de gen, care reprezintă un moment limitat, scurt, al unei întregi naraţii. Filozofia stoică sau epicureică la nevoie pot şi ele contribui la închegarea unei teorii ad-hoc asupra barocului şi respectiv rococoului elenistic: căutarea pe diverse căi a fericirii individului, trăirea vieţii nu în perspectiva unui ideal, ci a plăcerii de fie ce moment, prelungită cât mai mult, ar constitui finalitatea sau intenţionalitatea cre aţiilor respective. Lucrurile sunt însă departe de a fi explicate, aşa că suntem aduşi să pre entăm descriptiv şi constatativ arta elenistică, în loc să-i dezvăluim mobilurile interioare . Această primă mare artă a gustului rămâne în multe privinţe criptică. Orice tentativă de de are, de pe poziţii teoretice moderne, este implicit o tentativă de falsificare, căci o ricât de apropiată ne-ar fi, prin structura şi caracteristicile ei, epoca aparţine unui alt sistem de ordonare a valorilor, din care nu cunoaştem decât unele repere şi prea p uţine relaţii. Barocul şi rococoul elenistic nu exclud realismul şi naturalismul. Mai mult încă, ele po t coexista în cadrul aceleiaşi opere. Putem spune despre o sculptură sau alta că vădeşte for me baroce sau rococo în tratarea unei teme realiste sau chiar naturaliste. Redarea necruţătoare a decrepitudinii, a diformităţii, a urâţeniei, a scheletului uman, ca simbol a l morţii, va fi fost replica pe plan artistic a cinismului şi stoicismului, în vreme c e graţia, inocenţa, patima erotică ce face să freamăte carnaţia corpurilor tinere vor fi rim at cu idealurile eticii epicuriste sau hedoniste. Spre deosebire de epoca modernă, căreia îi aparţin termenii în discuţie, arhitectura elenist ică nu cunoaşte barocul sau rococoul, decât eventual în decoraţie. Sculptura în ronde-bosse ş relieful (iar dintre artele miniaturale coroplastica, toreutica şi podoabele) dez voltă însă din plin această modalitate formală. Împrumutarea celor doi termeni nu înseamnă, după părerea noastră, acceptarea pentru arta ele �nistică a ideii că barocul şi rococoul constituie fireasca alternanţă a clasicismului. Un clasicism elenistic coexistă cu barocul şi rococoul (chiar şi un neoclasicism, aşa cum v om vedea), după cum coexistă un neoarhaism şi acele hibride combinaţii ale artei greceşti cu artele tradiţionale ale Orientului (în Egipt, Bactria, India). Aşadar, când vorbim de baroc şi rococo elenistic vom înţelege numai o modalitate formală a a rtei vremii, practicată îndeosebi în regiunile orientale ale grecităţii, dintre care multe nici nu cunoscuseră clasicismul secolelor V şi IV. Este suficient să ne gândim la exper ienţa plasticii greceşti dinaintea lui Alexandru şi la cea a Europei dinaintea barocul ui pentru a înţelege că spre a întrebuinţa aceiaşi termeni trebuie să le modificăm conţinutul al. În epoca clasică greacă putem găsi multe exemple singulare de baroc, în gestică chiar, dar m ai ales în tratarea drapajului. Civilizaţia elenistică, o dată cu deplina cucerire a tri dimensionalului, a răspândit această modalitate. Este pentru prima dată când arta greacă, făr fi unitară, devine o artă mondială. Răspândirea unei modalităţi nu înseamnă însă şi generali Înainte de a trece la ilustrarea rococoului elenistic preluat de către statuară, în majo ritatea cazurilor din coroplastică, deci din domeniul artelor miniaturale, ne pune m întrebarea (schiţată mai sus, p. 268) dacă nu cumva gustul pentru colosal a fost, la v remea lui, un presimptom al barocului? Barocul modern a practicat stilul colosal ; care era însă situaţia în antichitate? Nu trebuie trecut cu vederea faptul că atât gustul pentru colosal, cât şi barocul s-au manifestat în zonele orientale ale plasticii greceşt i. Colosalul ni se pare a fi izbucnit din voinţa şi în acelaşi timp din neputinţa de a realiz a tridimensionalul, el fiind astfel implicit un precursor al barocului elenistic . Încă o deosebire de conţinut între termenul modern şi aplicarea sa la arta elenistică! Colosalul nu era însă un ideal al artei, ci al tehnicii vremii; chiar operele sculpt urale vor fi avut, credem, semnificaţia mai degrabă a unor succese de construcţii giga ntice, decât de răspuns al plasticii la un deziderat arzător al gustului. Oricum, este de reţinut corelaţia colosal-baroc, miniatural-rococo. Tematica rococoului (cronologic, situat în sec. II-I şi chiar la începutul Imperiului) era deosebit de variată, atât în cazul figurilor unice, cât şi al grupurilor. Alexandria a fost prin excelenţă patria rococoului elenistic, iar alături de ea diverse centre di n Asia Mică, cum era, de pildă, Cosul, al cărui climat rococo transpare în Mimii lui Her ondas. Copiii de toate vârstele formau subiectul de predilecţie al artiştilor. Pentru cei sărac i, pentru copiii sclavi, sculptorii ştiau să găsească o notă de compasiune, ca în cazul acel ui Lanternarius (28), micul sclav purtător de lanternă, adormit peste ea, în vreme ce-şi aştepta stăpânul să iasă de la un banchet (Muzeul Naţional din Roma). Copiii familiilor bog ate erau înfăţişaţi zâmbind fără grijă (un frumos cap de marmură de la British Museum), bine drapajul veşmintelor impecabil. Copiii păturilor de mijloc erau de obicei utilizaţi în scene de gen sau prezentaţi în atitudini caracteristice vârstei (de pildă, băiatul ce-şi sco ate un ghimpe din picior - British Museum). Bronzurile miniaturale şi teracotele redau cu predilecţie tinere fete dansând fie sing ure, fie în cuplu. Gestica şi drapajul sugerează antrenul şi exuberanţa formelor. Tinerii satiri şi nimfele constituie subiectul atâtor statui sau grupuri statuare, ca celebr ul grup din Tribuna palatului Uffizi la Florenţa - reconstituit după reversul unei m onede de la Cizic: bătând ritmul cu piciorul drept pe un fel de pocnitoare (kruprézion ), satirul invită la dans o nimfă care şade pe o stâncă şi îşi potriveşte sandaua. Femeile frumoase şi elegante, care s-au bucurat de mare trecere în epocă, îşi păstrează acela loc de cinste şi în plastică. În coroplastică ele sunt majoritare faţă de reprezentările atle şi efebilor. Perfecţiunea formelor, nobleţea şi feminitatea gesticii ne pun în încurcătură c vorba să deosebim pe muritoare de zeiţe (de pildă statuia de la Palatul Colonna, Roma , reprezentând o tânără femeie aranjându-şi părul). Rococoul a excelat în redarea somnului de la cel al obositului de prea multe ghiduşi i, Eros (un splendid bronz miniatural, provenind de la Rodos, conservat la Metro politan Museum - vezi cap. următor), până la cel al inocenţei (un cap de fată - marmură din Muzeul Naţional din Roma) şi la somnul frământat de patimă erotică al unui Endimion, al Aria dnei sau al Hermafroditului (Muzeul Naţional din Roma). Despre somnul greu al vinu lui am mai avut prilejul să spunem câteva cuvinte (cap. anterior). Bogata nuanţare a u nei singure teme este elocventă pentru resursele şi vigoarea rococoului elenistic. P �asiunea pentru contur şi migală se vădeşte însă la grupurile sculpturale cu destinaţie decora ivă (palatul sau casa elenistică), concepute spre a fi privite dintr-o singură parte. Unul din acestea e Laocoon, despre care a mai fost vorba. Un altul, mai puţin cele bru, dar mai potrivit spre a ilustra rococoul „matur”, este cel al Tritonului răpind o Nereidă (29), aflat la Vatican. Drapajul, valurile, contorsiunile corpului tritonului, gestica celor doi Eroşi sug erează instabilitatea elementului acvatic, grupul fiind destinat, probabil, unei fân tâni sub formă de grotă. Poate fi datat în sec. I, vreme în care Arcesilaos, după spusa lui Plinius, se remarcase în tema centaurilor răpind nimfe. Deosebit de apreciate în epocă erau şi grupurile destinate să orneze spaţiul central al un ei curţi interioare sau al unei săli de banchet. Subiectul de predilecţie era în general erotic, privitorului dezvăluindu-i-se aspecte noi ale ansamblului, pe măsură ce înconju ra opera. Dintre aceste symplégmata, cele mai cunoscute sunt Hermafroditul şi Satiru l (în copie la Muzeul din Dresda) şi Satirul şi Nimfa (Muzeul Nou, Roma). Liniile de f orţă ale întregului rămân, în ambele cazuri, centripete. Barocul şi rococoul poeziei elenisti e (cel din urmă reprezentat fidel ca intenţionalitate formală în caligrame, vezi p. 164) ale poemului scurt şi ale epigramei erotice îşi găsesc corespondentul plastic în categori a acestor grupuri. Lumea animală nu a rămas străină repertoriului sculpturii elenistice. Umanizarea artei v remii se extinde şi asupra ei. Pătrunderea psihologică a artistului nu dispare în faţa sub iectelor alese: câinele de pază e vigilent înainte de a-şi recunoaşte stăpânul. Jocul, temă a e largă a rococoului, cuprinde participanţi şi dintre necuvântătoare: grupul celor Doi dulăi (30), conservat la Muzeul Vaticanului sau, de un naturalism plin de pitoresc, M aimuţa amuzându-se cu o nucă de cocos, marmură din aceeaşi colecţie. Un alt domeniu al rococoului elenistic este relieful peisagistic, considerat de unii cercetători ca fiind o inovaţie a artei romane. Deşi elemente peisagistice dispar ate apar încă din sec. II, cum ar fi, de pildă, friza lui Telefos de la Pergam, abia c u începutul celui următor se poate vorbi de un relief peisagistic propriu-zis. Spre deosebire de relieful epocilor anterioare, care-şi desfăşoară tematica pe un fundal neut ru, la sfârşitul elenismului „cultura se scaldă în peisaj”. Reificarea de care aminteam mai î ainte se împlinise; peisajul, încadrând scenele de gen, va contribui la decorarea inte rioarelor. Rococoul bătea pulsul maxim: teama de gol umpluse fundalul neutru cu „nat ură statică” şi vegetaţie. Conform acelei scheme propuse de Eugenio d'Ors, se realizează mut aţia prin care sculptura devine picturală. Un basorelief de la Muzeul Vatican, spre deosebire de scenele mitologice sau erotice obişnuite în majoritatea cazurilor pe as tfel de monumente, situează în peisaj o scenă de gen cu subiect realist, prezentare na turalistă şi atmosferă „idilică”: un ţăran adăpându-şi vaca. Astfel de reliefuri peisagistice servi drept ilustrare târzie a poeziei elenistice timpurii, a ideilor teocritiene , mari creatoare de peisaj şi de atmosferă decorativă. Ca şi în cazul acestora, realismul reliefului peisagistic nu e un scop în sine, ci un facsimil dătător de ambianţă verosimilă. Picturale în ansamblu, scenele la care ne referim vor fi servit fără îndoială drept model picturii decorative. Întrebării dacă sculptura a imitat poezia în ceea ce are ea pictura l sau dacă aceasta se va fi inspirat din operele sculpturale, problemă amplu discuta tă la începuturile istoriografiei artei antice{qluetip title=[] } Lessing, Laocoon, București, 1971, p. 41 și urm.{/qluetip} şi care va mai reveni în atenţia noastră, îi dăm un ns afirmativ, în sensul că, în cazul reliefului peisagistic, poezia alexandrină, fie ea bucolică sau erotică, a servit drept model structural micilor tablouri în relief, ce p uteau fi însoţite de câte o epigramă. Compoziţia atât a unuia cât şi a celeilalte este aceeaş r efectul estetic este identic. Realismul elenistic este naturalist. Stările anormale, psihice şi fizice, constituie tematica sa constantă. Beţia, exprimată deja de Miron din Teba în cunoscuta-i statuie, devine un subiect frecvent al artelor miniaturale. Un mic recipient de bronz de la Luvru redă corpul ghemuit al unei bătrâne beţive. Senectutea este o altă temă exploatată. macierea accentuată a trăsăturilor rămâne definitorie, chiar şi în cazul portretelor reprezen d personaje de condiţie aleasă, ca, de pildă, capul cunoscut sub numele de Pseudo-Aris tofan de la Muzeul Naţional din Neapole. Decrepitudinea senilă pare a fi un binevenit prilej pentru studii anatomice. Bătrâna păs toriţă mergând la piaţă (Palatul Conservatorilor, Roma) şi mai ales Pescarul bătrân de la Luv �în marmură neagră, ambele cópii după anonimi, sunt nu numai realizări naturaliste, dar în ac laşi timp şi evidente căutări ale cacoshematiei (prefigurată încă de pictura ceramică a sec. . În cazul celui din urmă, ne vin în minte versurile lui Teocrit din Idila XXI, Pescarii : Într-o colibă de stuh, pe ierburi de mare uscate, Lângă peretele cel de frunzari, culcaţi împreună Se odihneau amândoi bătrânii pescari. Lângă dânşii Zac la pământ măiestriile mâinilor lor: coşuleţe, Trestii, cârlige, momeli coperite cu ierburi de apă, Undiţi şi vârşe, căpcănile cele din stuh împletite, Vâsle, odgoane şi, pe căpătâie, o veche ciobacă, O rogojină îngustă sub cap, şi căciuli, şi veşminte. Aste sunt toate uneltele lor şi averea lor toată! Pragul nici uşă n-avea, nici câne: zadarnice toate Li se părea lor că sunt: îi păzea sărăcia pe dânşii. Este deosebit de interesantă apropierea între versurile teocritiene ce descriu sărăcia şi renunţarea de bunăvoie la satisfacţii aduse de bunurile materiale şi cele două statui data bile în sec. II-I, toate împreună corelate cu idealul stoic (p. 141) ce socotea bogăţia, şi la început chiar sănătatea, printre lucrurile indiferente. Dacă preferinţei pentru realism şi naturalim i se poate bănui un substrat stoic, ce ment alitate va fi stat la baza gustului pentru cacoshematie? Ultimul secol al elenis mului abundă în producţii artistice în general de dimensiuni mici, în care urâtul e înfăţişat are putere de expresie. Sunt reprezentate cu predilecţie tipuri neelene, semiţi, negri cu exagerări vădite ale u nor părţi de figură (urechi, nas, gură, ochi). Rostul decorativ al unor atare opere este evident. Ironia, care suferise ea însăşi o însemnată mutaţie prin raport cu epoca clasică (c se referea nu la fizicul uman, ci la intelect), constituia, fără îndoială, substratul i ntenţional al acestor producţii. Ca şi în vremea homerică (Tersit era râsul tuturor aheenilo r), accentul pus pe vigoarea şi sănătatea trupească în lupta pentru existenţă aducea implicit sub incidenţa satirei plastice diformităţile fizice (31) ale celor inapţi să o poarte (un bronz miniatural de la Muzeul din Berlin, databil în sec. II-I, reprezintă un cerşetor cocoşat şi scheletic). Fără intenţie de satiră, exoticul este deseori prezent în arta elenistică. Natura exotică, an malele exotice, tipurile umane de la periferiile lumii elene, dar care intraseră d eja în „peisajul” obişnuit al străzii, sunt nenumărate prilejuri de a înfăţişa necunoscutul, după nou a expresiei artistice. Locul de frunte îl deţin, prin importanţa monumentelor a l căror subiect îl constituie, galaţii, marea primejdie a Greciei continentale şi a Asie i Mici. Foarte răspândite, în special în Egipt, sunt statuile înfăţişând copii negri - sclavi obicei - al căror cap expresiv a trecut în domeniul decoraţiei (pe fiala din tezaurul de la Panaghiurişte, de pildă) toreutice încă din secolul V. Activitatea de copiere a operelor celebre ale sec. V şi IV, începută pe la mijlocul se colului II şi susţinută de comenzile masive venite din Asia sau de cele ale regilor de la Pergam, ce se specializaseră în colecţionarea operelor de artă, în originale sau cópii, aşa cum Ptolemeii erau mari bibliofili, înfloreşte alături de o creaţie „originală” asupra că merită să ne oprim. Damofon din Mesena ar fi fost însărcinat (după spusa lui Pausanias, IV, 31, 6) să repare statuia hriselefantină (de aur şi de fildeş) a lui Zeus de la Olimpia, opera lui Fidi as, deteriorată de cutremurul din 183. În urma acestei lucrări devine mare admirator a l maestrului şi îşi însuşeşte maniera lui în care realizează mai multe statui de cult în Laco Arcadia, de unde ni s-au păstrat câteva fragmente, respectiv de la Licosura, de la t emplul Demetrei şi Korei, capul titanului Anytos şi cel al Korei (ambele la Muzeul N aţional din Atena). În afara influenţelor fidiace, în opera lui Damofon sunt reperabile trăsături ale stilului lui Praxitele cât şi unele accente ale barocului asiatic contempo ran, mai ales în tratarea părului şi bărbii. Într-o manieră similară lui Damofon lucrează şi ides cel Tânăr, autor al unei statui a lui Zeus în Egina, de trei ori mărimea naturală, re alizată în stil clasic, în marmură, dar imitând tehnica operelor hriselefantine. Amestecul de fidiacism, praxitelism şi baroc, cu o bună dozare a clasicismului faţă de e lementele microasiatice, a fost considerat de Plinius, recte de Apolodor, drept �renaştere a artei greceşti. Cererea de opere noi, cauzată de cutremurele din sec. II din Pelopones, a adus la formarea acestui stil eclectic, cu rădăcini în Attica şi în peninsulă, marcat în acelaşi timp marea vogă a vremii: barocul microasiatic. În a doua jumătate a secolului II stilul e clectic îşi face apariţia şi în Asia Mică. Printre altele, este vorba de binecunoscuta statu ie a Venerei din Milo, operă a lui Agesandros (sau Alexandros), fiul lui Henidos d in Antiohia pe Meandru. În vreme ce corpul acesteia este modelat în chip realist, ia r drapajul ce coboară de la şolduri în jos este destul de sobru şi sumar tratat, capul e redat într-un stil idealist, impresia generală fiind lipsa de armonie pe care o pro duce o operă compozită. La Venus din Milo se observă dispunerea centrifugă a vectorilor gesticii, detaliu ce prevesteşte apropiatul sfârşit al neoclasicismului elenistic. Faptul devine şi mai evid ent în opera lui Timarhides, în special în cazul statuii lui Apolo din Cirene, păstrat în mai multe cópii şi care dă dovadă de o proastă structurare a părţii inferioare a corpului. Pe lângă maniera clasicizantă este încercat, cu mai puţin succes, genul lui Lisip, atât în st tuară, cât şi în portretistică. În statuară, tridimensionalul lisipian e folosit la maximum, du-se chiar abuz de el, în cazul Luptătorului Borghese datorat lui Agasias, fiul lui Dositeos din Efes (acum aflat la Luvru). Sensul vectorilor e şi aici centrifug într -un chip mult mai supărător decât la Venus din Milo şi la Apolo din Cirene al lui Timarh ides. Stilul portretistic al lui Lisip (cred că în afară de tratarea elementului capilar, po rtretul e mai degrabă verist) îşi face o fulgerătoare reapariţie în bustul lui Posidonios di n Apameea - databil, după vârsta personajului, prin anii 85-75. O serie de alte comp onente stilistice dau acestui chip un aspect eclectic, de altfel în deplină concorda nţă cu doctrina celui reprezentat. Sfârşitul clasicismului elenistic e ilustrat de statu etele de marmură descoperite la Atena, produse de serie, sumar realizate, cu un dr apaj convenţional, destinate fără îndoială decorării interioarelor particulare. Relieful neoclasic arhitectural, lipsit de elementul peisagistic, vădeşte fie trăsăturil e secolului IV, ca în cazul celui de la Magnesia, unde activează, între 150-130, Hermo genes, restructuratorul ordinului ionic (Muzeul Pergamului, la Berlin), fie acce ntele barocului pergamen, ca friza templului Hecatei, la Lagina în Caria, lângă Strato niceea, clădit în ultimul pătrar al secolului II şi finisat, probabil, la începutul celui următor. Clasicismul şi neoclasicismul elenistic erau, aşadar, o continuare firească a unei tra diţii locale, avându-şi obârşia în Attica şi Pelopones, dar manifestându-se, în funcţie de gu neficiarului şi de personalitatea artiştilor cărora li se încredinţau respectivele comenzi , atât în Orientul mediteranean, cât şi în insulele Egeei. Izvorâtă fie din necesitatea completării unor „gliptoteci”, ca cea din Pergam, de pildă, fie din nevoia de a restaura în acelaşi stil monumentele unei epoci de mult revolute, p referinţa pentru arhaism este în epoca elenistică încă o dovadă a conştiinţei istorice a vrem Fenomenul nu se manifestă numai în domeniul artelor plastice, ci şi în categoria cerami cii de uz comun, el însă are întotdeauna o semnificaţie anumită. După ce Gela, spre exemplu, este distrusă de cartaginezi în 405 şi se reconstruieşte pe la 339 sub conducerea lui T imoleon, atelierele ei ceramice încep imediat să producă cupe cu picior, skifoi corint ici, de tip târziu, sau amfore panatenaice, imitate după fragmentele descoperite în săpătu rile pentru fundaţiile noilor clădiri, faptul intenţionând să sugereze continuitatea istor ică a aşezării. Gustul imitaţiei pentru antic dăinuie la Gela şi în sec. III. În statuară, fenomenul l-am reperat în capitolul anterior, când a venit vorba de Agon-ul lui Boetos. Menţionăm acum o operă a fiilor lui Praxitele, Artemis din Larnaca, în Cipr u, care o înfăţişează pe zeiţă sprijinindu-se cu cotul stâng de imaginea în stil arhaic, de m ci dimensiuni, tot a unei Artemide. Dacă ar fi să rezumăm într-o schemă generală pendulaţiile artei elenistice, prima artă a gust i, între clasicism, baroc, rococo, realism, naturalism şi arhaism, am putea conchide că barocul şi rococoul urmează cronologic clasicismului, practicat la începutul secolul ui III şi în Egipt, iar neoclasicismul, realismul şi naturalismul sunt modalităţi sincroni ce, cu existenţă fie separată, fie integrate rococoului, fie topite toate împreună într-un e clectism propriu sfârşitului civilizaţiei greceşti. Gustul pentru arhaism, cacoshematie şi exotic este un fenomen condiţionat de anumite �realităţi istorice sau sociale particulare, respectivele preferinţe demonstrând marea m obilitate a unei arte ce era departe de a-şi fi epuizat resursele intime. Sfârşitul el enismului, consumarea neoclasicismului attic, de pildă, nu înseamnă moartea subită a une i plastici încă atât de viguroase. Moştenirea pe care elenismul o transmite Romei în opere şi, mai ales, în artişti şi în climat artistic este atât de masivă, încât ea asigură continu de netăgăduit a multisecularei arte greceşti până în plină epocă imperială. Marea diversificare a artei elenistice provocată de polivalenţa gustului, spre deose bire de unitatea celei clasice, este, credem, şi una din cauzele extremei complexi tăţi a artei romane. Iată de ce termenii moderni de baroc şi rococo sunt insuficienţi pent ru a defini o plastică vitregită de exegeza modernă prin însuşi faptul de a o încadra fie în iparele prea vechi ale epocii clasice, fie în cele noi şi simplificatoare ale civili zaţiei vremurilor noastre. Dacă unele monumente importante ale artei elenistice, prin însăşi natura lor oficială, ave au a se conforma unei tematici prestabilite şi unui program iconografic în care erud iţia îşi spusese cuvântul până în cele mai mici amănunte, nu tot astfel stăteau lucrurile cu artiştilor destinată nu unui beneficiar oficial, ci particularilor cu largi resurse materiale. În ambele cazuri însă creaţia sculptorilor s-a bucurat de răsunet în contemporan eitate. Statuile celebre au fost fie reproduse pe reversurile monedelor, fie cânta te de versurile poeţilor, ca să nu mai vorbim de copierea lor întreprinsă pe scară mare, f apte graţie cărora plastica elenistică ne este mult mai mult cunoscută în mod indirect, de cât prin rarele originale păstrate. Sunt cel puţin două mari categorii artistice care au dispărut de-a lungul timpului dat orită materialelor perisabile în care erau realizate: pictura murală şi de şevalet şi tapise ria. Şi la ele poezia elenistică face numeroase aluzii, din păcate în nici un chip contr olabile. Epigrama elenistică, în special, este un izvor nesecat de informare asupra plasticii contemporane. Descrierea statuilor (ekfrásis) constituie adesea tematica ei, iar faptul a preocupat pe cercetătorii moderni care s-au străduit să adune laolal tă toate aceste referinţe{qluetip title=[] } Ideea de a pune de acord descrierile de statui aflate la poeţi cu materialul sculptural rezultat din săpături datează încă din sec. XVIII, când reverendul Spence, în al său Polymetis, apărut în 1747, efectuează această cerce are pentru poezia latină. Epigramele din binecunoscuta Antologie Palatină (citată mai jos A.P.) care cuprind referinţe la opere de artă, au format obiectul preocupărilor lu i Benndorf, De Anthologiae Graecae epigrammatibus quae ad artes spectant, Leipzi g, 1862, şi Paul Vitry, Étude sur les épigrammes de l’Anthologie palatine qui contiennen t la déscription d’une oeuvre d’art, în Revue archéologique, 1894, p. 315 și urm.{/qluetip}. Ele au fost însă din plin şi în mod inspirat folosite de T.B.L. Webster{qluetip title=[ ] } Hellenistic Poetry and Art, Londra, 1964.{/qluetip} care a reuşit să dea un tabl ou precis al poeziei şi artei elenistice, exploatând erudiţia comună amândurora, precum şi m ultiplele legături intime dintre ele. Nu ştim cum va fi arătat acel Alexandru sculptat de Lisip; el trebuie să fi impresiona t pe privitori, dacă o epigramă a lui Asclepiades (p. 162) se exprimă apoftegmatic: Mândra făptură arzând de viaţă sub bronzu-i palpită; E Alexandru, pe care însuşi Lisip l-a sculptat; Pare că-i spune lui Zeus, ridicându-şi semeaţă privirea: „Al meu e pământul întreg, Zeus, ţie cerul ţi-l las!” Privirea ridicată, inspirată, e o particularitate care, după portretul lui Alexandru, va apărea la mulţi monarhi elenistici. O serie de epigrame descriptive sau aluzii însoţeau probabil reliefurile peisagistic e, altele erau pur şi simplu epitafuri, ca cel al lui Leonidas din Tarent pentru m ormântul unei bătrâne beţive (A.P. VII, 455). Cele mai multe însă erau epitafuri fictive - i nspirate din operele sculpturale, sau pur şi simplu jocuri ivite din aceeaşi atmosfe ră ca şi rococoul naturist. În acest sens, epitaful aceluiaşi Leonidas din Tarent pentru un mormânt, unde era probabil reprezentată o scenă macabră cu schelete (A.P. VII, 472), constituie un document preţios (alături de cupa din tezaurul de la Boscoreale) la d osarul unei teme iconografice, ce până de curând era considerată o creaţie exclusivă a evulu i mediu. �Şi caricatura elenistică îşi va fi avut, la rându-i, ecoul târziu în acele măşti decorative a ilului gotic, arta elenistică dovedindu-se mult mai complexă decât ar părea la o fugară pr ivire şi cu mult mai multe implicaţii decât cea clasică în formarea artei europene medieva le, atrăgând în consecinţă, atenţia cercetătorilor asupra unor netăgăduibile filiaţii care ltăţit pe Wilhelm Worringer, de pildă, să-şi intituleze una din pătrunzătoarele-i analize Grec a şi goticul. Despre universul elenismului (1928). O VIRTUOZITATE A ARTEI ELENISTICE: ARTELE MINIATURALE Plastica greacă a avut încă de la începuturile ei, în mod continuu, o fidelă replică în domen acelor realizări de mici dimensiuni - pietrele gravate, bronzurile figurative, st atuetele de teracotă şi, mai târziu, monedele - numite prin extensiunea termenului min iatură, arte miniaturale, spre a evita echivocul pe care denumirea de arte minore l-ar crea (dacă ne gândim la nenumăratele produse ale industriei artistice). Spre deosebire de vremurile anterioare, epoca elenistică cunoaşte însă o dezvoltare vert iginoasă a artelor miniaturale, cărora le-am putea adăuga, pe lângă cele abia amintite, po doabele, toreutica, vasele gravate din rocă şi sticlă şi eventual ceramica. Cauzele unui atare avânt sunt ştiute sau lesne de închipuit: sporirea cerinţelor prin ac cesul unui mai mare număr de indivizi la viaţa urbană, îmbogăţirea rapidă, dorinţa de eleganţ iaţă de lux, puternica afirmare a personalităţii individului în detrimentul colectivităţii po is-ului, apariţia unor bogaţi monarhi ce dispuneau de infinit mai multe resurse mate riale decât démos-ul cetăţilor veacului anterior etc. Împreună cu vasele ceramice, realizările artelor miniaturale sunt cele mai frecvente o biecte pe care le dau la iveală săpăturile arheologice sau descoperirile întâmplătoare. Dato rită dimensiunilor reduse şi rezistenţei materialelor din care sunt lucrate, micile pi ese din categoria ce ne preocupă sunt deseori unicele surse de informaţie în atâtea dome nii în care mărturiile directe au pierit de-a lungul secolelor. Dar nu numai criteriul micimii este cel ce strânge laolaltă toate aceste obiecte div erse pe care epoca elenistică le-a produs în număr considerabil; valoarea intrinsecă a m aterialului, dificultatea prelucrării lui artistice, finalitatea decorativă, cât şi cara cterul lor estetic unitar sunt tot atâtea trăsături comune aceluiaşi orizont de preocupări . Deseori aceiaşi artişti gravau matriţele monedelor, pietrele semipreţioase, iar toreuţii puteau tot atât de bine fi şi bijutieri, după cum olarii sau artiştii în bronz, coroplaşti. Dacă în ceea ce priveşte relieful şi statuara şi în general întreaga producţie meşteşugăreasc elenistică se caracterizează printr-o maximă specializare, în privinţa artelor miniatural e avem de multe ori a face cu artişti polivalenţi, care, cu o abilitate extremă, lucre ază, desăvârşind până în cele mai mici amănunte, uneori ani de-a rândul, piese ce vor împodob ele suveranilor elenistici. Gustul pentru lucrătura fină şi încărcată, pentru amănuntul perfe t, este tipic epocii, deopotrivă cu cel pentru policromie, realizată fie în pietre sem ipreţioase, fie în pastă de sticlă colorată. Orientul de după cucerirea lui Alexandru avea să spună în acest sens un cuvânt hotărâtor: în arta metalelor policromia rezultă din aplicarea oiţelor de aur fin pe vasele de argint sau din puternicul relief al aurului, ce ca pătă astfel culori contrastante. Gliptica epocii elenistice se deosebeşte de cea a perioadei anterioare (numeric mu lt mai slab reprezentată) prin dispariţia intaliilor scarabeoide şi înlocuirea lor cu pi etre mari din pastă vitroasă, de format oval alungit. În ce priveşte rocile semipreţioase, carneolul este preferat sardonixului, iacintului şi granatelor. Coloritul pastei de sticlă este de obicei verde, galben sau brun. Tehnica gravării a rămas aceeaşi, intal iile însă au suprafaţa gravată foarte convexă. Semnăturile ce apar deseori pe pietre nu aparţ n întotdeauna litoglifilor (dintre care vestit era Pirgoteles, gravorul oficial al lui Alexandru cel Mare), ele putând foarte bine fi ale posesorilor intaliilor, ca re, montate în inele, îndeplineau rolul de sigilii. Marea inovaţie a glipticii elenistice sunt cameele. Spre deosebire de intalii, în ca re motivul era gravat în adâncimea pietrei, el apărând în relief numai prin apăsarea acestei a pe o materie plastică, cameea exploatează de obicei rocile semipreţioase policrome în mai multe straturi, în care motivul este tăiat şi scos în relief colorat, în funcţie de poziţ a straturilor şi de priceperea litoglifului. Arta cameei este superioară celei a int aliului. Apariţia acestei tehnici poate fi datată în jurul anului 281, judecând după inven tarul unui mormânt din Crimeea, unde s-au descoperit câteva camee, împreună cu monede de �la Lisimah. Printre piesele de mare valoare de la începutul perioadei elenistice se numără cameea Gonzaga de la Ermitaj (32), reprezentând busturile acolate ale lui Ptolemeu Filade lful şi Arsinoei. De la sfârşitul sec. III şi începutul celui următor ne sunt cunoscute câtev nume de meşteri litoglifi ce şi-au semnat cameele: Atenion, autorul unei camee repr ezentând lupta lui Zeus cu giganţii (atmosferă artistică pergamenă), aflată în Muzeul din Nea ole; Boetos (poate acelaşi cu sculptorul) semnatarul unei piese (Colecţia Beverley) în făţişând pe Filoctet rănit şi, în fine, Protarhos, de la care ne sunt cunoscute două bucăţi, cântând din liră şi călărind un leu (Muzeul arheologic din Florenţa) şi o Afrodită cu Eros, tendinţe rococo, atât de apreciate de şcoala alexandrină, faptul constituind un indiciu asupra locului de activitate al litoglifului. Unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iscusiţi litoglifi, a cărui carieră se desfăşoară la sfâ sec. I şi în prima jumătate a veacului următor (în multe din domeniile artelor miniaturale , ca şi în plastica majoră, elenismul nu se sfârşeşte prin actul politic al suprimării statul i lagid în anul 30 î.e.n., ci continuă până către prima jumătate a secolului I e.n., răstimpu chestiune fiind cunoscut sub numele de perioada elenistico-romană) este Dioscuride s, originar din Aigeiai în Cilicia, care, împreună cu fiii şi ucenicii săi, Eutihes, Herof ilos şi Hilos, se stabileşte la Roma, unde avea să lucreze, pentru învingătorul de la Acti um şi pentru urmaşii acestuia, o serie întreagă de geme şi camee, unele purtându-i semnătura, altele atribuite lui sau şcolii sale după maniera execuţiei artistice. După părerea noastră, lui Dioscurides şi şcolii acestuia îi pot fi atribuite atât cameea monu entală, cunoscută sub numele Gemma Augustea, aflată la Viena (reprezentând pe Augustus, în coronat de Oikumene, care asistă la triumful lui Tiberius din anul 7 e.n., după înfrânge rea germanilor), cât şi Marea Camee a Franţei (33) de la Biblioteca Naţională din Paris (c e înfăţişează plecarea lui Germanicus în Orient şi apoteoza acestuia). Artistul litoglif al c lei din urmă piese, dacă Dioscurides este numele său, aşa cum indică asemănările cu Gemma Aug stea şi cu operele semnate ale maestrului, a ţinut să realizeze pentru fiecare partici pant la scena reprezentată pe Marea Camee portrete comemorative separate, dintre c are unul, înfăţişând pe Caligula copil (34), se afla în colecţiile Academiei Române{qluetip t e=[] } Mihai Gramatopol, Les pierres gravées du Cabinet numismatique de l’Académie Rou maine, Bruxelles, 1974, nr. 653.{/qluetip}. Contemporan cu Dioscurides era, probabil, şi Aspasios, gravor de pietre cu prefera tă sursă de inspiraţie în statuara sec. V. De la el ne-au rămas cunoscutul jasp roşu având gr vat capul Atenei Partenos a lui Fidias (păstrat la Muzeul Naţional din Roma), precum şi alte câteva piese vădind aceeaşi retrospecţie în alegerea temelor. Arta gravării pietrelor semipreţioase în maniera camee a cunoscut, în această vreme, şi unel e aplicaţii ce ar putea fi numite practice, în înţelesul că obiectele astfel sculptate ser veau ca veselă de lux sau de cult, fiind în acelaşi timp valori de tezaur, printre ime nsele bogăţii şi fastul unor monarhi ca Ptolemeii, Atalizii sau Mitridate VI Eupator, vestit colecţionar de obiecte de artă, a cărui colecţie de pietre gravate cuprindea un n umăr însemnat de camee. Vasele din rocă şi sticlă cu figuri în relief reprezintă, aşadar, ca realizare tehnică, un pa înainte, ele extinzând genul cameelor de la suprafaţa plană la cea curbă, la viziunea tri dimensională a întregului, în care se integrează, alături de altorelief, şi relieful în ronde bosse. În afara gustului pentru ornamentaţie, la baza acestei virtuozităţi a glipticii a stat şi îndemnul toreuticii, care a ambiţionat pe litoglifi să traducă în masa foarte dură a pietrei semipreţioase exuberanţa reliefului înalt al vaselor de metal. Ceramica pictată de felul celei de Hadra (cunoscută necropolă a Alexandriei) a constituit cadrul tema tic al acestor realizări, în care elementul peisagistic este întotdeauna prezent{qluet ip title=[] } A. Adriani, Divagazioni intorno ad una coppa paesistica del Museo di Alexandria, Roma, 1959. {/qluetip}. Două sunt vasele elenistice din rocă cu figuri în relief care au ajuns până la noi: Platou l Farnese (conservat la Muzeul Naţional din Neapole) şi Cupa Ptolemeilor (35). Primu l, cu diametrul de 20 cm, este tăiat în onix în două straturi, relief alb pe fond închis, cu numeroase vinişoare. Pe faţa interioară este reprezentată alegoria fertilităţii Nilului. Ca tematică, reprezentarea de pe vasul Farnese se integrează într-o serie cunoscută şi bog ată de peisaje nilotice atestate de basorelieful de la Cartagina, de stofele copte şi, mai ales, de numeroase mozaicuri. Cupa Ptolemeilor{qluetip title=[] } E. Babelon, Catalogue des camées antiques et �modernes de la Bibliothèque Nationale, Paris, 1897, nr. 268, pl. XLIII.{/qluetip}, aflată la Cabinetul de medalii al Bibliotecii Naţionale din Paris, este strâns legată c a iconografie de cultul lui Dionysos, divinitatea cel mai des reprezentată în arta e lenistică. Ea aparţine ambianţei artistice alexandrine, iar în privinţa datării este semnificativă apro pierea între imagistica dionisiacă şi descrierea unuia din carele Marii Pompe a lui Pt olemeu Filadelful, datorată lui Calixenos din Rodos (La Atenaios, V, 198). Vasele de sticlă cu figuri în relief au o tehnică specifică de fabricaţie. Vasul suflat în f orma sa definitivă, din pastă monocromă, de obicei de culoare închisă, se scufundă până la ni ul superior al figuraţiei într-o baie de pastă vitroasă, lichidă, de culoare alb-lăptoasă opa pe bază de antimoniu. La răcire, partea albă se grava după aceleaşi procedee ale realizării cameelor până la suprafaţa fondului de culoare închisă, şlefuindu-se apoi în întregime. În această tehnică de prelucrare a sticlei cunoaştem o serie de exemplare, printre care primul loc ca mărime şi frumuseţe îl ocupă vasul Portland (numit astfel după ultimii săi pose ori, ducii de Portland, înainte de a fi cumpărat de British Museum), o amforă de sticlă de culoare albastru-cobalt, ce se credea a fi de agată (36). Piesa a fost probabil realizată între anii 30-20. Ca la întreaga categorie de monumente de care e vorba, pe pereţii vasului se desfăşoară o scenă peisagistică de factură alexandrină, căreia i s-au dat e interpretări. Obiectul, destinat folosinţii curţii imperiale romane, ar reprezenta u na din hierogamiile gintei Iulia. Există în atmosfera care se degajă din aceste opere ale artei alexandrine o similitudi ne perfectă cu ambianţa poetică bucolico-campestră a Idilelor lui Teocrit sau a descrier ilor din Argonauticele lui Apolonios din Rodos (ele însele, cum s-a văzut, în mare măsură convenţionale). O teorie mai veche atribuia, conform unei scheme arbitrare, reliefurile peisagis tice cu caracter funerar şi eroico-mitologic, Asiei Mici, iar pe cel cu conţinut idi lico-bucolic, ca şi relieful peisagistic alegoric, climatului alexandrin. Adoptare a de către societatea romană a reliefului peisagistic elenistic se încadrează în tendinţa ge nerală a continuităţii artei şi culturii greceşti în mediul roman. Arta romană va prelua în a tectură, în plastică, în domeniul artelor miniaturale, anumite „cartoane” ale artei elenisti ce, reîntărind cu o vigoare nouă modele şi concepte artistice mai vechi. Arta monetară, în epoca elenistică, nu se află la înălţimea secolelor anterioare. Dacă în vea e VI-IV grecitatea occidentală deţine întâietatea sub raportul calităţii artistice a monedel or, în veacurile elenismului monedele emise în lumea greacă orientală sunt mai frumoase decât cele contemporane din vest. În special monedele din Asia Mică prezintă un interes deosebit pentru cunoaşterea curentelor artistice, plastica majoră fiind în multe privi nţe lacunară. Înflorirea artei monetare este însă sporadică şi accidentală: unele oraşe scot d serii remarcabile, pentru perioade foarte limitate. Dacă sfârşitul veacului V şi veacul IV experimentaseră reprezentarea din faţă a figurii umane pe aversul unor serii, realizând astfel portrete individualizante dar anonime, ele nismul introduce în arta monetară portretul biografic, ca urmare a creşterii tendinţelor individualiste şi a locului de frunte ocupat de personalitatea conducătorului în stru ctura socială şi politică a epocii. Portretul monetar elenistic {qluetip title=[] } Je an Babelon, Le portrait dans l'antiquité d'après les monnaies, Paris, 1942.{/qluetip } este întotdeauna redat în profil. Cele mai vechi portrete monetare elenistice sunt postume: cel al lui Alexandru c el Mare pe aversul tetradrahmei lui Lisimah (37), emisă către 300, şi portretul lui Fi letairos (care a condus Pergamul până la 263) pe aversul tetradrahmei nepotului său At alos I, emisă pe la 240 (38). Amândouă specimenele sunt de o înaltă ţinută artistică şi de o undere psihologică a caracterelor celor reprezentaţi. Chipul lui Alexandru, puternic eroizat, ne pare mai plauzibil decât cel de pe aversul tetradrahmei emise în 305 de Ptolemeu Soter. Moneda elenistică, în special cea a lui Alexandru, are o vastă arie de circulaţie, deven ind un bun universal (aşa cum mai înainte fuseseră tetradrahma şi staterul de aur ale lu i Filip II, imitate în lumea tracică şi mai apoi în cea geto-dacică, iar prin filieră romană Europa celtică) şi inspirând iconografia atâtor emisiuni din teritoriile ce au făcut vreme lnic parte din imperiul lui Alexandru ori s-au găsit dintotdeauna în afara limitelor sale (regatele greco-indiene, teritoriile de la nord de Balcani şi de la nord de Dunăre, cele din jurul Mării Caspice etc.). �Bactria, regat prin care se tranzita aurul siberian spre teritoriile seleucide, se remarcă prin emisiunea sa de 20 stateri de aur (cca. 170 gr), având pe avers port retul în altorelief al lui Eucratides (cca. 160). Este cea mai mare monedă de aur an tică ce ne este cunoscută (39), depăşind cu mult faimoasele piese egiptene. Printre portretele monetare splendid realizate pe piese de argint se numără cel al l ui Antioh III cel Mare (223-187) (41), al lui Perseu al Macedoniei (179-168) (40 ) şi al dinastului bactrian Antimahos (cca 190), cunoscut numai din monedele sale (42). Este de prisos să mai insistăm asupra rolului pe care portretul monetar îl are în identi ficarea şi datarea portretelor în ronde-bosse. Arta monetară elenistică, fie numai prin introducerea portretului biografic, îşi ocupă locul ce i se cuvine în peisajul atât de div ers al artelor miniaturale contemporane. Podoabele elenistice se găsesc răspândite pe un teritoriu vast, de pe coastele nordice ale Mării Negre până la Coloanele lui Hercule (Gibraltar). Lumea greacă nu mai cunoscus e o atare bogăţie de aur de la sfârşitul epocii bronzului. Strădaniile lui Filip II de a a ctiva bogatele mine de aur ale Traciei, cât mai ales fărâmiţarea şi împrăştierea în deceniile u urmat dispariţiei lui Alexandru, a imenselor tezaure capturate în Persia, este cau za acestui aflux de metal preţios ce a stimulat implicit gustul pentru bijuterii b ogate. Tipologia epocii clasice se păstrează; este însă normal ca o producţie dezvoltată de podoabe să promoveze motive, forme şi chiar tehnici noi. Graţie marii mobilităţi a metalului preţio s prelucrat artistic, modelele se răspândesc cu repeziciune, astfel că nu poate fi vor ba de identificat ateliere (cu rare excepţii, indicate de frecvenţa unor tezaure cu piese asemănătoare), ci cel mult de stabilit o cronologie cât mai riguroasă (deşi ca obiec te de valoare podoabele erau utilizate generaţii la rând). Printre motivele specifice utilizate acum pentru întâia oară se numără aşa-numitul „nod al lu Hercule” (rămas popular până în timpul Imperiului roman). Era socotit a fi o podoabă talism anică, ce ajuta la vindecarea rapidă a rănilor. Din Asia Mică a fost introdus cornul lun ar sau lunula, care a căpătat cu timpul valoare de amuletă. Ca forme noi se remarcă cerceii cu capete umane sau de animale, diademe şi brăţări (în garni turi), având drept motiv nodul lui Hercule, coliere cu capete de animale în poziţie ce ntrală şi bineînţeles o întreagă serie tipologică de inele din foaie de aur cu câte o piatră tă încorporată. Despre un nou gust s-a mai amintit: este vorba de policromie. Originea acesteia trebuie căutată în Orient (în Egipt, în Asia Mică, în Siria, Mesopotamia şi Persia), de unde răspândit în bazinul egeean şi mai departe, în urma cuceririi macedonene. Filigranul este practicat mai ales la sfârşitul secolului IV şi la începutul celui următor, în timp ce emai lul se încetăţeneşte în ultimele două veacuri ale elenismului, spre a cunoaşte în secolele er noastre o mare preferinţă în arta podoabelor. Tehnica încastrării pietrelor colorate este în plin avânt. Clientela, în special cea cu resurse modeste, sporeşte începând din a doua jumătate a sec. III, vreme în care cantităţile de aur persan aruncate pe piaţă se epuizează (am văzut că reg le elenistice făceau destul de dificil faţă necesităţilor financiare), fapt care duce la a pariţia unor expediente ca aurirea argintului sau argilei arse. Se renunţă la masivita te. Foile subţiri de aur sunt întrebuinţate chiar la inele. Se ivesc pentru prima dată d in epoca bronzului (măştile de la Micene) podoabe de aur cu destinaţie funerară ca luxur iantele şi barocele diademe cu fructe, flori şi chiar păsări, inelele şi podoabele de veşmin te funerare etc., care utilizează cantităţi minime de metal. Cerceii sunt de o mare varietate; confecţionarea lor ilustrează cel mai bine rafinat ul meşteşug al bijutierilor elenistici. Ei sunt decoraţi cu capete de leu (sau cu leugrifon, binecunoscut motiv persan), de taur, de viţel, de capră, de gazelă, de câine, cu figuri groteşti, în fine cu Eroşi (motiv de predilecţie al artelor miniaturale), ca cel e două splendide piese din colecţia Academiei (43), sau cu Victorii. Aminteam că doar cu rare excepţii se poate vorbi de o modă care să fie lansată de anume at eliere şi caracteristică unei zone limitate. În cazul medalioanelor de aur de tip tesa lian credem că putem afirma că un anumit centru din această regiune a reuşit să impună (sau să încetăţenească un fel oriental de a purta podoabele în chestiune) marile discuri de aur c u diametrul de aprox. 8 cm şi greutatea în jur de 70 g, ce se fixau, aşa cum dovedeşte o �stelă funerară de la Volo şi costumul popular de astăzi al sătenilor din partea locului, în corsaj, prinzându-se de veşmânt prin lănţişoare radiare, pe care unele exemplare le mai au î că ataşate. Din marele tezaur descoperit în 1929 în Tesalia (44), un medalion a intrat, după ce a fost îndelung suspectat ca fals şi a trecut prin mai multe mâini, în colecţia Muze ului de Arheologie din Constanţa{qluetip title=[] } Mihai Gramatopol, Un médaillon d e type thessalien du Musée d’Archéologie de Constanza, în Hommages à Marcel Renard, Bruxel les, 1969, p. 264—271.{/qluetip}. O serie întreagă de alte descoperiri din aceleaşi împrej urimi (Halmiros, Domokos şi Pagasi-Demetrias), însumând 12 piese, cronologic eşalonate până la sfârşitul sec. II, sunt, credem, elocvente pentru existenţa unei mode specifice loc ului, al cărei ecou este poate un detaliu al portului ţărănesc actual şi a cărei origine se află în mod sigur în gustul puternic înrădăcinat pentru podoaba masivă şi izbitoare. Toreutica sau arta fabricării şi decorării vaselor din argint, aur şi bronz (de la verbu l toréuo cu multiple semnificaţii pe tot parcursul limbii greceşti{qluetip title=[] } M. Milne, The use of toréuo and Related Words, în A.J.A. XLV, 1941, nr. 3, p. 390—398. {/qluetip}), după un preludiu oriental de câteva secole (vreme în care îşi răspândeşte exempl le în întreg bazinul mediteranean), atinge în epoca clasică o perioadă de înflorire în ambian enică, pentru ca, după Alexandru, motivele orientale şi cele greceşti să se retopească într-o perfectă unitate diferenţiată doar cronologic: elenismul timpuriu (330-200) şi, o dată cu în ceputul veacului II, elenismul târziu şi final. Ca şi în cazul podoabelor, nu se mai poate vorbi de o specificitate a atelierelor: o perele şi mai ales meşterii circulă cu o rapiditate uimitoare. Sudul Italiei şi sudul Ru siei păstrează încă din vremurile anterioare o anumită notă distinctă, ce se va pierde repede marea masă a producţiei de la începutul secolului III. Un mormânt din peninsula Taman c uprindea în inventarul său cele mai timpurii piese ale toreuticii elenistice, printr e care o fială (platou) de tip ahemenid, ansamblul fiind datat cu monede tip Alexa ndru cel Mare, la sfârşitul sec. IV. Sub raport tipologic sau tehnic, epoca elenistică nu inovează nimic în domeniul toreut icii. Din toate artele miniaturale ea este însă în această vreme în chipul cel mai profund sudată de tradiţiile toreuticii persane, încât este impropriu a se vorbi de „influenţe” ahem nide: toreutica elenistică este o artă greco-persană, indiferent de amplasamentul atel ierelor respective, în Orient, în Grecia continentală sau occidentală. Fără îndoială, în prima parte a diferenţierii cronologice amintite predomină vasele de aparat apanaj al regilor şi bogătaşilor vremii. (Ecourile în poezia alexandrină au fost consemna te la locul potrivit). Cu timpul, o clientelă din ce în ce mai numeroasă reclamă aceste produse de lux, care devin din vase decorative cu rost de tezaurizare, vase de u z domestic din metal obişnuit, produse de serie, atunci când au ornamentaţia redusă. Polonicele (kýatoi, cu care se scotea vinul din cratere), strecurătorile, cupele de băut, bolurile, fialele mesomfalos (platouri circulare cu ridicătură centrală) sunt deco rate în relief, cu extremităţile prelucrate în protome de animale reale sau fantastice, aparţinând bestiarului oriental. Ritonurile şi vasele plastice (de obicei reprezentând c apete umane) cu funcţie de oinohoe, amforele de proporţii reduse şi amforetele, vasele pentru parfumuri, pixidele şi mai ales oglinzile circulare cu capac bogat ornamen tat (ca, de pildă, cea de la Muzeul Naţional de la Atena, descoperită la Demetrias) cu nosc o răspândire nemaiîntâlnită în epocile anterioare. Dintre recipiente, cele mai frecvente sunt bolurile, care au o tipologie caracte ristică elenismului timpuriu: fundul plat, decorat cu rozetă, partea inferioară a vasu lui hemisferică, împodobită cu caneluri, iar partea superioară concavă, fie lisă, fie intars iată cu aur sau purtând gravate motive vegetale, de obicei vrejuri de viţă. Primei perioade a elenismului îi aparţine cel mai mare şi mai spectaculos tezaur al to reuticii antice: nouă piese de aur descoperite întâmplător în iarna anului 1949 la Panaghi urişte (Bulgaria), într-o cărămidărie. Tezaurul, a cărui greutate e de 6,100 kg aur, e alcătu t din patru ritonuri zoomorfe (45), 3 oinohoe în formă de cap de amazoană, o amforă şi o f ială. Ca realizare a profilurilor şi ca execuţie de ansamblu, vasele se pot împărţi în două g e: ritonurile şi oinohoele de o parte, fiala şi amfora de alta. Din punctul de veder e al realizării artistice a decoraţiei, ritonurile constituie, împreună cu fiala, o unit ate, iar amfora şi cele trei oinohoe, o alta. Scena redată pe amforă, de o calitate artistică excepţională, lucrată în altorelief, a fost i terpretată în mai multe feluri. Ultima ipoteză{qluetip title=[] } George Roux, Meurtr e dans un sanctuaire sur l’am hore de Panagurište, în Antike Kunst, nr. 1, 7, 1964, p. �30—41, cu toată bibliografia anterioară.{/qluetip}, dar evident că nu şi cea din urmă, vede în figurile bărbăteşti de diferite vârste uciderea tesalianului Neoptolem, fiul lui Ahile , în sanctuarul lui Apolo de la Delfi. Datarea tezaurului (deşi a suscitat opinii destul de bizare, ca cea a lui H. Hoffm an, care îl situa în sec. IV e.n., probabil gândindu-se la Pietroasa şi la întreg contextu l toreuticii romane târzii) pare a fi astăzi bine asigurată: începutul secolului III. Din punct de vedere artistic, tezaurul de la Panaghiurişte ilustrează în cel mai înalt g rad ideea că toreutica elenistică este o artă greco-orientală. Sinteza iese din domeniul tehnic şi al profilului vaselor şi se concentrează în cel al iconografiei (Amazoanele p e de o parte, Tezeu şi taurul de la Maraton, pe de alta) şi al jocului de umbre real izat prin altorelieful decoraţiei, care dă aurului nenumărate contraste de strălucire şi înt unecime. În cea de-a doua perioadă a toreuticii elenistice, formele vaselor rămân, în general, acel eaşi. Bolurile se simplifică: ele sunt lipsite de decoraţie, ornamentate doar prin uşoar a profilare a buzei. Nu înseamnă însă că decoraţia în relief dispare cu totul, dimpotrivă, ne-au parvenit remarcab exemplare, ca alabastron-ul şi pixida în argint descoperite la Palaiokastron, dar d e obicei vasele de lux din metal tind în această vreme către împodobirea cu motive veget ale şi peisagistice, conformându-se unei puternice mode a timpului. Exemple grăitoare sunt bolurile de argint de la Civita Castellana (Muzeul Naţional din Neapole) şi cup a de argint descoperită în tumulul de la Artiukov (în sudul Rusiei), azi la Ermitaj. Asia Mică, Siria, Egiptul, sudul Italiei, nordul Mării Negre şi Peninsula Balcanică sunt regiuni vestite prin atelierele lor toreutice în tot răstimpul de care ne ocupăm. Ira dierea produselor acestora în barbaricum este puternică. Ele sunt adesea imitate, ia r alteori exercită influenţe asupra unor creaţii autohtone (a se vedea, de pildă, tezaur ul dacic de la Sâncrăieni, din secolul I, alcătuit din cupe de argint cu picior decora te cu motive vegetale stilizate). Bronzurile figurative elenistice, şi vorbind despre acestea ne referim în special la statuetele în ronde-bosse, provin în marea lor majoritate din două zone importante al e lumii greceşti: Siria şi Egiptul. Specialistul nu poate însă distinge întotdeauna cu uşuri nţă produsele siriene de cele egiptene. Se pare că piesele egiptene se remarcă din punct de vedere tehnic printr-o turnare mai puţin îngrijită şi printr-un material de calitate mai slabă. Spre deosebire de tehnica turnării statuilor mari de bronz, bronzurile miniaturale sunt realizate, pe lângă procedeul în ceară pierdută (bronzul umplând spaţiul gol lăsat de t rea cerii în care, pe un nucleu de material rezistent, se modela statueta, totul f iind apoi acoperit cu un strat gros de argilă refractară) şi în cel al turnării masive, în u nele cazuri în părţi detaşate, ce se asamblau ulterior şi se polisau. La începutul perioadei elenistice, statuetele de bronz, în special cele reprezentând p e Afrodita, vădesc o puternică influenţă a stilului praxitelian, atât în redarea volumelor şi carnaţiei, cât şi în gestică. Ne gândim la frumoasa statuetă de la British Museum înfăţişând e a-şi prinde la gât un colier, sau la o alta de la Dresda, cu gestul tipic al potri virii unei şuviţe de păr (46). Înainte de progresul rapid al bronzurilor siriene, Atena produce, în prima jumătate a secolului III, o serie de statuete remarcabile, mai ales sub aspectul portretist icii. Este vorba fie de replici ale statuii lui Demostene de Polieuctos, fie de alte statuete reprezentând filozofi (Hermarhos, de la Metropolitan Museum), unde r ealismul atitudinii corpului egalează pe cel al figurii, poate că nu suficient indiv idualizată, în tot cazul reprezentativă pentru categoria socială a subiectului. În Siria, reprezentările divinităţilor predomină. Tipurile au o atitudine mai agitată o dată u sfârşitul secolului III. Părul şi barba sunt abundente, iar drapajul devine complicat şi savant. În coafură, trăsătura distinctivă o dau cele două valuri de şuviţe de deasupra frunţ reluate din iconografia lui Alexandru. Divinitatea cea mai răspândită este Afrodita, a le cărei plete răsfirate pe spate leagă tipul de mai multe opere majore ale jumătăţii veacul ui III, în special de Afrodita îmbăindu-se a lui Doidalsas. În secolul II, formele se îngr eunează, potrivindu-se gustului local şi, probabil, influenţei egiptene. Alături de Afrodita, un loc important îl are şi Adonis, la care drapajul mantiei cu fr anjuri şi buclele părului aranjate în „tirbuşon” sunt specifice lumii orientale. Sunt cunosc �ute, de asemenea, statuete siriene de divinităţi reprezentând de fapt regi elenistici cărora, începând cu Alexandru, ipostaza divină le era comună. Dintre ele menţionăm un Hermes e la Muzeul Naţional din Neapole, descoperit la Pompei şi reprezentându-l poate pe Ale xandru Balas (152-144) sau pe Antioh VIII Gripos (121-96). Statueta de bronz a u nui călăreţ ce poartă pielea de elefant ca o hlamidă pare a-l înfăţişa pe Demetrios I al Bact (cca 200-190), care a cucerit diverse regiuni din India. Figurinele egiptene se deosebesc prin proporţiile şi formele corpului, influenţate fii nd de comandamentele artei egiptene tradiţionale. Ele au astfel bustul îngust şi scurt , şolduri late, pulpe lungi şi fine, caracteristici ce le observăm şi la teracotele fune rare din această regiune. Dintre cele mai frecvente reprezentări ale Afroditei egiptene este cea scoţându-şi sanda ua înaintea băii rituale. De asemenea sunt comune reprezentările Hermafroditului (simb ol al fecundităţii naturii) şi ale lui Harpocrates (fiul Isidei-Afrodita), apropiat ca structură plastică de Afroditele greco-egiptene. Ciclul dionisiac este şi el bine rep rezentat în bronzurile alexandrine. Un grup databil la sfârşitul secolului II este com pus dintr-un flautist, Dionysos, şi două menade dansând. Mai naturalizat este însă HermesThot, care poartă deasupra frunţii petale de lotus şi un mic corn al abundenţei. Foarte apreciate la Alexandria erau şi scenele de luptă, care în mare se reduc la două prototip uri: cel al lui Ptolemeu III (în Hermes) luptând contra unui adversar asiatic, poate aluzie la victoria sa în războaiele siriene, datat către 240, şi un alt grup, compus di n Hercule şi Anteu. Cosmopolita Alexandrie constituia o inepuizabilă sursă de inspiraţie pentru modelatorii bronzurilor miniaturale, ce au surprins cu pătrundere tipuri şi scene ale vieţii zilnice (aidoma poeţilor epocii), vădind o predilecţie pentru exotic şi c acoshematie (reprezentarea diformităţii, a urâtului şi grotescului). Demnă de toată admiraţia este statueta unei dansatoare (47), a cărei mişcare, drapaj şi finisare o aşază în fruntea în regii producţii de acest gen a secolului III, alături de statueta unui băiat, aflată la Biblioteca Naţională din Paris. Asia Mică şi mai ales Smirna este, în afară de Alexandria, un alt centru în care tipurile groteşti sunt cu predilecţie figurate în bronzurile miniaturale. Statuetele din această parte a lumii elenistice, în special cele reprezentând pe Dionysos şi acoliţii săi, se rem arcă prin mişcarea în elice imprimată braţelor, aşa cum se constată, de pildă, în cazul unui sos descoperit la Trebizunda (Trapezunt), sau al unui Marsias, adaptare în gustul şc olii din Pergam a prototipului lui Miron. Preferinţa pentru mişcare a artiştilor eleni stici îi îndeamnă a lua drept surse de inspiraţie pe maeştrii clasicismului timpuriu dinai ntea epocii lui Pericle. Un satir descoperit la Pergam este în acest sens un bun e xemplu. Tot legată de sculptura pergamenă a jumătăţii veacului III şi de preferinţele acestei pentru tipurile preclasice sau clasice timpurii este şi statueta cunoscută sub nume le de Poseidon Jameson (48) ,bronz masiv finisat la rece, cu incrustaţii de argint şi cupru roşu, al cărui loc de descoperire nu ne este încă cunoscut. Graţia bine studiată a pozei în care naturalul transpare mai mult decât realul este tipi că bronzurilor mici rodiene. Erosul adormit de la Metropolitan Museum este în deplină consonanţă cu stilul rodian de la începutul secolului III. În Grecia propriu-zisă, bronzurile elenistice sunt destul de rare. Două mari descoperi ri de nave scufundate, una la Anticitera (cu materiale din secolul IV până în epoca ro mană) şi alta la Mahdia, pe coasta Tunisiei (secolul II) sunt principalele surse de informaţie ce le avem în acest domeniu. Hermesul de la Mahdia este caracteristic att icismului târziu. Nudul feminin este reprezentat de o descoperire din Macedonia (Verria) aflată la M uzeul din München. Este vorba de un bronz lucrat în ceară pierdută, care poate fi atribu it primei jumătăţi a secolului III. Statuetele de teracotă au comun cu bronzurile miniaturale sursele de inspiraţie, dar cel mai adesea tipologia, precum şi scopul de a decora interioarele locuinţelor, ce le dintâi folosindu-se şi ca ofrande funerare. Coroplastica elenistică (modelarea în lut a figurinelor) este cea mai răspândită categorie a artelor miniaturale, extinsă pe o lungă perioadă de timp (330-100 e.n.), atingând în un ele regiuni sfârşitul primului secol al erei noastre. În epoca elenistică arta statuetel or de teracotă ajunge la apogeu. Între 330-200, când predomină stilul Tanagra, coroplast ica prezintă o uniformitate ce nu se poate constata în artele majore şi care nu mai fu sese întâlnită în Grecia din epoca miceniană. �Cât priveşte însă datarea exactă a acestor mici monumente, ea este foarte dificilă, deoarece ceramica şi monedele cu care cel mai adesea se găsesc împreună nu pot constitui criteri i cronologice (ceramica ea însăşi nu poate fi datată în mod exact, iar monedele se află multă vreme în circulaţie). Totuşi data de început a stilului Tanagra poate fi fixată în jur de 34 0-330, iar sfârşitul teracotelor elenistice este legat de distrugerea de un cutremur a Mirinei în 106 e.n. Numele stilului Tanagra vine de la cimitirele oraşului beoţian Tanagra, de unde au f ost scoase în mod ilicit, prin deceniul al şaptelea al veacului trecut, un număr foart e mare de figurine, dintre care multe erau din perioada arhaică şi clasică, dar majori tatea aparţineau vremurilor ce ne preocupă. Repertoriul tipologic al statuetelor e c ompus din femei în picioare, drapate, dansând, şezând sau jucând arşice; Afrodite seminude, î picioare sau aşezate; tineri şi copii de asemenea în picioare sau şezând; Eroşi zburând etc. Pecetea stilului e deplinul naturalism, dat la unele piese din ultimele decenii ale veacului IV, în special cele reprezentând tinere femei în hiton şi himation, drapate subtil şi variat, în poziţii pline de graţie, se poate constata influenţa artei lui Praxi tele, ele amintindu-ne de Muzele reprezentate pe baza de la Mantineea. În cele mai multe cazuri, frontalitatea chipurilor e depăşită. Drapajul, când scoate în evid enţă trăsăturile corpului, când le ascunde în mod savant. Coafurile sunt deseori realizate în elii de pepene”, iar deasupra lor sunt prinse uneori pălării de soare aidoma celor chi nezeşti; în mână este ţinut câte un evantai. Poziţiile sunt relaxate, asemănătoare, dar cu fo mici diferenţe între ele, îndreptăţind reflecţia, deseori exprimată, că deşi Tanagrele sunt s , ele nu sunt gemene (49-50). Cât priveşte însă evoluţia stilului Tanagra între anii 330-200 s-au putut trage următoarele c ncluzii{qluetip title=[] } G. Kleiner, Tanagrafiguren, Untersuchungen zur hellen istischen Kunst und Geschichte, Berlin, 1942.{/qluetip}: exemplarele din secolul IV vădesc o compoziţie echilibrată, drapajul subliniind de obicei structura corpului; în secolul III atitudinile devin mai relaxate, iar drapajul are o existenţă proprie, cu cute ample, care intră în contradicţie formală cu volumele corpului. Către sfârşitul veacu ui, această contradicţie dispare, stilul însuşi încheindu-se. Universalitatea stilului Tanagra rezultă fie din răspândirea propriu-zisă a produselor f abricate de atelierele beoţiene, fie din exportarea tiparelor, fie din imitarea li beră a tipologiei şi reexportarea pieselor sau tiparelor. Pasta caracteristică diverse lor regiuni ale lumii elenistice, cât şi unele trăsături specifice ale artei locale ce-şi au ecou în coroplastica tanagrină, face posibilă clasificarea topografică a exemplarelor acestui stil. În tehnica confecţionării lor se introduce moda de a lucra diferitele părţi componente în ti pare separate, acestea fiind apoi asamblate, finisate manual, arse şi în urmă pictate. Părţile din spate ale figurinelor sunt deseori modelate, alteori însă sunt lăsate netede, prevăzute cu o gaură de ardere. Coloritul statuetelor e bogat şi e foarte armonios; d in păcate, fiind realizat în tempera, fixat doar printr-o ardere secundară, nu s-a mai păstrat decât în condiţii speciale de uscăciune. Existau piese de serie mare, de serie mi că şi unicate, atingând câteodată dimensiuni de 30-35 cm, deosebit de îngrijit finisate şi pi tate. Producţia coroplastică a Asiei Mici după începutul secolului II î.e.n. este foarte mare. S mirna este unul din centrele care a dat la iveală mult material (51), mai ales pro venind din săpături ilicite, printre care predomină capetele de statuete. Descoperiril e se împart în trei categorii: cópii de statui vestite, figuri feminine, ce sunt de fa pt versiuni târzii ale stilului Tanagra, statuete groteşti şi de actori. Produsele ate lierelor de la Smirna erau exportate la Mirina, Priene, Pergam, Troia, Tasos, De los, Atena, Cipru, în sudul Rusiei etc., influenţând astfel producţia locală. Ceea ce se s trăduiau să realizeze coroplaştii de la Smirna era de a da argilei modelate aspectul m etalului, uneori chiar poleind cu aur figurinele. Mirina este un oraş situat la jumătatea drumului dintre Smirna şi Pergam. De la sfârşitulu i secolului XIX au fost săpate în această aşezare peste 5 000 de morminte, care au furni zat un material enorm, pe lângă cel provenit din descoperirile întâmplătoare sau din săpături e clandestine, intrat în comerţul internaţional de antichităţi. Până pe la anul 200 predomina stilul Tanagra; de la 200 la 130 acest stil e continuat cu foarte multă libertate de coroplaştii locali, care inovează, semnându-şi totodată operele (mai des întâlnite sunt nu ele lui Agestratos şi Hiperbolos). Între 130 şi 60, producţia creşte în ritm vertiginos, iar �stilul devine emfatic. Repertoriul cuprinde şi teme mitologice. Printre semnături s e remarcă Aglaofon şi Menestratos. De la 60 la 30 e.n., când are loc un prim cutremur puternic, semnăturile abundă: Hieron şi Sodamos, activi pe la jumătatea secolului I, apo i Difilos, Atalikos, Menofilos, Pitodoros, Artemon, Papias, Amintas, Aglaofon et c. În epoca anterioară şi în prima parte a acesteia tendinţele rococo, manifestate în arta m ajoră, domină şi în coroplastică, apoi stilul devine grosier, pentru ca producţia să fie apro pe artizanală între 30-106 e.n. Statuetele reprezentând divinităţi ca Artemis, Eros sau Afrodita sunt comune secolelor II-I. Dintre tipurile profane obişnuite sunt acelea de efebi, de tinere femei sau de fetiţe cu pétasos (pălărie) (52). Apar şi unele rarităţi iconografice, ca Eros culcat în iciul unei flori (variantă pe ampla temă a Erosului dormind), care ne duce cu gândul l a atmosfera delicată, specifică întregii poezii elenistice, din care nu lipseşte umorul (53). Aceste „scene de gen” sunt ilustrate literar, printre altele, de o scurtă bucată p seudo-teocritiană, intitulată Hoţul de miere: O ticăloasă-de-albină-nţepase odată pe Eros, Care fura nişte faguri din stup. Degeţelele-i toate I le împunse la vârf, de-l durea şi sufla el în mână Şi cu piciorul bătea în pământ şi sărea. Afroditei Rana-i atunci arătând, i s-a plâns c-o fiinţă aşa mică Cum e albina e-n stare să facă o ran-aşa mare. Dar Afrodita râzând: „Ce? Nu eşti şi tu ca albina? Cât eşti de mic, şi ce mare e rana săgeţilor tale”. Priene era un alt centru coroplastic al Asiei Mici, evident de reduse dimensiuni , care se remarcă însă printr-o bogată producţie de Eroşi zburători, ale căror nuduri fabrica cu ajutorul tiparelor erau apoi îmbrăcate manual cu scurte mantii şi pălării de lut. Coroplastica egipteană se distinge prin pictura în general bine păstrată a statuetelor. Acestea se împart în două categorii; alexandrine (datate între 331-200), provenind din c imitirele de la Şatbi şi Hadra), care aparţin stilului Tanagra, realizate în pastă egiptea nă bună, adică în nămol de Nil - şi statuetele greco-egiptene, abundente în special după 200, e căror subiecte sunt fie copiate după plastica majoră cea mai populară, fie că reprezintă d ivinităţi ale mitologiei greco-egiptene sau redau tipuri groteşti (54) atât de apreciate pe malurile Nilului. Ceramica lipsită de pictură a acestor vremuri cu greu poate fi socotită ca ţinând de domen iul artelor miniaturale, totuşi ea are unele legături cu acestea, fie ca imitaţie a pr oduselor toreuticii, fie că este contingentă cu coroplastica, în cazul special al cera micii cu figuri în relief. La sfârşitul secolului IV, ceramica greacă cu figuri roşii se epuizează, iar toreutica dev ine exemplul constant al ceramicii elenistice. Vasele tradiţionale cu firnis negru ajung a fi panelenistice, ele coexistând cu ceramica locală de diverse tipuri. Cera mica cu firnis, produsă în mari cantităţi în Attica, este, o dată cu începutul secolului III, imitată în Italia, Asia Mică şi Egipt. Foarte populare în regatul seleucid erau vasele att ice cu firnis negru neornamentate sau uneori având decoraţie imprimată. În Est, marfa me nţionată a fost curând înlocuită cu o ceramică foarte apreciată apoi în toată lumea elenistic ceramică de calitate, nu însă de lux; este vorba de vasele cu firnis roşu până la brun, cun oscute sub numele de pergamene. În secolul I, sub influenţa ceramicii romane de tip aretin, apar vasele „samiene”. Care este însă situaţia ceramicii pictate? Calitatea ei este neîndoios slabă, mai întâi pentr că fondul negru, peste care se aplicau decoraţiile policrome (alb, roşu şi galben), est e mult inferior aceluia din secolul IV, fiind mai subţire, neuniform ca grosime şi, în general, decolorat, cu reflexe bleu-petrol. În al doilea rând, repertoriul figurati v sărăceşte, reducându-se la decor vegetal sau la reprezentări legate de imagistica dionis iacă. Vasele aparţinând acestei categorii se deosebesc ca manieră de execuţie după marile zo ne în care au fost descoperite. În Egipt, ceramica în chestiune este cunoscută sub numel e de Hadra (55) (cimitir al Alexandriei de unde provin hidriile - vase de apă - pi ctate, folosite ca urne funerare), în Italia de sud sub denumirea de vase de Gnath ia (56), iar în Grecia - sub cea de west-slope (ceramică descoperită la Atena, în oraşul d �e jos, în partea vestică a Acropolei) (57). La est de Adriatică, grupul cel mai răspândit de ceramică pictată fără firnis este cel al vas lor numite lágynoi (recipiente pentru vin cu gâtul lung). Pasta era acoperită cu un sl ip albicios (care uneori lipsea), peste el fiind aplicate ornamente monocrome în d iverse nuanţe de maron, luate din repertoriul dionisiac (deci în concordanţă cu conţinutul recipientului). Se spune că Ptolemeu IV a întemeiat chiar o sărbătoare ce se numea Lagi nofória. Ceramica pictată elenistică nu poate, în consecinţă, furniza date asupra picturii epocii, aşa cum vasele secolelor anterioare ne-au conturat imaginea acelui domeniu al arte i greceşti cel mai vitregit de scurgerea timpului. Spre sfârşitul civilizaţiei elenistice erau foarte căutate vasele în relief (ce vor deţine în etatea pe piaţă şi în epoca romană deoarece se produceau mecanic, în serie, cu ajutorul unor matriţe cu decoraţie variabilă) şi, alături de acestea, faianţele, ambele sortimente imitând produsele toreuticii. Faianţa egipteană cu figuri în relief era deosebit de aspectuoasă. Cunoaştem, printre altele, o oinohoe (vas de vin) provenind de la Alexandria, cu inscripţia „Regele Ptolemeu Filopator” şi imaginea reginei Arsinoe, amplu drapată, cu corn ul abundenţei şi sacrificând cu o pateră (mic platou) deasupra unui altar. Piesa se află în Muzeul de la Stuttgart şi e similară celei de la Biblioteca Naţională din Paris, care o reprezintă pe Berenice, soţia lui Ptolemeu Evergetul. Un alt centru al vaselor de faianţă era şi Mesopotamia. Ceramica de acest gen era lucr ată dintr-o pastă silicioasă, iar smalţul era sticlă pură. Faianţa anatoliană prezenta o part laritate de smalţ care o apropia de cea chinezească (smalţul cu plumb fiind necunoscut în antichitate în bazinul mediteranean). Despre inovaţii tehnice nu se poate vorbi; există însă procedee rapide de a obţine vase cu decoraţii în relief, ca bolurile megariene (deliene) (58). Pe roată se aşeza tiparul, i ar lutul era presat în adânciturile acestuia, găurile din pereţi fiind umplute cu argilă m oale. Partea de sus a vasului era finisată la roată (cea care ieşea deasupra tiparului şi care căpăta o suprafaţă lisă). Tot astfel erau fabricate şi vasele cunoscute sub numele d boluri „homerice”, cu decoraţie exclusiv antropomorfă. Subiectele erau luate din poemel e homerice, vast repertoriu nu numai pentru ceramică, dar şi pentru toate categoriil e artelor miniaturale. VIAŢA ZILNICĂ ÎN CETATE ŞI IDILA RUSTICĂ Cosmopolită prin structura sa etnică (egipteni, greci, mercenari din toată lumea eleni stică înrolaţi în armata ptolemaică, evrei, negri etc.), cât şi prin atmosfera generală, cara ristică epocii, Alexandria era capitala prin excelenţă a civilizaţiei pe care o reprezen ta. Fastul vieţii de curte, veselia proverbială a locuitorilor, mulţimea şi diversitatea loc urilor de plăcere erau pentru acest mare oraş, care atinsese spre sfârşitul elenismului un milion de suflete, un adevărat magnet ce atrăgea pe cei dornici de petrecere şi bunăs tare şi care, prin instituţiile sale culturale şi regala munificenţă a Lagizilor, concentr ase în acelaşi timp majoritatea numelor reprezentative ale culturii şi ştiinţei unei civil izaţii. Diodor din Sicilia şi mai ales Strabon i-au descris măreţia edificiilor; luxul exorbit ant al ceremoniilor regale era obiectivul atâtor relatări ale contemporanilor, aduna te de Atenaios, iar „viaţa inimitabilă” a lui Antonius şi a Cleopatrei, un exemplar prilej de reflecţie pentru moralistul care era Plutarh. Diodor (XVIII, 26-28) povesteşte somptuosul cortegiu ce însoţea corpul neînsufleţit al lui Alexandru de la Babilon până în Egipt. Ptolemeu, în fruntea întregii sale armate, înaintează până în Siria, spre a prelua preţioasele rămăşiţe pe care le înconjoară cu cel mai profund re Dar fastul acestei ceremonii funerare păleşte în faţa marii pompe dionisiace organizate de Filadelf, în descrierea lui Calixenos din Rodos (secolul II, Despre Alexandria) , păstrată de Atenaios din Naucratis (secolul II e.n. Ospăţul sofiştilor, V, 196 şi urm.). N umărul mare de vase de cult, de aur şi de argint, de mobilier ritual, de ţesături scumpe , de accesorii rituale din aur şi pietre preţioase, de podoabe, decoraţiuni de tot fel ul, armură de paradă, toate în aur, fildeş şi nestemate, miile de figuranţi închipuind sileni acoliţi, personaje mitologice legate de legenda lui Dionysos, armata pedestră şi cava leria alcătuiau o procesiune demenţială prin cantitatea de lucruri preţioase exhibate di n tezaurele fără sfârşit ale milenarului Egipt, dar şi prin preţul uriaş al organizării acest �parăzi pentru care au fost lucrate anume mii de obiecte şi montate în scopuri adecvate un număr tot atât de mare. În cortegiu figurau nenumărate tronuri de aur şi fildeş, 350 de altare şi arzătoare de mirodenii din aur, zeci de trepiede din acelaşi metal, 3200 cor oane de aur, printre altele nemaiamintite. Atenaios ne spune că cheltuielile neces are acestor pregătiri s-au urcat la astronomica cifră de 2240 talanţi aur în monedă bătută (1 talant = 25 kg), încheindu-şi astfel descrierea: „Dar ce rege, dragi oaspeţi, era acela atât de bogat în aur. El nu-şi însuşise nici bogăţiile perşilor şi ale Babilonului, nu avea n ine bogate şi nici nu-i curgea prin ţară Pactolul cu mâluri de aur. Nilul singur, pe dre pt numit «cu unda de aur», cu nesfârşitele-i comori de hrană, poartă în valuri un aur ce se p ate înmulţi fără riscuri, astfel ca toţi oamenii să fie mulţumiţi, căci, aidoma lui Triptolem este împărţit în patru zări”. Iată pentru ce Parmenion, poetul din Bizanţ, pe bună dreptate e a: „O, Zeus al Egiptului, O, Nil” - şi, am adăuga noi, şi Herodot atunci când îl citează fără ească pe mult criticatul de el, Hecateu: „Egiptul e un dar al Nilului”. Palatele regilor elenistici şi mai ales cele ale Lagizilor erau vaste complexe de pavilioane, grădini şi chioşcuri construite în marmură şi lemn preţios, împodobite cu fildeşu ietre scumpe şi marmuri rare. Fiecare rege adăuga pe rând noi edificii, astfel încât ansam blul luase proporţii considerabile, întinzându-se probabil cât „oraşul interzis” al ultimilor păraţi chinezi. Ambarcaţiuni de plăcere, adevărate palate plutitoare (ca flota de agrement a lui Ptole meu IV) transportau pe Nil huzurul curţii de la Alexandria. Calixenos (Atenaios, 2 03 şi urm.) zugrăveşte o astfel de navă special amenajată din porunca lui Ptolemeu Filopat or (221-205). Ea era lungă de 105 m, largă de 16 m şi avea 29 încăperi de dormit şi de recepţ e, aşezate pe două etaje, în vreme ce bucătăriile şi locuinţele servitorilor se aflau sub pun e. Sălile de recepţie, către care se ajungea prin propilee şi vestibule, erau sufragerii le, sălile de banchet, mici temple închinate lui Dionysos şi Afroditei. Luxul unor ast fel de construcţii plutitoare era de nedescris. De el se va fi bucurat din plin şi N oul Osiris sau Noul Dionysos, care era Marcus Antonius, în tovărăşia Cleopatrei. O bază de granit descoperită la Alexandria şi păstrată în Muzeul Municipal local comemorează e „Antonius cel Mare, inimitabilul”, despre al cărui ultim episod alexandrin Plutarh ( Antonius, XXXIII) se exprimă: „Se lăsă dus de ea la Alexandria, unde (...) îşi pierdu cel ma i preţios lucru ce se poate irosi, timpul, cum spune Antifon, căci alcătuiră o bandă căreia i-au dat numele de «viaţă fără seamăn» (amimetóbion), sărbătorindu-se pe rând unul pe altul c eli ce întreceau limitele raţiunii şi chiar ale imaginabilului”. Biograful nostru moralist adaugă, spre a ilustra nesăbuitul mod de viaţă, o anecdotă pe ca re i-o povestise bunicul, care, la rându-i, o ştia de la un medic, aflat la Alexandr ia, pe timpul lui Antonius, la studii. Unul din cei aflaţi în serviciul „inimitabilulu i” îl duse într-o zi în bucătăria palatului, unde văzu o groază de cărnuri de tot felul, prin are opt mistreţi întregi puşi la frigare. Bucătarul, întrebat câtă lume era poftită la ospăţ, a râde, spunând că cel mult 12 persoane, însă totul trebuia servit chiar în momentul când era gata; oricum nu se ştia la ce oră Antonius va avea chef să cineze, bucatele se pregăteau unele după altele, pentru ca oricând o cină completă să fie în întregime gata, fără să se tr fript, copt sau fiert şi, bineînţeles, fără să fie reîncălzită. Acest apetit formidabil pentru viaţa de fast, „inimitabilă”, în care totul se realiza la d imensiuni pantagruelice, cu rafinament oriental şi jaf orgiastic de „barbar”, descinde fără îndoială din aceleaşi complexe ce dictau şi gustul pentru „colosal”, şi dorinţa de aven Alexandrinii, veseli prin structura lor sufletească, erau petrecăreţi, fiecare pe măsura mijloacelor de care dispunea. Canope, cartierul cu vile luxoase, situat la 120 stadii de Alexandria (aproximativ 12 km depărtare de oraşul antic), e descris de Str abon (XXII, I, 17) ca locul plăcerilor celor mai deocheate, nedemn de memoria lui Canobos, cârmaciul lui Menelau, despre care legenda spunea că-şi dăduse sufletul prin pr eajmă. Pe acolo trecea marele canal care, desprinzându-se din Nil, aducea apa de băut în oraş, astfel încât plimbarea cu bărcile era una din distracţiile obişnuite ale alexandrinil or. Un mozaic nilotic de la Praeneste (2) ne înfăţişează asemenea „gondole”, pe care chioşcur e din împletitură adăposteau îndrăgostite cupluri sau vesele tovărăşii. Plăcerile culinare of de Canope constau în felurite preparate de peşte, moluşte şi tot soiul de animale marin e, precum şi în neîntrecutele patiserii. Alături de Alexandria{qluetip title=[] } Cu reală plăcere se poate citi cartea de rigo are ştiinţifică, dar şi de talentată scriitură, datorată lui André Bernard, Alexandrie la Gra , Paris, 1966.{/qluetip}, atâtea alte oraşe elenistice, mai cu seamă cele ionice, erau �vestite prin viaţa lor de petrecere şi aventuri amoroase. Printre acestea, Miletul a rămas celebru prin cunoscutele-i povestiri sau fabule, adevărat Decameron al antic hităţii greceşti (milesiaká). Ele erau atribuite unui oarecare Aristide din Milet, autor sau coordonator al lo r, care va fi trăit pe la 100 î.e.n. Au fost desfătarea ofiţerilor armatei lui Crassus şi a societăţii romane, în traducerea lui Lucius Cornelius Sisenna; pătrunzând în literatura eu ropeană prin Satiriconul lui Petronius (Văduva din Efes sau Matrona Efesia) şi rămânând un n eîntrecut model al genului, fabulele milesiene şi-au aflat mereu noi prelucrători, dev enind adevărate capodopere sub pana lui La Fontaine (Contes). Imaginea cea mai fidelă a schimbărilor intervenite în viaţa zilnică din cetate este teatru l epocii elenistice. Dacă tragedia şi-a oprit evoluţia la forma perioadei clasice, com edia nouă a ţinut pasul cu vremea, adoptând din punct de vedere formal prologul explic ativ şi renunţând întru totul la cor ca personaj colectiv. Tematica nu o mai constituia politica cetăţii, ci conduita omului în noile condiţii ale individualismului şi cosmopolit ismului. Dragostea devine, din sentiment intim, aproape o categorie a socialului . Filozofia comportamentului, definitorie pentru civilizaţia elenistică, se contamin ează cu tendinţele caracterologice proprii urmaşilor imediaţi ai lui Aristotel, pentru a rodi în comedia lui Menandru (341-289), el însuşi elev al lui Teofrast. Aducând pe scenă viaţa zilnică a omului de rând, din cetate sau de la ţară, teatrul lui Menandru este atât og linda fidelă a lumii aflate în plină redimensionare, cât şi sfătuitorul şi moralizatorul ei, rin numeroasele zicale pe care le cuprinde. Dragostea împlinită este suprema fericir e, o dragoste a cărei finalitate se reclamă măcar în parte de la filozofia platonică şi de l a acea atmosferă de echilibru, de clasicism, proprie mediului cultural atenian şi vi eţii zilnice a acestei cetăţi, pe care dramaturgul o zugrăveşte în comediile sale: Moschion: Ea mi-a arătat iubirea când m-am dus la ea pe seară Nici nu mi-a fugit din cale, ci în braţe mă cuprinse Şi-mi dădu o sărutare. Nu-s urât la chip. Ca mine Nu-s frumoşi pe orişiunde şi cu trecere la fete, Jur pe-Atena! Uite-acuma este vremea potrivită Să mă-nchin la Adrasteia. Astfel se rosteşte Moschion, gândindu-se la Glykera, despre care va afla, după multe p eripeţii şi recunoaşteri (anagnoríseis) că-i este soră (Fata cu cosiţa tăiată). Dacă regalii petrecăreţi îşi puteau oferi spectacole costisitoare, la care îşi dădeau concurs talentele cele mai preţuite ale vremii (Alexandru întorcându-se din Egipt spre Eufrat se opreşte la Tir. Prinţii din Cipru vin la el să-l salute şi-i organizează concursuri dra matice, la care participă actori de talia lui Tesalos, Atenodoros şi Licon), cetăţenii o bişnuiţi erau asidui frecventatori ai instituţiei teatrului, ale cărei edificii am văzut că erau prezente aproape în fiecare oraş mai răsărit. Nu numai scena, dar şi o răspântie obişnuită era un loc potrivit pentru o redusă înjghebare d amatică. Mimii, organizaţi, împreună cu alţi profesionişti ai artelor, în colegii de tehnítai onisiaci, călătoreau din cetate în cetate, câştigându-şi astfel existenţa. Spectacolele lor s re îmbinau comedia uşoară, de la care îşi trăgeau numele, cu farsa şi baletul. Dintre numeroşii autori de mimi cunoaştem doar pe Herondas şi o parte din creaţia sa, de spre care a mai fost vorba. La Alexandria sau la Cos, unde şi-a scris opera, viaţa măr untei populaţii orăşeneşti era aceeaşi. Ştrengăriile păgubitoare ale lui Kotalos din Dascălul comune nu numai vremii, ci tipice vârstei şi, în acest fel actuale încă: Nu-mi pasă atâta: însă sparge ţiglele Acoperişului ca nucile şi când se-apropie Vremea de iarnă, eu plătesc plângând De fiecare ţiglă trei oboli, căci într-un glas Vecinii toţi atuncea spun: acestea sunt Isprăvile lui Kotalos al Metrotimei. Obiceiurile lui şi ale copiilor de acelaşi fel sunt înfăţişate de plastica miniaturală a vrem i. Nenumărate teracote elenistice au ca subiect grupuri de fetiţe sau băieţi jucând arşice: �Frumoase-ţi sunt isprăvile, ce-i drept, Kotalos! Nu ţi-e de-ajuns să joci la cioacă Cu gialele, cu ăştia, ci-n tripou Te duci să joci pe bani cu toţi stricaţii. Fliacele sau hilarotragediile, gen în care, printre primii, a strălucit Rinton sirac uzanul (324-283), constituiau repertoriul obişnuit al unei categorii şi mai scăzute de tehnítai dionisiaci, care colindau cu astfel de reprezentaţii (ce-şi aflau întotdeauna un public foarte numeros), oraşele în care se ţineau târguri. În fine, din rândul „teatrului ur”, de bâlci, făceau parte dansatorii (skandalistaí), dansatorii ce se acompaniau cu ca stanete (krotalístriai), îmblânzitorii de şerpi, acrobaţii cu maimuţe, urşi şi alte animale. Şi epoca elenistică a apreciat, ca de altfel întreaga civilizaţie greacă, dansul{qluetip t itle=[] } Asupra acestui subiect se poate consulta, pentru o sumară informare, Li llian B. Lawler, The Dance in Ancient Greece, Washington, 1967, iar pentru o doc umentare exhaustivă — monumentala lucrare datorată lui Germaine Prudhommeau, La danse grecque antique, Paris, 1965, 2 vol., cu ilustraţii.{/qluetip} în toate variantele şi clasele sale. Nenumărate statuete de bronz reprezintă dansatori şi dansatoare, interpr eţi deopotrivă al celor mai graţioase îmbinări de mişcări, dar şi al licenţioaselor unduiri, re erau condimentate zgomotoasele petreceri de moralitate îndoielnică. Cântăreţii la tot f elul de instrumente muzicale, dar mai ales flautiştii, erau nelipsiţii însoţitori ai che furilor, de la popularele „chermese” până la aulicele bancheturi. Într-atât de îndrăgit era c ul din flaut, încât unul din ultimii Ptolemei (XII) nu a pregetat să se pună în rând la între ere cu flautiştii curţii sale. Creşterea profesionalismului în sport a dus la transformarea treptată a acestuia în spec tacol contra cost. Atleţii deveniseră tot atât de populari ca cei mai vestiţi actori, ia r luptătorii şi boxerii îşi aveau numărul lor până şi în reprezentaţia improvizată de la răsp xandria, cursele de care, cu pariurile şi luptele dintre facţiuni, prefigurează colosa la carieră a acestor întreceri din epoca romană şi bizantină. Infinit mai mare e numărul cel or ce vorbeau despre şi asistau la concursuri sportive decât al cetăţenilor care le prac ticau în virtutea tradiţionalei concepţii asupra valorii lor educative (paidéia). În mod i mplicit sportul urca astfel „din arenă în tribune”. În afara petrecerilor oficiale sau particulare şi a sărbătorilor publice, viaţa zilnică întrn oraş elenistic comporta şi o oarecare activitate cetăţenească, limitată la buna desfăşurare activităţilor comerciale şi a celor de interes comun. Aşezările urbane din cuprinsul maril or regate erau preocupate de propria lor administrare, cetăţile însă din Grecia continen tală şi Pelopones mai dispuneau de o oarecare libertate de manevră în politica externă, da că nu se aflau sub strict control macedonean. În rândul acestor cetăţi încep să se organizeze diverse ligi, cum era cea aheeană sau cea etoliană - un fel de sympolitii, în care mem brii îşi păstrau constituţia lor, tribunalele şi o destul de însemnată autonomie; coordonarea se referea în primul rând la politica externă. Cât priveşte organizarea treburilor interne , fiecare oraş cu structură democratică avea un „sfat”, o „adunare” şi un executiv, în care f e civile (demiurgoí) erau mai mult sau mai puţin echilibrate de cele militare (strat egoí). La Atena era preponderentă partea militară a conducerii, în vreme ce la Rodos, ce a civilă (pritáneis). O serie întreagă de comisii, având în fruntea lor câte un magistrat res onsabil, se îngrijeau de funcţionarea normală a tuturor sectoarelor publice, îndeplinind un dublu rol: administrativ şi productiv totodată; enumerarea lor ar fi cu totul ne potrivită cu cadrul acestor pagini, cu atât mai mult cu cât ele difereau ca denumire şi atribuţii de la oraş la oraş. De reţinut este sciziunea (deja amintită) între viaţa cetăţenească şi cea militară, prin prof alizarea celei din urmă. Soldatul de meserie, cu lăudăroşenia, lenea, lăcomia şi toate celel alte apucături ale lui, devine un tip literar şi artistic{qluetip title=[] } Marcel Launey, Recherches sur les armées hellénistiques, Paris, 1950, p. 794 și următoarele.{/q luetip}, frecvent atât în comedia nouă cât şi în plastica miniaturală a epocii. Ponderea sa î umea elenistică este apreciabilă. Pe lângă că e factor activ al procesului de omogenizare etnică, el este în egală măsură şi un agent al sincretismului religios{qluetip title=[] } Ma rcel Launey, op.cit., p. 875 și următoarele.{/qluetip}, constituind, alături de activi �tatea comercială, una din modalităţile majore ale elenizării lumii antice. Alături de meşteşugarii de condiţie liberă de tot felul, organizaţi în asociaţii sau „corpora icii şi avocaţii erau printre cei mai des întâlniţi „liberi profesionişti” ai societăţii elen În cazul când nu erau sclavi şi deci ataşaţi fie unei autorităţi publice, fie uneia private, doctorii se bucurau de avantajul de a-şi organiza şcoli şi de a călători practicându-şi meser a (téhne) şi vânzând medicamentele pe care le preparau ei înşişi. Existau şi farmacişti speci (farmakopólai), dar reputaţia lor era dintre cele mai proaste, căci, lipsiţi de cunoştinţe medicale, voiau să treacă drept doctori şi chiar făcători de minuni (taumatopoioí), exploatân astfel credulitatea şi pungile oamenilor simpli. Seleucizii aveau un corp de medi ci de curte condus de un arhiatrós, iar Ptolemeii au fost cei dintâi care au organiz at o asistenţă medicală de stat. Tot ei au înfiinţat şi o asistenţă juridică similară, contro utorităţi. Avocaţii (synégoroi sau rétores ) nu erau, în marea lor majoritate, oameni cu stu dii de specialitate, ci practicieni cu îndelungată experienţă (empeiría), pe care o transm iteau asistenţilor şi învăţăceilor. Gimnaziul şi multiplele activităţi legate de această instituţie formau, fără îndoială, nucleu i cetăţeneşti a oraşului elenistic. În multe cetăţi existau gimnazii speciale pentru copii, e ebi, tineri şi veterani (presbýteroi), ca la Iasos, de pildă. Alexandria, Pergamul, At ena (care, printre altele, poseda un gimnaziu numit Ptolemaíon) numărau în acea epocă ma i multe clădiri cu destinaţie identică. În cetăţile de curând întemeiate sau în curs de elenizare, gimnaziul, aflat îndeobşte sub pat ajul armatei încartiruite în localitate, era o şcoală a civismului elenic. Progresul gim naziilor în Orient nu a fost rezultatul adeziunii maselor băştinaşe, ci al politicii ari stocraţiilor locale, grijulii să nu-şi ştirbească autoritatea, ci chiar să şi-o mărească, dac ibil, dând garanţii de bunăvoinţă stăpânitorilor vremii. Filogimnastía a rămas astfel una din ile civilizaţiei elenistice, care a depăşit hotarele cronologice ale acesteia, dăinuind până la deplina instaurare a creştinismului. Pentru tineri, gimnaziul era o adevărată agóra. În afara organizării manifestărilor religioa se, efebia{qluetip title=[] } Chryris Pélékidis, Histoire de l’é hébie attique des origine s à 31 avant Jésus-Christ, Paris, 1962. Efebi erau numi i tinerii între 15-18 ani. La At ena în mod special denumirea de efeb era dată unui membru al Comunităţii Efebilor, insti tuţie înfiinţată în 335 din iniţiativa lui Epicrates.{/qluetip}, instituţie care în sec. V şi ra un fel de noviciat militar, ataşându-se şi mai mult gimnaziului, va schimba „instrucţia premilitară” cu una ştiinţifică şi educativă şi va deveni, în egală măsură, o asociaţie spor sofică deschisă tineretului bogat, găzduită de gimnaziu. Spre deosebire de veacurile anterioare, în epoca elenistică statul preia o tot mai m are responsabilitate în organizarea instrucţiunii. Deşi iniţiativa şi fondurile particular ilor continuă să contribuie la bunul mers al învăţământului, gimnasiarhul era magistratul car , ales anual, controla şi răspundea de desfăşurarea procesului educaţional al efebilor (15 -18 ani) şi al tinerilor (néoi, de la 18 ani în sus). Pentru copii (paídes), un magistra t anume (paidonómos) avea sarcina angajării celor mai buni învăţători (gramatodidáskaloi). Ed caţia elementară a rămas în mare aceeaşi ca în epoca clasică. De predarea scrisului şi socoti ui se ocupau învăţătorii mai sus-amintiţi, „kitariştii” predau muzica şi opera poeţilor liric aidotribii” se ocupau de educaţia fizică a elevilor din primul ciclu. Ciclul mediu sau al efebilor continua educaţia fizică şi muzicală, punând însă un accent mai are pe pregătirea literară, matematică, ştiinţifică şi filozofică, în aşa fel încât să contur strucţiei enciclopedice, atât de apreciată în epocă. Dacă vremurilor clasice le corespundea, sub raportul educaţiei, idealul kalokagatíei şi al polivalenţei sociale a individului, civilizaţiei elenistice îi sunt proprii educaţia enciclopedică şi individualismul monovale nt într-un context cosmopolit. Ciclul superior de învăţământ era cel al tinerilor ce depăşeau vârsta de 18 ani, gimnastica ş ica fiind îmbinate cu studiul literaturii şi al filozofiei. Acest învăţământ superior era cel comun, disponibil în cea mai mare parte a cetăţilor. Adevărata „specializare” nu putea fi re alizată decât în marile „centre universitare” ale timpului; la Alexandria, pentru toate do meniile, la Pergam, Atena şi Rodos pentru filozofie şi retorică, la Cos, Pergam şi Efes, pentru medicină. Profesorii, angajaţi pe timp limitat, de obicei un an, trebuiau să organizeze la sfârşit ul acestuia examene pentru diferitele „clase” (kefalaíon matemáton); ele constau din cin ci concursuri atletice, o compoziţie şi probe speciale pentru fiecare disciplină. Alătur i de premiile decernate elevilor, erau premiaţi şi dascălii cei mai merituoşi care obţinus �eră succese deosebite în pregătirea discipolilor încredinţaţi. Dintre toţi profesioniştii, profesorii erau cel mai prost plătiţi. La Milet, la sfârşitul se colului III, aceştia primeau ceva mai mult de o drahmă pe zi, adică echivalentul salar iului unui muncitor calificat. În secolul următor, la Teos, plata lor pare a fi puţin mai ridicată. Nu sunt rare cazurile când profesorii erau sclavi publici. Numeroase m onumente funerare stau mărturie a consideraţiei şi dragostei de care se bucurau din pa rtea elevilor şi concetăţenilor. În viaţa orăşenească a vremii, femeia juca un rol de prim ordin. Aristotel, vorbind de oli garhia spartană (Politica, I 1296 b 12), sublinia faptul că acolo îngăduinţa faţă de femei pr zenta acelaşi pericol ca cea faţă de hiloţi, ducând în ultimă instanţă la revoltă. În cazul d (Politica, VII, 1313 b, 32), pericolul era acelaşi, deşi mai puţin direct şi deci mai puţi n politic. Dar, prin această îngăduinţă (ánesis) faţă de femei şi sclavi, democraţia poate uş ra în tiranie. Pentru Aristotel, opoziţia între stăpân şi sclav pe de o parte şi bărbat şi femeie pe de alta nt de acelaşi ordin ca opoziţia între suflet şi corp, între cine comandă şi cine e comandat{q uetip title=[] } Pierre Vidal-Naquet, Esclavage et gynécocratie dans la tradition, le mythe, l’uto ie, în volumul Recherches sur les structures sociales dans l’antiquité classique, Paris, 1970, p. 65.{/qluetip}. Stagiritul nu se dă în lături de la a recuno aşte că „o femeie poate fi bună şi un sclav poate fi bun”, grăbindu-se însă să adauge: „cu to ea femeia este poate o fiinţă mai degrabă inferioară”. Emanciparea „teoretică” a femeii începe a se produce o dată cu mişcarea sofiştilor. Dacă în s femeia depindea de un stăpân (kýrios), fiind sortită să rămână în gineceu şi să nu iasă decâ uri personale, însoţită de o sclavă, Socrate, pe la începutul războiului peloponesiac, este cel care va fi reuşit să încetăţenească principiul egalităţii morale a celor două sexe, rezul in identitatea virtuţilor masculine şi feminine puse în slujba realizării unui ideal din ce în ce mai scump generaţiilor următoare: căsătoria, în care epoca elenistică va vedea supr ma confirmare a dragostei. Teoria platonică a cunoaşterii prin iubire şi în special cea a erosului din Simposion şi-au avut răsunetul nu numai în poezia savantă a vremii (p. 16 2), ci şi în genurile care reflectau direct viaţa zilnică şi comportamentul obişnuit al oame nilor celor mai comuni. Dragostea la prima vedere, fulgerătoare, la care recurg teatrul, epigrama şi, mai ap oi, într-un chip excesiv, romanul de la sfârşitul acestei civilizaţii, este transpunerea în noul context psihologico-social a potrivirii celor două jumătăţi ale întregului, îndelung despărţite în viaţa pământească de peripeţii de tot felul, potrivire revelată ambelor părţi p des folosita recunoaştere. După moartea lui Alexandru şi mai ales o dată cu începutul secolului III, egalitatea soţil or va fi recunoscută în contractele de căsătorie, trecându-se, în acelaşi timp, la emancipare juridică a femeilor{qluetip title=[] } Claude Vatin, Recherches sur le mariage e t la condition de la femme mariée à l’é oque héllénistique, Paris, 1969, la Robert Flacelière Le féminisme dans l’ancienne Athènes, Paris, 1971, p. 10.{/qluetip}. Fetele sunt admi se alături de băieţi în şcolile primare şi secundare, luând parte fie separat, fie împreună c erii, la exerciţiile fizice din palestră (marea curte a gimnaziului) şi chiar la lecţiil e speciale, ţinute în cadrul pomenitei instituţii. Eleganţa femeilor elenistice, asupra căreia infinit de variatele statuete de teracotă ne-au transmis preţioase informaţii, constituia atracţia străzilor şi a procesiunilor prin policromia ei rafinată. Prietenele sau intimele, al cincilea mim al lui Herondas, ne înfăţişează alegerea rochiei celei mai potrivite pentru o plimbare prin târg, iar Cizmar ul (VII) o etalare a celor mai noi modele de pantofi; eternul feminin nu-şi poate găsi o mai tipică şi lapidară surprindere: O, fericită Metro, ce lucruri ai să vezi! Deschide dară iute cutia de pantofi! Priveşte la aceştia ce formă au, superbă! Vedeţi, dragele mele, călcâiul cum se prinde! Şi-i împodobit pe-alocuri, urât nimic nu are, În totul ce frumos e! Ajutată de una sau mai multe sclave, stăpâna casei se ocupa de gospodărie, aşteptându-şi bărb l de la lucru cu mâncărurile ce ştia că-i sunt pe plac. Bucătăria cu ustensilele ei{qluetip �title=[] } B. A. Sparkes, The Greek Kitchen, în J.H.S., LXXXII, 1962, p. 121-137. {/qluetip} era un mic univers, în care se făureau satisfacţii culinare alese, frugalit atea filozofică negăsindu-şi adepţi printre oamenii de rând. Mobilarea interiorului era simplă şi strict utilitară. Paturile (cele mai preţioase cu s chelet de bronz, ca cel descoperit la Priene (59), împodobit cu încrustaţii, reliefuri şi auriri), împreună cu mesele (60), formau piesele de bază pentru dormitoare sau săli de ospeţe. Cuferele de lemn (61) şi dulapurile de veselă cuprindeau bogăţia casei: haine, ta piţerii, bucăţi de stofe şi ţesături scumpe, vase de sticlă colorată, de metal, ceramică de l c. Statuetele de bronz şi de pământ ars, cu culorile lor vii şi profilurile graţioase, împod obeau, alături de lampadare de bronz sau marmură, locuinţele, fără să mai amintim de decoraţi cuprinsă în însăşi structura arhitectonică a casei care, ca şi mobilierul{qluetip title=[] } G. M. A. Richter, The Furniture of the Greeks, Etruscans and Romans, Londra, 196 6.{/qluetip}, varia după starea materială a locatarului. Viaţa la ţară, în afara aspectului economic, de producţie, şi a relaţiilor stabilite în acest meniu, aşa cum rezultă din izvoarele istorice directe, ne este puţin cunoscută şi mai totd eauna prin intermediul oraşului, a felului ei de reflectare în mentalitatea citadină. Idila rustică e un mod literar practicat în special de poezia erudită; peisajul se îmbină în cadrul acesteia cu mitul. Rareori realitatea satului îşi face loc printre formulările savante şi clişeele livreşti, devenind un autentic document: Vai! Tu, sărmane Buceu, ce necaz a mai dat peste tine? Nu poţi tăia nici poloagele drept, cum făceai înainte, Nici cu vecinul nu seceri în rând, ci rămâi tot în urmă... Ce-ai să te faci îndeseară tu oare şi după-amiază, Dacă din holdă chiar de la-nceput tu nu seceri nimica? Idila X a lui Teocrit, numită şi Secerătorii, din care fac parte şi versurile de mai sus , e considerată singura din creaţia poetului care dă un tablou veridic al muncii ogoru lui: Strângeţi poloagele, voi, legători, să nu zică oricine, Când o să treacă: „bărbaţi de nimic şi simbrie pierdută”! Iară cotoarele snopilor voi le întoarceţi la vântul De miazănoapte - ori apus, căci spicul atuncea se-ngroaşă. Cei care treieră grâul să fugă de somn la amiază: Pleava atuncea cu mult mai uşor se desface din spice Secerea-ncepeţi-o când se deşteaptă pe câmp ciocârlia... Tonul e hesiodic, având în vedere că versurile reproduc un cântec de întrecere al unuia di n secerători. Nevoia orăşeanului de idilă rustică şi de peisaj e un semnificativ indiciu al unei anumite stări de spirit, am zice poate a acelei claustrări despre care stau mărturie picturil e murale înfăţişând vaste perspective arhitectonice, orientate mai mult decât urbanistica vr emii pe o ideală axă de simetrie, sau amplele tablouri de natură în care mediul acvatic este predominant. Dacă temele satului pătrund în plastica majoră (p. 282), nu înseamnă că problematica acestuia se reflectă în cultura vremii. Peisajul care ia locul fundalului neutru al picturii şi basoreliefului, deşi înfăţişează o natură convenţională, nu omite anumite accente prin care gerează activităţile rustice. Apelul la peisaj şi la idila rustică este, în ultimă instanţă, rodul schimbării atitudinii gr cului elenistic faţă de natură. Perfectul echilibru clasic s-a stricat. Creaţia arhitect onică, încadrată altădată în peisaj, se străduieşte acum să-l domine. Plastica elenistică ren ropomorfismul exclusiv, mai mult încă, natura invadează până şi bastionul raţionalismului ele ic: templul grec, doric sau ionic, începe a folosi ordinul corintic şi, o dată cu acea sta, abstracţiunea părăseşte grabnic, împreună cu filozofia platonică, scena culturii greceşt Creatori ai unei însemnate părţi a bunurilor materiale de uz cotidian, precum şi ai unor serii de produse ale „industriei artistice” (în cunoscutele ateliere - ergasterii - u n fel de manufacturi), sclavii se cade a fi pomeniţi în încheierea oricărei schiţe a vieţii zilnice în lumea elenistică, pentru că ei sunt aceia ce dau culoare şi tuşă groasă unei imagi �i care altfel ar fi de un copilăresc idilism. Este trist dacă ne gândim că exploatarea adeseori mai mult decât animalică a acestor fiinţe umane era fără apel şi fără speranţă de a fi desfiinţată, căci chiar utopiştii timpului îşi î esne abolirea căsătoriei sau a proprietăţii private decât a sclaviei, a războiului. Sacrificiile lor în uriaşa operă a progresului şi a începuturilor civilizaţiei europene meri tă cu prisosinţă din partea istoricului o pioasă şi gânditoare înclinare a frunţii. ELENISMUL ŞI ROMA Teoria hegeliană a tezei, antitezei şi sintezei, a cărei aplicare pentru istoria antică filozoful o vedea în cultura greacă, în reacţia Romei pe plan politic dar şi spiritual, re acţie deosebit de interesantă prin nuanţele ce le îmbracă, mergând uneori până la fidela copi a prototipului grecesc, şi, în fine, în sinteza germanică, actul de naştere al evului med iu şi al civilizaţiei europene, teoria hegeliană, deci, nu mai apare astăzi tot atât de sc hematică pe cât li se înfăţişa ea istoricilor de la începutul veacului nostru. Aceştia nu s-a fiit a o completa cu „oportune” adăugiri rasiste, de nedisimulabilă finalitate, dar şi a o subţia alteori sub potop de fapte potrivnice la prima impresie, care însă, integrând pe isajul căruia în mod firesc îi aparţineau, ne dau astăzi imaginea limpezită a retrospectivei seculare, cu liniile ei de fugă de la migraţiile europene până la Alexandru cel Mare. În lumea care nu era contingentă bazinului mediteranean, în special cea europeană, eleni smul a pătruns prin două căi: prin propagarea directă, aidoma unei iradieri, puternice s pre centru şi cu atât mai palidă cu cât se îndepărta de el, şi prin filiera remodelatoare a R mei. În primul caz, importanţa coloniilor greceşti este de netăgăduit, iar rolul lor, din sudul Rusiei până în sudul Galliei şi în Iberia, era mereu acelaşi. El consta în pregătirea a ei koiné a limbajului figurativ, opusă, în esenţă, stilului decorativ al etniilor ce au st răbătut lunga cale de la epoca bronzului până la sfârşitul La Tène-ului european, spre a intr apoi dintr-o dată sub stăpânirea efectivă a Romei, în egală măsură militară şi administrativ În cazul al doilea, filiera remodelatoare romană poate însemna deopotrivă atât „exporturile” epublicane în regiunile extraitalice, când prototipul elenistic e prelucrat nu fără a rămâne însă evident, cât şi produsele artizanale ale zonei transpadane, mult căutate în centrul Eu ropei, în care, alături de inflexiuni elenistice, sunt orchestrate o serie întreagă de c omponente mediteraneene şi orientale, altoite pe substratul mai vechi şi deosebit de viguros al epocii metalelor. Credem că în dezvoltarea ulterioară a civilizaţiei europene, chiar după momentul sintezei germanice propus de Hegel, un rol de seamă l-au jucat, străbătând întreaga epocă a dominaţiei romane, efectele raporturilor dintre elenism şi celtismul occidental şi central euro pean pe de o parte, şi dintre elenism şi lumea traco-getică pe de alta. Aceste raportu ri au jalonat de timpuriu diviziunea Europei, cu toate că e bine cunoscută expansiun ea celţilor către Est a cărei importanţă a căpătat în ultimul timp un înalt grad polemic în d de specialitate. Este pentru oricine evident că diferenţele de esenţă în raporturile menţio nate nu sunt singurele cauze ale diferenţierii culturale a Europei. Ele se numără însă pri ntre cele dintâi. Rolul filierei romane în difuziunea elenismului este pus într-o nouă lumină prin reevalu area ponderii „celtismului” în geneza viitoarei lumi europene. Extremele par a se atin ge: sub directa iradiere greacă, izolatul celtism iberic răspunde în domeniul toreutic ii{qluetip title=[] } Klaus Raddatz, Die Schatzfunde der Iberischen Halbinsel vo m Ende des dritten bis zur Mitte des ersten Jahrhunderts vor Christ. Untersuchun gen zur hispanischen Toreutik, Berlin, 1969. Profesorul clujean Kurt Horedt, în lu mina lucrării antecitate, a stabilit riguroase paralele între podoabele dacice și cele celtice, descoperite în Spania. În general pentru geneza civilizaţiei europene a se v edea volumul Les sources archéologiques de la civilisation européenne, Bucureşti, 1970 , actele colocviului de la Mamaia, 1968.{/qluetip} aidoma lumii traco-getice. Da r poziţiile-limită rămân în mod bizar identice şi atunci când este vorba de fenomene mai târz cum ar fi, de pildă, romanizarea şi conservatismului lingvistic caracteristice celo r două extremităţi ale romanităţii. Este cert că tradiţiile atât ale toreuticii celtice, cât celei traco-getice asimilează şi prelucrează în mod paralel şi asemănător motive şi forme ele tice. Dacă astfel stau lucrurile, unde este marele ascendent pe care l-ar fi avut dintot deauna arta celtică a metalelor asupra celei traco-getice? Oare nu poate fi vorba, �aşa cum au presupus mai de mult unii cercetători şi mai în urmă noi{qluetip title=[] } Mi hai Gramatopol, L’art des monnaies géto-daces, în Apulum, XI, Alba Iulia, 1971.{/qluet ip}, în anumite zone de tangenţă daco-celtice de o influenţă temporară în unele domenii, ale onetăriei, de pildă, a geto-dacilor ca transmiţători direcţi ai impulsurilor elenice, asup ra celţilor, influenţă rezultând dintr-un decalaj cronologic marcat de întârzierea receptării prin filieră italică în centrul Europei a aceloraşi impulsuri greceşti? Oricum s-ar pune chestiunea, rezultă clar că prin relaţia dintre elenism şi Roma nu treb uie să înţelegem exclusiv contactele strict culturale sau politice între cele două forţe din Mediterana, ci şi repercusiunile acestora în barbaricum. Despre influenţa elenismului în teritoriile îndepărtate cu care, fie şi pentru scurt răstimp , a venit în contact, cât şi despre procesul invers al receptării sau oglindirii acelor realităţi în structura ce-i era caracteristică, cum ar fi, de pildă, Bactria şi India{qlueti p title=[] } Cartea mai veche a lui W.W.Tarn, The Greeks in Bactria and India, C ambridge, 1938, iar mai de curând A. K. Narain, The Indo-Greeks, Oxford, 1957, şi G. Woodcock, The Greeks in India, Londra, 1966.{/qluetip} sau Africa neagră{qluetip title=[] } Engelbert Mveng, Les sources grecques de l’histoire négro-africaine depui s Homère jusqu’à Strabon, Teza, Lille, 1972.{/qluetip}, s-au scris, mai de mult şi până în an i noştri, studii cuprinzătoare. În sensul însă al moştenirii elenismului, primirea şi remodelarea lui de către Roma (origina litatea civilizaţiei acesteia iese în evidenţă tocmai în procesul menţionat) i-au dat în ulti instanţă locul şi ponderea în geneza civilizaţiei noastre. De aceea o schiţă cât de fugară a dinii romanilor faţă de fenomenul cultural grec este de la sine cerută după atâtea pagini în chinate civilizaţiei elenistice, pentru a da un sens poate mai adânc reacţiei lor mili tare şi politice, arătată mai pe larg la locul potrivit şi rezumată, cu precizări privind în pecial perioada de sfârşit a elenismului, în paginile ce vor încheia acest capitol. Fără îndoială că orice expunere a rolului mondial al Romei va trebui să înceapă cu primii paş care ea îi face către elenism. Dar aceştia sunt călăuziţi de considerente, am putea spune, d e tactică politică. Aristocraţia latină, pentru a nu se izola, va trebui să iasă din superba ei retragere în trecut şi să se pună la unison cu păturile de jos, mai ales negustori de tot felul intraţi prin ocupaţia lor în contact cu grecitatea elenistică. Pe de altă parte, politica Romei, atât externă cât şi internă, dezvoltarea oratoriei şi neces tăţile educaţiei vor impune cunoaşterea limbii greceşti. Începând cu mijlocul şi mai ales cu oua jumătate a secolului III, societatea latină porneşte cu paşi mari spre asimilarea cu lturii greceşti. Ea se face în mod năvalnic din pricina marelui decalaj ce exista, sub raportul civilizaţiei, între romani şi greci (la început, aproape trei secole). Elenism ul oferea „onestului latin” o vastă gamă de soluţii în majoritatea problemelor, soluţii pe ca e acesta ori le prelua nediferenţiat şi succesiv, ori le respingea în bloc, adoptând o m edie convenabilă. Experienţa lui devenea astfel o experienţă „de gradul doi”, materializând o seudocivilizaţie” care îl va obliga implicit, conform naturii sale puternice, să-şi făurească una proprie, originală, dar în care vor stărui mereu ecourile acelor „experienţe secundare” care l-au maturizat şi i-au deschis calea exprimării eului. Pentru prima perioadă de receptare a elenismului şi de „echilibru naţional” sunt caracteri stice personalităţile literare ale lui Livius Andronicus, Naevius (amândoi activi în a d oua jumătate a secolului III), Plaut (254-184) şi Ennius (239-169). O dată cu începutul secolului II situaţia se schimbă. Influenţa Romei în Orientul elenistic devenind tot mai mare, prefacerile ce se produc în societatea latină sunt pe măsura no ilor orientări. Pe de o parte, luxul şi plăcerile create de afluxul de bunuri artistic e şi de consum venite din lumea greacă duc la un rafinament aristocratic măsurat, la u n filoelenism raţional, a cărui replică, în perioada sa finală, era filolatinismul lui Pol ibios; pe de altă parte însă adoptarea de către plebe a unor culte orientale şi a dezmăţurilo ce le însoţeau au impus cercurilor diriguitoare o anumită grijă pentru puritatea moravu rilor şi integritatea tineretului. Marcus Porcius Cato era reprezentantul liniei s evere. După 184, când a fost ales cenzor, s-au ars cărţile pitagoreice (181), iar epicur eii Alcios şi Filiscos au fost alungaţi din Roma (173), urmaţi la peste un deceniu (16 1) de toţi retorii şi filozofii. Solia Atenei la Roma din 155, compusă din Carneade, Critolaos şi Diogene stoicul, găseşt e atmosfera oarecum stabilizată, în sensul că gustul pentru elenism biruise. Perioadei mai înainte schiţate îi este caracteristică acea „experienţă secundară”, de care am pomenit. itorii epocii, în afară de Cato, sunt Caecilius Statius, Terentius, Pacuvius, Accius �şi Lucilius. Perioada următoare e marcată de figura lui Cicero. Roma devenise „supraputerea” Meditera nei şi prin urmare, deşi elenismul câştigase (Graecia capta ferum victorem cepit - Greci a învinsă l-a biruit pe barbarul învingător), orgoliul roman impunea ignorarea lui cel p uţin în mod oficial. Este adevărat că în această vreme „spiritul latin” şi-a găsit calea prop expresie, integrându-se, cu nota sa originală, în cultura vremii, cea elenistică, fără îndoia Este totodată şi momentul cheie de legătură între civilizaţia greacă şi cea latină, clipa „t torţei”. Marele decalaj dintre Grecia şi Roma se reduce simţitor, Lucretius sau Catul s unt în pas (viguros şi adecvat latinităţii) cu Epicur şi Calimah. În fine, clasicismul latin cimentează întreaga evoluţie şi „legitimează” succesiunea Greciei. mea elenistică nu mai exista. Roma se putea privi în propria-i oglindă, în ale cărei ape v a fi zărit zâmbetul ştirb al vreunui faun sau inspirata figură a bardului care ritma: Tu regere imperio populos romane memento - Adu-ţi aminte, romane, că ţi-e dată conducerea lumii. Dacă romanii, stăpânitori ai întregii Peninsule italice, au făcut cunoştinţă cu lumea elenist tot ce aceasta produsese mai bun în domeniul culturii şi al artelor, nu tot astfel s -au petrecut lucrurile cu grecitatea din Europa şi Asia, adusă în situaţia să afle de Roma prin politica şi legiunile acesteia. După ce Antioh III al Siriei şi Filip V al Macedoniei au subminat echilibrul de pute re pentru a pune capăt hegemoniei Egiptului şi a restabili gloria trecută a regatelor lor, desfăşurând în acest scop, primul, o puternică activitate în Est, iar cel de-al doilea - în Egeea şi Adriatica, Roma intervine în politica statelor elenistice pentru a preve ni noi primejdii pentru ea. Rezultatul acestei situaţii complexe a fost pierderea de către Egipt a posesiunilor din Siria şi Egeea şi, în final, izolarea lui. Macedonia şi Siria sunt şi ele politiceşte izolate de către regatul Pergamului, a cărui importanţă creşte eopotrivă cu cea a Rodosului. Grecia este din nou o scenă a luptelor sângeroase. Brutalitatea intervenţiei romane nu are decât o singură explicaţie: jaful, în vederea îmbogăţirii trupelor. Procedeul lui Valeri s Laevinus în Egina a indignat toată Grecia. Locuitorii din Oreos au fost transformaţi , în 199, în sclavi. Mai târziu, „liberatorul” Flamininus a răspândit groaza în Tesalia, Focida, Acarnania, Eubee a şi Laconia. Piraţii cretani nu aşteptau decât atât pentru a-şi reînnoi acţiunile lor „profe le”, la care se adaugă acum cele de „amatori” ale aheenilor şi spartanilor. „Poliţia” navală nă se dovedeşte ineficace în lupta contra acestora, căci Filip V susţine în „războiul cretan” -201) pe piraţii „profesionişti” împotriva Rodosului. Activitatea piraterească se extinde şi Marea Neagră. Dintr-o inscripţie de la Delfi aflăm că teorii delfieni, care navigau, în 19 4, către Crimeea, au fost capturaţi de piraţii taurieni din slujba lui Antioh III. Ace sta voia să-şi restabilească supremaţia în Asia Mică şi Strâmtori; captivii au fost răscumpăr ior de către Chersones. În Vest, marea se afla, până după 190, sub controlul piraţilor cefal onieni, conduşi de etolianul Hibristas, fapt care jena în egală măsură şi interesele romane. Viaţa în Grecia a fost dezorganizată din pricina jafurilor, rechiziţiilor şi actelor de vi olenţă de tot felul. Demoralizarea şi lupta de clasă duc la o sărăcire acută a populaţiei. Şt tfel că prada pe care Flamininus o ia din Grecia e în valoare de 6 061 530 denari, d ar cifra reprezintă numai o mică parte din valoarea reală a bunurilor capturate şi din c ea rezultată din dezorganizarea economiei greceşti. Drept consecinţă a acestor stări de lu cruri se produce depopularea Greciei, de care vorbeşte Polibios (XXXVI, 17; XXXVII , 4), prin refuzul familiilor de a avea copii, sau prin abandonarea lor. După Magnesia, romanii se infiltrează tot mai mult în politica Asiei Mici. Oraşele care au fost de partea lor în lupta contra lui Antioh III devin liberae et immunes, adi că netributare lui Eumenes II al Pergamului, celelalte însă sunt obligate a plăti tribut acestuia. Macedonia, intrată sub protectorat roman, nu mai are voie să exploateze pădurile şi mine le ei de argint. În Grecia, după 146, romanii suspendă emisiunile de argint ale oraşelor , cu excepţia Atenei, care se bucură de avantaje economice speciale din partea lor. Grecia propriu-zisă, sărăcită de războaiele lui Perseu şi de exacţiunile romane, în acelaşi t depopulată, devine în secolul II o arie de „colonizare” pentru cetăţenii romani din sudul It aliei mai ales, numiţi de către localnici romaíoi. Aceştia sosesc când Grecia este din pun ct de vedere economic la pământ, iar „burghezia greacă”, cu rare excepţii, desfiinţată. Diver gotiatores italici vin cu capital şi au un rol pozitiv în restabilirea situaţiei econo �mice, luând parte activă la viaţa politică, socială şi religioasă a cetăţilor în care se stab Mulţi dintre ei (cu excepţia unor publicani şi ai agenţilor lor) întreprind acţiuni de binef acere pentru oraşele în care şi-au refăcut viaţa. Începând din a doua jumătate a secolului II, Italia devine cel mai mare consumator al lumii elenistice, dezvoltând în acelaşi timp o serioasă producţie proprie de bunuri. Cerinţe le Italiei constau în produse de lux şi sclavi orientali (sirieni) specializaţi în creşter ea vitelor, în agricultură şi meserii. Pe aceştia din urmă (sclavii specializaţi) pirateria ciliciană, redevenită activă din pricina desfiinţării flotei seleucide, îşi asumase sarcina s procure şi să-i vândă romanilor prin intermediul comerţului insular al Delosului. Italici i sunt în pomenita insulă mai ales bancheri, dar, graţie creşterii faimei vinului şi untde lemnului italic, ei devin şi vânzători ai acestor produse. Printre numele latine de la sfârşitul sec. II menţionate în inscripţiile de la Delos pot fi citate cele ale bancheril or Marcus Minatius şi Marcus Gerillanus. Populaţia insulei era de 20-30 000 locuitor i, mulţi dintre ei fiind sclavi. Aflaţi în tranzit pentru Italia, aceştia se revoltă pe la 130, primejduind viaţa cetăţenilor portului. În Asia Mică, după ce regatul Pergamului intră prin testament în stăpânirea Romei, se organiz ază pe fostele teritorii ale acestuia o nouă provincie, denumită pompos Asia. Urmează în m od firesc instalarea publicanilor şi a negustorilor. Pământul devine fie ager publicus , fie ager stipendiarius (se plăteau pentru el impozite şi nu rentă ca pentru ager pub licus). Publicanii sunt deosebit de lacomi şi cruzi, aşa că deseori oficialităţile romane sunt silite să intervină în favoarea localnicilor. Cetăţile Asiei Mici aduc laudă unor astfe l de magistraţi, cărora le face onoare numele lui Mucius Scaevola sau al lui Rutiliu s Rufus, căzut victimă a publicanilor. Câtorva li se dedică un adevărat cult, ca lui Publi us Servilius Isauricus, proconsul al Asiei în vremea lui Caesar (46-44), inamic al publicanilor tot timpul vieţii sale. Cu toate acestea, situaţia economică a provincie i romane a Asiei s-a deteriorat lent timp de o jumătate de secol de la înfiinţarea ei, iar luptele dintre Mitridate şi Sylla o vor duce la ruină completă. În timp ce în Asia Mică, din cauza organizării provinciei romane, proliferau publicanii şi negotiatores, în Siria, graţie Delosului, care asigura comerţul roman cu această regiun e, prezenţa fizică a italicilor nu se face încă simţită. Semnalăm totuşi eforturile lui Servi s Vatia în lupta sa împotriva bandiţilor isaurieni, care aţineau drumul caravanelor veni te din Orient. În ce priveşte Egiptul, în 96, Cirene şi Cirenaica devin posesiune romană prin testamentul lui Apion, guvernator numit de Ptolemeu Everget II, dar influenţa romană nu merge m ai departe datorită caracterului închis al politicii ptolemaice orientate în această vre me exclusiv către interior. Dacă până la războaiele mitridatice putem vorbi în general de un protectorat roman asupra unei mari părţi a teritoriilor lumii elenistice (cu excepţiile pe care le-am văzut de do minaţie propriu-zisă) şi asupra totalităţii politicii ei externe tot mai mult dependente d e Roma, după această dată avem de-a face cu o dominaţie romană care pe tărâm economic devine mai apăsătoare. Dovadă sunt textele istorice şi literare care se fac purtătoare, chiar după mult timp, ale ecourilor acestor stări de lucruri. Este suficient să amintim Războaiel e civile ale lui Appian, multe din biografiile lui Plutarh, fragmentele din Cass ius Dio pentru anii 133-69 şi cărţile XXXVI-XLIV pentru anii 68-44, discursurile (Verr ines, De imperio Cn. Pompei, Pro Flacco, Pro Sestio, De provinciis consularibus, In Pisonem, Pro rege Deiotaro) şi scrisorile (către fratele Quintus sau prietenul A tticus) lui Cicero, martor ocular al tuturor evenimentelor de la sfârşitul elenismul ui, ori, în fine, relatările sporadice ale lui Strabon privind părţile apropiate locului său de baştină (Pont, Capadocia, Asia Mică, Regatul bosforan). Contribuţiile impuse de Sylla în Asia erau atât de mari, încât datoriile cetăţilor greceşti c negotiatores şi publicani se ridicau prin 71-70 la suma de 120 000 talanţi (după Pluta rh). Părinţii erau nevoiţi să-şi vândă copiii ca sclavi şi să devină ei înşişi sclavi. După c eei şi a Amisosului, Lucullus se întoarce în 71-70 în Asia şi iartă datoriile, stabilind o r ată specială de plată a contribuţiilor datorate Romei. Pompei urmează, în 66, lui Lucullus în Asia şi continuă politica financiară a acestuia. Pirateria este, de asemenea, stăvilită de către cei doi înainte amintiţi. Restabilirea situaţiei în Asia Mică duce implicit la uşurarea colaborării economice elenis tico-romane. Se pare, de pildă, că impozitele erau mai mici decât cele plătite Atalizilo �r sau Seleucizilor. Ele se ridicau anual la suma de cincisprezece milioane denar i, ceea ce nu era exagerat. Dar lumea greacă este din nou încercată de peripeţiile războaielor civile romane, ale căror cheltuieli cădeau exclusiv în seama oraşelor elenistice, aflate sau nu sub autoritatea Romei. În 49 începe conflictul dintre Pompei şi Caesar, urmat de o scurtă guvernare a c elui din urmă, în timpul căreia a oferit o oarecare compensaţie Orientului grecesc pentr u prădăciunile anterioare, a garantat privilegiile Tesaliei, a reconstruit Corintul (ceea ce a însemnat o lovitură dată economiei Delosului) şi a făcut mari daruri Atenei, prăd ată de Sylla ca represalii pentru a fi trecut de partea lui Mitridate. În Asia Mică, C aesar a redus cu o treime sumele ce trebuiau plătite de către oraşe publicanilor. Dar după moartea sa, răzbunătorii acesteia, Antonius şi Octavian, încep războiul contra ucigaşilo Brutus şi Cassius, sosiţi în grabă în Orient pentru a strânge repede mari sume de bani nece sare armatei şi flotei. Sunt instituite taxe imense, se confiscă tezaure publice şi av eri particulare, iar cetăţile care nu aveau ce să dea erau pedepsite şi uneori distruse (Xantos-ul este asediat şi ras de pe faţa pământului, fapt ce produce o dezastruoasă impre sie asupra contemporanilor). După bătălia de la Filipi, Antonius pregăteşte o expediţie împotriva parţilor, tot pe spinare siei. În fine, lupta dintre acesta şi Octavian are loc, de asemenea, pe spezele şi ter itoriile elenistice. În cele din urmă, grecii au ajuns a dispreţui profund pe cei pe care mai înainte îi luaseră drept arbitri ai neînţelegerilor dintre ei. Romanii decăzuseră în ochii lumii elenistice, fiind consideraţi un fel de piraţi care, împărţiţi în bande potrivnice, se luptau pe cheltuia a Orientului grecesc pentru prada pe care tot acesta urma să o constituie. Se poat e conchide, o dată cu Rostovtzeff, că tot ei au fost una din cauzele distrugerii dem ocraţiei elene (şi nu cea mai neînsemnată) prin administraţia lor de paşalâc, contribuind ast el la adâncirea diferenţei dintre Occident şi Orient în această parte a Europei. ZORILE UNUI NOU IMPERIU - ARGUMENT FINAL Acum, când împreună cu cei care au avut interesul să urmărească feluritele contururi ale civ ilizaţiei elenistice, ne apropiem de sfârşitul unui drum ce a putut părea câteodată zăbavnic, se cade să aruncăm o cât mai scurtă privire şi peste hotarul de vreme ce l-am statornicit subiectului nostru. Ecoul prin secole al elenismului, cauzele decăderii lui, mitul lui Alexandru, elenism şi creştinism - iată numai câteva din chestiunile pe care va tre bui să le atingem, căci o epocă atât de complexă a avut un larg răsunet şi numeroase replici e-a lungul veacurilor care o despart de vremurile moderne. Întemeietorul însuşi al elenismului, Alexandru, a străbătut timpul ca erou legendar, în lite ratura populară sau cultă a diferitelor neamuri. În greceşte{qluetip title=[] } K. Mitsa kis, The Tradition of the Alexander Romance in Modern Greek Literature, în volumul Ancient Macedonia, Papers read at the First international Symposion held in The ssaloniki, 26-29 August 1968, Salonic, 1970, p. 376 şi urm.{/qluetip}, un străvechi roman bizantin în proză cunoaşte numai în perioada 1699-1961, 29 de ediţii. Alături de acest a, un poem de 6133 versuri ritmate (Regele Alexandru) datează în forma sa originală încă d in veacul XIII e.n. O altă poemă (Naşterea, faptele şi moartea lui Alexandru cel Mare) e ceva mai nouă. În afara unor invenţii locale, trădând deziderate şi mentalităţi specifice, romanul grec medi val al lui Alexandru urmează în mare parte prototipurile antice studiate cu migală de Reinhold Merkelbach{qluetip title=[] } Die Quellen des grieschischen Alexanderro mans, München, 1954.{/qluetip} şi completate cu noi puncte de vedere, exprimate de c urând cu precădere asupra romanului lui Pseudo-Calistenes{qluetip title=[] } Lloyd L . Gunderson, Early Elements in the Alexander Romance, în vol. Ancient Macedonia... , p. 353 şi urm.{/qluetip}. În Orient sunt cunoscute aproape 30 de legende despre viaţa şi faptele lui Alexandru, transcrise în 24 de limbi. Sursele acestora sunt fie orale, la baza cărora au stat t radiţiile locale, fie versiunea siriană din sec. VI e.n. a romanului lui Pseudo-Cali stenes{qluetip title=[] } Léon Homo, Alexandre le Grand, Paris, 1951.{/qluetip}. A cesta din urmă a fost tradus în armeană, georgiană, coptă, etiopiană, turcă, indiană şi malae ntre factorii comuni ai tuturor traducerilor se numără clasica coborâre în infern, unde �Alexandru caută sursele vieţii şi episodul zidului fortificat ridicat spre a stăvili asa ltul lui Gog, influenţă a dualismului religios oriental simbolizat prin lupta dintre bine şi rău. Literatura cultă persană cunoaşte o adevărată „alexandrologie”, ilustrată de scrierile istori ale unui Novairi (începutul sec. IV e.n.) care atribuie lui Alexandru aventuri fab uloase, demne de 1001 de nopţi, sau de Grădina purităţii (Razat al Safa) datorată lui Mirk hond (1433-1498), unde locul lui Alexandru în peisajul istoriei antice şi medievale a Persiei este deosebit de însemnat, întinzându-se pe un spaţiu apreciabil în economia gen erală a operei. Poeţi ca Firdusi (sec. X) îl prezintă în Cartea regilor pe Alexandru drept fiu al lui Da rios, iar Nizami (1140-1203) îi consacră un întreg poem: Cartea lui Alexandru (Iskande r Nameh), urmând aceeaşi tradiţie şi chiar sporind atmosfera de misticism din jurul erou lui. În sec. XV, Giami, în Cartea de înţelepciune a lui Alexandru, prezintă episoadele scurtei dar prodigioasei sale cariere orientale, în urma căreia îşi ocupă locul în panteonul spiritu al al acelor părţi din lumea pe care o adusese sub stăpânirea sa. În Balcani, istoria vieţii şi faptelor lui Alexandru cunoaşte o mare răspândire prin filieră ulgară şi sârbă, iar mai târziu e tradusă în rusă. În vremea lui Mihai Viteazul{qluetip title Maria Marinescu-Himu, La légende d’Alexandre le Grand dans la littérature roumaine, în vol. Ancient Macedonia..., p. 407 şi urm.{/qluetip}, povestirea e tălmăcită din slavonă în r omâneşte, cu puţin înainte de 1600. Ea nu ni s-a păstrat în original, ci într-o copie a lui I n Românul, care dă romanului titlul de Alexandria (copie executată la Sânpetru de Haţeg, în Hunedoara, între 15 iunie 1619 - 15 februarie 1620). Alexandria e tipărită pentru prima dată în româneşte în Sibiu în 1794, într-un mare tiraj (da m abstracţie de cea dintâi tipăritură a cărţii, menţionată de Del Chiaro). Influenţele aceste ieri asupra literaturii române au fost evidenţiate în studii mai vechi şi mai recente{ql uetip title=[] } Moses Gaster, Literatura populară română, București, 1883; N. Cartojan, Alexandria în literatura românească, București, 1910; I. C. Chiþimia şi Dan Simonescu, Cărăi populare în literatura română, vol. I-II, Bucureşti, 1963.{/qluetip}. Învăţăturile lui Neagoe sarab cuprind un fragment din Alexandria; Ceasornicul Domnilor al lui Nicolae Co stin şi Viaţa Sfântului Macarie Romanul se fac şi ele ecoul unor astfel de iradieri în epo că ale prea bine cunoscutei opere. În Occident, literatura evului mediu l-a înfăţişat pe Alexandru ca pe una dintre cele mai nobile figuri ale cavalerismului. În Franţa, de pildă, poemul în versuri octosilabice al lui Albéric de Besançon (sec. X) exaltă virtuţile eroice ale regelui macedonean. Poema lui Lambert de Tours şi Alexandre de Bernay, trubaduri din sec. XI, este contempor ană cu Le roman d'Alexandre, amplă desfăşurare în 22.606 versuri decasilabice - atestând int eresul deosebit al feudalităţii pentru cuceritorul Orientului, către care de altfel av eau să se îndrepte Cruciadele, sporind implicit mai apoi legenda vieţii lui Alexandru cu noi şi hiperbolice titluri de vitejie ale epocii, prilejuri deosebite de a flat a orgoliul războinic al marilor seniori, măguliţi de a se recunoaşte în miraculoasele înfăptu ri ale eroului de peste veacuri{qluetip title=[] } E. R. Curtius, Literatura eur opeană şi evul mediu latin, Bucureşti, 1970, p. 209 şi urm., Elogiul suveranilor.{/qluet ip}. Romanul medieval dă figurii lui Alexandru înfăţişarea ideală a suveranului feudal. În secolel XIV-XV, feudalismul, aflându-se în declin, chipul eroului se metamorfozează la rându-i, devenind prinţul cuceritor, a cărui vitejie îl orânduieşte în canonul celor nouă bravi ai tu uror timpurilor. După sec. XVII apar cu deosebire opere în proză consacrate ciclului lui Alexandru, atât în Franţa{qluetip title=[] } Robert W. Hartle, The Image of Alexander the Great in Seventeenth Century France, în vol. Ancient Macedonia ..., p. 387 şi urm.{/qluetip}, cât şi în Germania (ale lui Lamprecht), Olanda (Jacob von Maerlant), Anglia şi Islanda. De la Plutarh şi până la cercetătorii moderni s-au creionat atâtea portrete ale lui Alexan dru, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, mai mult sau mai puţin literare, mai mult sau m ai puţin psihanalitice, încât ele pot forma obiectul unui studiu aparte asupra mentali tăţii epocilor cărora le aparţineau şi care s-au răsfrânt ca într-o oglindă în personalitatea zabilă a genialului macedonean. Secolele care i-au păstrat pecetea au transmis amintirea sa vremurilor următoare, re ligiilor celor mai diferite. Senatul roman l-a declarat al 13-lea zeu al Olimpul �ui, iudaismul îl cunoaşte ca slugă a lui Iehova, premergătorul lui Mesia; el este unul d in legiuitorii lumii în profeţia lui Daniel; Islamul l-a socotit un erou al credinţei mahomedane, iar unele biserici creştine, făcând abstracţie de vremea când a trăit, l-au cons iderat sfânt. În afară de aceasta, numeroase figuri proeminente ale istoriei romane, ba chiar ale celei medievale şi moderne au fost stimulate de exemplul strălucitului macedonean, înc hipuindu-se uneori vizitate de geniul său. Pe lângă legendara figură a lui Alexandru, elenismul a trecut în civilizaţia europeană numer oase date şi cunoştinţe fie prin filiera romană, în sensul normal al evoluţiei culturii medi teraneene, fie prin mijlocirea arabă, intrate ceva mai târziu, dar mai direct în patri moniul civilizaţiei occidentale. Încă din sec. VII e.n. discipolii profetului au cucerit Siria, Egiptul şi Africa de no rd, iar în secolul următor, Spania. Toleranţa lor religioasă a făcut posibilă pe de o parte continuarea vechilor tradiţii în regiunile supuse, iar pe de alta, ei înşişi apelând la ştiin greacă, au tradus în arabă o serie de texte al căror original s-a pierdut apoi. Reputaţia medievală a lui Aristotel şi în general a enciclopedismului li se datorează. O serie de termeni arabi au pătruns în vocabularul nostru zilnic, mai toţi desemnând noţiu ni legate direct de ştiinţa sau pseudoştiinţa elenistică: algebră, azimut, zenit, alchimie, alambic, alcool, alcali etc. Tot arabii sunt aceia, iar nu creştinii, care au prel uat mai de timpuriu o parte din tradiţia greacă, anume cea păstrată de Imperiul roman de Răsărit. Elenismul, prin contactul cu latinitatea europeană târzie, contact înlesnit de mahomed ani în Spania sau în Sicilia, a avut un rol important în formarea filozofiei scolastic e. Marele efort ce se depune în descoperirea şi înţelegerea culturii europene precreştine con stă în bună măsură în îndepărtarea acelui strat, căzut în subconştientul omului de astăzi, şi unui ecran pe care se proiectează de-a valma umbrele vremurilor scurse, ne despart e, poate definitiv, în ciuda dârzelor noastre eforturi, de spiritul revolut al unei lumi care credea sau nu credea în zei, dar care nici nu cunoştea sau nu renega pe Du mnezeu. Sfărâmând limitele autoimpuse ale scolasticii, Renaşterea, aflată la începutul marii crize a creştinismului, ne descoperă antichitatea, o antichitate nediferenţiată, din care de ce le mai multe ori (în afara textelor ce erau bine cunoscute, şi într-a căror ilustrare se căutau mărturii ale culturii materiale) se alegeau ca reprezentative pentru spiritu l grec monumente aparţinând epocii elenistice. Pe măsură ce creştinismul parcurge drumul său involutiv, de sedimentare, de stratificare , eliminat apoi de revoluţii din structura statelor, în chip paralel se adânceşte şi se cl arifică cunoaşterea lumii antice, astfel că epoca noastră, cea a ştiinţei şi a ateismului, es e şi sub acest raport similară celor trei secole de după Alexandru. Şi încă nu ne pare lipsi t de semnificaţie faptul că tot în primele decenii ale veacului nostru apar cunoscutel e teorii ale alternanţei clasicismului cu barocul şi ale antinomiei cultură-civilizaţie. Fără a face apel, fie şi numai retoric, la o facilă simetrie, avem totuşi atâtea alte motiv e să regretăm că timpul nu ne-a păstrat mărturii despre „estetica"”elenistică sau despre „fil a culturii”, dacă ele se vor fi numărat printre preocupările ştiinţifice şi filozofice ale vr mii. Se pare însă, aşa cum am văzut, că enciclopedismul, spiritul analitic, înclinarea către erudi , pe de o parte, iar pe de alta abandonarea de către şcolile filozofice ale epocii a preocupărilor pentru cunoaşterea filozofică a universului altfel decât în cel mai bun caz în limitata măsură a asigurării unei cvietudini generale, au fost principalele cauze al e abandonării teoriei „frumosului” în sine, deci a esteticii filozofice, în favoarea unei estetici aplicate, a stilisticii, dezvoltată ca urmare a criticii de text, domeniu în care reprezentanţii şcolii stoice şi-au adus importanta lor contribuţie. Critica de text şi stilistica alexandrină şi postalexandrină sunt creaţii ale elenismului transmise Romei şi apoi culturii europene, metodologia, spiritul lor structurând în ma re măsură opera dogmatografilor creştinismului timpuriu, pentru a le regăsi remodelate în armătura scolasticismului medieval. La rându-i, filozofia greacă, elenistică sau de versiune elenistică (neopitagorismul, ne oplatonismul) a influenţat, atât direct, cât şi prin filieră latină, creştinismul în perioada �i de fundamentare teoretică, căci, originar opus ca spirit elenismului, prin lipsa t otală a preocupărilor filozofice privind natura universului şi a lui Dumnezeu însuşi, aces ta a trebuit să facă faţă criticii raţionaliste păgâne, căreia aveau să-i cadă victimă prin a u contaminare numeroase fracţiuni, devenite „erezii” prin opoziţie cu o dogmă ce se „betona î mers” (gnosticismul şi manicheismul cu încă puternicul lor răsunet în ereziile medievale). De fapt, care era importanţa creştinismului în peisajul civilizaţiei europene şi al gândirii filozofice a acestei civilizaţii? Émile Bréhier{qluetip title=[] } Histoire de la Phi losophie, Période hellénistique et romaine (Tom I, vol. 2), Paris, 1948, p. 489.{/ql uetip} expune întreaga gamă a răspunsurilor ce s-au dat unei astfel de întrebări, mergând de la teoria creştinismului pur, deci de la autonomia şi inimixtibilitatea sa, vană iluz ie a istoricilor protestanţi, până la teoriile ce proclamă revoluţia pe care biserica (şi fi lozofia ei) au operat-o în gândirea europeană. Aceasta ar consta în disocierea subiectul ui de univers, creându-i-se o viaţă autonomă, plină de afect, de noi relaţii intraductibile î limbajul reprezentărilor obiective, subiectul încetând a-şi mai desfăşura activitatea în cad ul tradiţionalului concept al „gândirii şi reflectării universului material”. Dar influenţa, directă sau nu, a filozofiei elenistice asupra creştinismului ca atare nu înseamnă implicit, arată Bréhier, certificarea acestuia ca sistem filozofic constitui t, în cadrul sau deasupra dogmei. Nu există deci filozofie creştină - în aceeaşi opinie - şi rin urmare dezvoltarea gândirii europene nu a fost radical schimbată sau determinată d e apariţia acestei religii. În ce priveşte obiectul de faţă al preocupărilor noastre, deci optica asupra elenismului în particular şi asupra civilizaţiei greco-romane în general, putem spune că ea are de lupt at, pentru a se clarifica, cu o puternică mentalitate creştină atât în domeniul filozofiei istoriei, cât şi în acela al cercetării istorice propriu-zise, mentalitate ce nu ţine de domeniul cunoaşterii şi nici, evident, de cel al dogmei, al credinţei, ci, ni se pare, mai degrabă de valorile morale, de o etică asupra căreia, trebuie să recunoaştem, creştinis mul şi-a pus o indelebilă pecete. Atare morală nu se cade, şi de aceea credem că nu este l ipsită de rostul ei o astfel de specificare, a fi confundată cu acţiunile, de-a lungul veacurilor, ale bisericii ca instituţie. Poate chiar şi în cazul cercetărilor privind gân direa greacă avem de multe ori de înfruntat mentalitatea amintită, care din punct de v edere formal e cel mai adesea o eronată proiectare asupra obiectului cercetării isto rice sau filozofice a unor concepte morale care, având în vedere tradiţia şi filiaţia (am arătat de ce natură şi în ce măsură), le omologăm cu uşurinţă, câteodată şi din comoditate, c istorică pe care ne propunem să o cunoaştem. Fără îndoială că biserica, ca instituţie, după pactul ei cu imperiul, a jucat un rol de seamă ransmiterea civilizaţiei greco-romane, dar vehiculatorul nu poate fi niciodată confu ndat cu vehiculatul. Despre arabii care au făcut cunoscute Europei, prin traduceri , o serie de lucrări, al căror original grec s-a pierdut, nu se poate afirma că au con tribuit altfel decât în mod indirect la propagarea elenismului. Evident, biserica creştină nu a fost un vehiculator pasiv, ci, oficial sau nu, cu in iţiativă subalternă sau pontificală, conştientă de continuitatea europeană, în care păgânismu se locul pe care-l ştia - uneori, descoperindu-i aspecte vaticinante şi atribuindu-i altădată chiar idei creştine avant la lettre, a căutat, în domeniul conservării manuscrisel or şi al operelor de artă, să înmagazineze tezaure imense ale acestui trecut, după etern v alabilul principiu al autorităţii reprezentative şi represive, ce nu se vrea considera tă ca apărută ex nihilo. Şi iată-ne, în fine, ajunşi, scoborând în timp, la Roma republicană şi imperială, moştenitoar nismului şi a rolului său istoric: asigurarea unui imperiu mondial în care pacea, în une le regiuni păstrată două veacuri la rând, a putut rodi în noi forme de cultură şi civilizaţie ax romana preia într-un fel toate sensurile cosmopolitismului elenistic. Prin pute rea unei singure cetăţi (imperium), lumea greacă a trecut un hotărâtor moment al istoriei, aidoma unei legiuni care, decimată şi hărţuită din toate părţile, reuşeşte să se adăposteasc tăriturilor castrului. Căci aceasta este imaginea-simbol a marilor schimbări petrecute : elenismul pătruns, nu fără contribuţia însemnată a Romei, de elemente orientale, asiatice sau africane, e pe punctul de a se stinge (războaiele mitridatice în Asia Mică şi situaţia precară a Egiptului) când stabilirea unei riguroase administraţii romane în zonele cele mai ameninţate trece sub pavăză pe duşmanul de altădată, lăsat să supravieţuiască pentru a n alea noului cuceritor al lumii şi a-i înlesni colaborarea, în regiunile în care se afla de secole, cu viitorii săi administraţi. �Noul imperium, definit de armată, drept şi administraţie, se baricadează în spatele unor f rontiere, în mod neîntrerupt întărite cu oameni. Lumea elenistică deschisă devine cea romană laustrată. Diferenţa dintre elen şi barbar nu mai e o chestiune de civilizaţie, ci una d e administraţie: între cuceritori şi cuceriţi se interpun până la Constitutio Antoniniana (2 12 e.n.) depturile depline acordate doar unui civis romanus. O anumită mentalitate juridică şi administrativă, caracteristică unei populaţii de agricultori, aidoma celei de finite de Roma quadrata, a lărgit până la gigantismul unui imperiu mondial ogorul roma n, precis măsurat şi delimitat. Dincolo de el e străinul: barbaritas, pentru prima dată cu preponderentă semnificaţie geografică. În felul acesta, Roma devine un imperium conti nental: armata e centura statului. Elenismului, deşi deţinuse teritorii tot atât de va ste pe vremea lui Alexandru şi apoi în lunga istorie a regatelor ce i-au urmat, a da t bătălii de amploare la considerabile depărtări - nu i-a fost niciodată caracteristică o as tfel de formă de expansiune şi de dominare. Spre deosebire de iradierea elenistică, ce a romană precede cu puţin şi în tot cazul urmează înaintarea legiunilor. Imperiul este în adevăr o pavăză, o garanţie a liniştii şi a ordinii, în opoziţie cu o lume ( arbară) căreia îi rezista cu fermitate şi care, prin cunoscuta atracţie a contrariilor, vo ia să i se integreze. Romana voluntas, acţionând imperialist, vreme de secole, de la c entru spre regiuni din ce în ce mai îndepărtate, devine, cu începere din a doua jumătate a sec. III e.n., o forţă centripetă, care antrenează tot mai multe etnii „barbare” spre inter iorul acestui miracol - globul imperial - pe care vor sfârşi prin a-l sparge din dor inţa de a i se cuprinde. Şi, ca orice imperium, ca cel elenistic bunăoară, Imperiul roman se va transforma într-u n mozaic etnic, ca stat, iar ca civilizaţie - în parte constitutivă a lumii medievale şi moderne. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ În lista de mai jos nu sunt cuprinse lucrările deja citate în note. BEVAN, E. R. Histoire des Lagides (323-30), Paris, 1934. BIEBER, M. The sculpture of the Hellenistic Age, New York, 1955. BIGNONE, E. L'Epigramma greco, Bologna, 1921. CARY, M. A History of Ancient Geography, Cambridge, 1935. CLOCHÉ, P. La dislocation d'un empire. Les premiers successeurs d'Alexandre le Gra nd (323-281/280), Paris, 1959. COHEN, R. La Grèce et l'hellénisation du monde antique, Paris, 1948. COUAT, A. La poésie alexandrine sous les trois premiers Ptolemées (324-222), Paris, 1882. CROISET, A. Histoire de la littérature grecque, vol. V, Paris, 1921. DINSMOOR, W. B. The Architecture of Ancient Greece, Londra, 1927. FYFE, Th. Hellenistic Architecture, an Introductory Study, Roma, 1965. HAMMOND, N. G. L. Epirus, Oxford, 1967. HIGGINS, R. A. Greek and Roman Jewellery, Londra, 1961. HIGGINS, R. A. Greek Terracottas, Londra, 1967. HOFFMAN, H. - DAVIDSON, P. F. Greek Gold. Jewellery from the Age of Alexander, M ainz, 1965. JONES, A. H. M. The Greek City from Alexander to Justinian, Oxford, 1940. JOUGUET, P. L'Impérialisme macédonien et l'hellénisation de l'Orient, Paris, 1926. LAMANNA, E. P. Storia della filosofia. Il pensiero antico, Florenţa, 1967. LEGRAND, Ph. E. La poésie alexandrine, Paris, 1924. LEGRAND, Ph. E. Étude sur Théocrite, Paris, 1898. LEVÉQUE, P. Pyrrhos, Paris, 1957. LULLIES, R. - HIRMER, M. La scultura greca dagli inizi alla fine dell'elenismo, Florenţa,1957. MELONI, P. Perseo e la fine della monarchia macedone, Roma, 1953. PRÉAUX, C. L'Économie royale des Lagides, Bruxelles, 1939. RANOVICI, A. B. Elenismul şi rolul său istoric, Bucureşti, 1953. REY, A. L'Apogée de la science technique grecque, Paris, 1946. RICHTER, G. M. A. The Sculpture and Sculptors of the Greeks, New-Haven, 1930. RIZZO, G. La pittura ellenistico-romana, Milano, 1929. ROBERTSON, D. S. Greek and Roman Architecture, Cambridge, 1969. �SCHNEIDER, C. Kulturgeschichte der Hellenismus, vol. I-II, München, 1967. STRONG, D. E. Greek and Roman Gold and Silver Plate, Londra, 1966. TOYNBEE, A. J. Hellenism; the History of a Civilisation, Oxford, 1959. WEHRLI, C. Antigone et Demetrios, Geneva, 1968. WEIGALL, A. Alexander the Great, Londra, 1935. WILL, E. Histoire politique du monde hellénistique, Nancy, 1966. POSTFAŢĂ MIHAI GRAMATOPOL – SINTEZE IMPERIALE ION ITU Cu semnătura lui Mihai Gramatopol (născut la Sibiu, în 1937 şi înmormântat la „Sfânta Treime” heii Braşovului, în 1998) lumea ştiinţifică românească s-a întâlnit frecvent după 1964, şi se recvent şi în viitor, deoarece opera lui nu este dintre acelea care îşi încheie destinul o dată ce omul se va fi dus de pe lumea aceasta. Fiul lui Panait Gramatopol şi al Ioa nei (n. Maican) îşi face studiile liceale la „Gheorghe Lazăr” şi „Mihai Viteazul” în Bucureşt lvent în 1954). Este licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia Limbi clasice, a Univers ităţii din Bucureşti (1959) şi doctor în ştiinţe istorice cu teza Pietrele gravate din colecţ Cabinetului Numismatic al Academiei R.S. România (1977). Şef de secţie la Muzeul de Ar heologie din Constanţa (1961-1962); cercetător ştiinţific al Academiei, la Institutul de Istoria Artei; din 1975 la Direcţia Patrimoniului Naţional, din 1990 revine la Inst itutul de Istoria Artei. Profesor doctor docent. S-a ocupat de aproape toate asp ectele culturii şi istoriei lumii greco-romane: numismatică, epigrafie, gliptică, arte miniaturale, istoria artei antice, filosofie. În anii de început ai activităţii ştiinţifice s-a impus atenţiei specialiştilor îndeosebi pri diile semnate în publicaţii ca: Revue roumaine d’historie de l’art, Studii clasice, Revu e d’études latines, Studii şi cercetări (Biblioteca Academiei), Revista muzeelor, Studii şi cercetări de istoria artei, Apulum. În paginile lor se făcea remarcat prin investigaţi i aplicate pe astfel de teme: L’enfance de Caligula à propos d’un portrait glyptique i nedit, Imperial Cameos from Second Century, L’A othéose de Julien l’A ostat et de Flav ia Helena sur la grand camée de Roumanie, Câteva aspecte ale bibliografiei numismati ce recente, Un port comercial la Callatis, Artă şi istorie veche în colecţiile cabinetul ui numismatic, Documentarea istorică prin iconografia numismatică, Nouveau portraits glyptique dans l’iconogra hie imperial, O tendinţă a caricaturii elenistice şi romane în lumina unui gryllos inedit, Optimo Principi, Iconografia monetară dacică autohtonă, Un médaillon de type thessalien du Musée d’Archéologie de Constantza, Un Scylla funéraire d’A  ulum, Câteva puncte de plecare pentru studiul artei romane în Dacia, Podoabele în Daci a romană, Artizanal şi provincial în Dacia romană (un alt mod de apune problema), Romul a et la glyptique de Bas-Danube, Portrete romane imperiale descoperite la Apulum , Les bijoux antiques de la collection Marie et dr. G. Severeanu du Musée d’Histoire de la Ville de Bucharest, Amfore stampilate din Tomis. Biografia începuturilor îl recomandă prin lărgimea orizonturilor culturale, prin interes ul marcat pentru perspectivele de sinteză şi, de asemenea, prin analiza minuţioasă a obi ectului. Asemenea calităţi vor fi determinante pentru fizionomia operei de mai târziu. Interesul ardent faţă de orizontul universalist, cu care s-a acomodat în perioada stu diilor clasice, pe baza unei formaţii poliglote, îl duce la o experienţă sistematică de tr aducător, motivată, poate, şi prin blocarea interesului intelectual din perioada comun istă faţă de evoluţiile lumii culturale europene. După un intermezo de aproape un deceniu de la debutul editorial ca traducător, cu Istoria literară a Greciei antice de Rober t Flacelière (Editura Univers, 1970), revine în lumea traducerilor cu Arta romană de l a Republică la Constantin de Richard Brilliant (Editura Meridiane, 1979), pentru a da culturii române, în anii următori, alte câteva cărţi fundamentale: Revolta romantică de K neth Clark (Editura Meridiane, 1981), Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yource nar (Editura Cartea Românească, 1983, Premiul Uniunii Scriitorilor, 1984), Ediţia a II -a (Humanitas, 1994), Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică de François Chamoux (E �itura Meridiane, 1985), Acropole de Albert Thibaudet (Editura Meridiane, 1986), Monumentele publice ale artei romane de Niels Hannestad (Editura Meridiane, 1989 ), Grecia epocii întunecate de A.M. Snodgrass (Editura Meridiane, 1994), Mit şi reli gie în Grecia antică de Jean-Pierre Vernant (Editura Meridiane, 1994), Roma republic ană de Michael Crawford (Editura Meridiane, 1997). Cum în perspectiva unei vieţi intelectuale organizate marile surprize, dacă nu luăm în sea mă moartea însăşi, sunt aproape excluse, opera de mai târziu va configura arhitectura prev izionară a tinereţii. Aceste cărţi de căpătâi, cu care va intra definitiv în memoria cultural impului, reiau, de fapt intuiţiile din tinereţe, şi le ridică la austeritatea severă a edi ficiului definitiv. Titlurile publicate sunt: Moira, mytos, drama (Editura pentr u Literatură Universală, 1969), Civilizaţia elenistică (Editura Enciclopedică Română, 1974), es pierres gravées du Cabinet numismatique de l’Académie Roumaine, Collection Latomus, Bruxelles, 1974, Dacia antiqua. Perspective de istoria artei şi teoria culturii ( Editura Albatros, 1982), Artă şi arheologie dacică şi romană (Editura Sport-Turism, 1982), Arta imperială a epocii lui Traian (Editura Meridiane, 1984), Portretul roman în Ro mânia (Editura Meridiane, 1985), Artele miniaturale în antichitate (Editura Meridian e, 1991, Premiul „George Oprescu” al Academiei Române, 1993), Arta monedelor geto-daci ce (Editura Meridiane, 1997), la care putem adăuga colaborarea sa la Enciclopedia civilizaţiei romane (1982, lucrare colectivă). O analiză a miilor de monumente de artă antică inedite, pe care le-a publicat de-a lun gul a peste un sfert de veac, în prestigioase reviste româneşti şi străine, ne poate ajuta să realizăm dimensiunile contribuţiei sale directe la cunoaşterea artei antice româneşti şi uropene. La capătul ei, încă departe de marile concluzii, el pune o carte: Artele mini aturale în antichitate, practic cea mai completă abordare sistematică în materie. Cartea face o analiză imbatabilă a conceptului de miniatural, refuză definiţiile franceze, ger mane şi engleze, care vorbesc de arte minore, şi ajută să fie consacrat un termen mai puţi n confuz şi riscant. Chiar în pofida riscurilor de tot felul, între care acela de a-l credita pe Richard Payne Knight, colecţionar şi donator al Muzeului britanic, pentru expresia: „mărimea şi frumuseţea nu pot coexista”. O expresie ce nu poate fi adevărată, într dacă ar fi, l-ar expulza din acest câmp al sublimului chiar pe Dumnezeu, autorul su blimului grandios. De altfel, tratarea exigentă a expresiei, referinţă strict la propr ietatea cuvântului, preocuparea pentru precizia termenilor, pentru claritatea noţiun ilor folosite, pare a fi o trăsătură generală a scrisului literar cu care lucrează. Adeseo ri cititorul este condus la dezbateri, câteodată captivante, asupra sensurilor şi defi niţiilor nominale. Şi, de fiecare dată, dincolo de controversa specioasă, impune ţinuta di scursului, eleganţa demonstrativă şi bogăţia factuală a informaţiei. Astfel, cunoscând vechii tori care au scris despre artă şi artişti cititorul descoperă totodată categoriile didacti ce în care pot fi grupaţi aceştia, de la compilatorii de tradiţii (Duris din Samos, Plin iu cel Bătrân, Pausanias) la antologiştii literari, şi de la aceştia la esteticienii moral işti (cum sunt Platon sau Aristotel) şi la criticii profesionişti ca atare, de cele ma i multe ori ei înşişi artişti (Policlet, Vitruvius). Cartea redesenează planul general al disciplinei, pe toate cele opt domenii de analiză: gliptica, sticlăria, podoabele, m onedele, toreutica, statuetele de bronz, statuetele de teracotă şi fildeşurile. De fie care dată cititorul este călăuzit prin descrieri sigure ale tehnicilor de execuţie în fiec are material, au loc observaţii asupra uneltelor şi procedeelor de lucru, sunt preze ntate materialele, fără să fie omise analizele din perspectiva ariei geoistorice, de a semenea semnificaţiile culturale oricât de fastidioase. Ilustraţia spectaculoasă (aproap e 500 de imagini), consistenţa notelor de la fiecare capitol, aparatul ştiinţific în gen eral, compun amploarea perspectivei abordate, situând studiul într-un plan de referi nţă înalt, nu numai în cultura română, din multe puncte de vedere unic în evoluţia discipline respective în plan universal. Comparabile ca viziune şi ca arhitectură, concurând prin noutate şi rigoare analiza cons acrată artelor miniaturale din antichitate, mi se par şi cercetările asupra artei impe riale din epoca lui Traian şi, în continuarea ei, cartea despre portretul roman în Român ia. Şi în aceste cazuri autorul propune culturii naţionale în premieră elaborări sistematice de sinteză, ridicând într-un plan conceptual european o morfologie factologică gata să su foce bibliografia temelor respective. Seducţia scrisului elegant îl salvează pe autor şi �de data aceasta de primejdiile academismului ros de molii prin cotloanele arhiv elor învechite. Dar îl desparte şi de tipicurile în care a fost gândită seria internaţională SIR, ceea ce poate fi un handicap, atât pentru autor cât şi pentru dialogul culturii r omâne în străinătate, un ideal faţă de care tocmai el a militat cu o fervoare neobosită, toat iaţa. Portretul roman în România dimensionat în spaţiul istoric european de la sfârşitul seco ului I î.e.n. şi până în primul sfert al secolului al III-lea e.n., poate fi, din acest un ghi de vedere, un exemplu. El prezintă aventura unui număr de 102 portrete romane sa u de epocă romană, descoperite fie pe teritoriul ţării noastre fie în afară, însă, în acest c ntrate în colecţiile româneşti ca daruri. Folosind acelaşi model analitic minuţios, este pre zentat întregul spectacol de detalii tehnice, însoţit de o argumentaţie atât de ispititoar e ori de câte ori sunt redeşteptate iniţiativele de identificare a personajelor istori ce portretizate. Un număr de 38 asemenea identificări sunt propuse în paginile cărţii, cee a ce trebuie considerat din capul locului ca o izbândă. Câteva dintre acestea ar fi ca zul să facă şcoală în imagologia naţională, ceea ce deocamdată nu se poate constata. Cazurile care le consider în această postură sunt: Homerul dobrogean, descoperit pe malul Mării Negre, datat secolul II î.e.n. şi omologat, ca şi Homerul din Olbia de altfel, ca prod us local; dubla hermă de marmoră de la Bucureşti, nu se ştie unde descoperită, reprezentându -i pe Platon şi pe Epicur; un Hadrian şi un Marc Aureliu aduse de la Roma de M. Sutz u, dar şi un Marc Aureliu descoperit la Apulum. Fireşte, în această galerie de senzaţie tr ebuie să plasăm şi pe cei trei Traian, într-o vreme în care istoria artei româneşti considera că nu avem nici unul: un Traian descoperit la Roma, unul înregistrat între descoperiri le de la Ostia şi unul descoperit, ca şi Homerul de care vorbim, în ţărâna Dobrogei. Fără îndoială, baza de plecare pentru aceste desfăşurări analitice fastuoase trebuie căutată etarea despre arta şi arheologia dacică şi romană, elaborată prin 1978 şi tipărită în 1982 la ura Sport-Turism, unde se consolidase o viziune remarcabilă pentru reevaluarea vec hilor culturi. Cartea lui Mihai Gramatopol proiectează o deschidere neobişnuită, începând din secolul IX î.e.n. şi până în secolul IV e.n., deschidere la care el va renunţa mai târziu când va restrânge unghiurile pe un spaţiu istoric mai lesne de coordonat spre concluz iile de fond. Cercetarea este, desigur, avantajată de contextul editorial în care to cmai se exprima, în forţă, Constantin Daniel şi unde seriile lui Idel Segall de la Editu ra Ştiinţifică şi Enciclopedică pregătiseră un mediu de percepţie favorizant. Studiile atrag nţia lumii ştiinţifice prin rigoarea dezvoltărilor consacrate unor subiecte extreme de s pecioase, cum ar fi: medalioanele de tip tesalian traco-dacice, toreutica tracodacică, arta monedelor geto-dacice, atelierele de sticlărie dobrogene şi relaţiile lor c u Orientul, zeităţile marine şi demonologia acvatică din Scythia Minor, ultimul portret antum al lui Traian, un denar neobişnuit descoperit la Turda sau marea camee a Român iei. Aproape toate vor fi reluate în cărţile de mai târziu, cu adaosurile de informaţie şi i nterpretare inerente, după ce fuseseră abordate într-un prim expozeu chiar în paginile p ublicistice de început. Curiozitatea autorului se manifestă cu fervoare într-o nesăţioasă am plitudine a perspectivelor. Cartea include o cercetare ispititoare despre legături le traco-dacilor cu Orientul, unde încearcă o corelare a opiniilor exprimate de isto rici (Eduard Mayer, G.I. Kaţarov, Vasile Pârvan), cu opiniile filologilor (W. Tomasc hec, P. Kretschmer, Vl. Gheorghiev, I.I.Russu) şi ale istoriei religiilor (Erwin R ohde, M.P. Nilson, Mircea Eliade). Dacă expansiunea analizelor poate lăsa uneori imp resia că multe lucruri nu şi-au putut găsi aici o rezolvare durabilă, incursiunea asupra tezaurului de la Vâlcitrăn (sudul Plevnei), bazată pe intuiţiile cercetătorului român, stârn te prin comparaţia cu butonii şi cu discurile ceramice smălţuite din palatul lui Assurna sirpal II, de la Muzeul Pergamon din Berlin, avansează o ipoteză greu de bătut pentru destinul acestei descoperiri excepţionale. Cu aceeaşi înflăcărare s-a pasionat de disputele savante din jurul Monumentului de la Ad amclisi şi, complementar cu acesta, de ale Columnei daco-romane. În acest cadru a pr oiectat, de asemenea, o viziune nouă, după examinarea minuţioasă a metopelor, şi a impus r eorganizarea lecturii pe baza unei demonstraţii care va face şcoală. Ipotezele documen tate de el cu privire la războaiele dacice, la protretele lui Traian şi Decebal – prot agoniştii legendari ce le-au purtat, aşa cum au fost ele consacrate inclusiv în spaţiul carpato-pontic, au intrat în bibliografia europeană esenţială. Pentru noi, toate acestea au valoarea unei referinţe de căpătâi, care induce argumente durabile în configurarea conşt iinţei de sine a neamului românesc. De altfel, chiar în acei ani Mihai Gramatopol reda �ctează cartea captivantă despre Dacia antiqua. Perspective de istoria artei şi teoria culturii – o lucrare de termperament şi de fervoare ideatică, dedicată soţiei şi confidentei sale intelectuale. În paginile ei autorul oferă „o primă prezentare teoretică globală a art ei antice în România”, de la cele dintâi manifestări ale civilizaţiei istorice pe pământul ro c (iar el spune: coloniile greceşti de pe litoralul Mării Negre, începând cu secolul VII î.e.n.), până la începutul civilizaţiei medieval bizantine la Dunărea de Jos. Referinţa docu entară, apreciată ca deschiderea către istorie (Partea I), o fixează la finele secolului VIII î.e.n., prin ceramica de la Basarabi (Dolj), după care, preluând etapizarea lui A. Vulpe, grupează demonstraţia între invazia prescitică şi apoi scitică de la sfârşitul seco ui VIII până la invazia celţilor din secolul III î.e.n. (1). Din secolul III î.e.n. până în s lul I e.n. (2) ia în consideraţie o epocă elenistică între Dunăre şi mare, pentru a deschide paţiul artei romane în România (Partea a II-a), şi, mai departe, accesul artei romano-bi zantine şi a migratorilor. Chiar dacă o anume viziune a evoluţiei prin mutaţii externe p oate să pară insuficient motivată în perspectiva manifestării fenomenului geto-dacic pe făgaş l istoriei şi, chiar dacă demonstraţia suferă uneori de presiunea polemicii protocronism -sincronism, activă în epoca redactării textului, cartea rezistă examenului istoric şi se citeşte cu interes, ca o poveste vie, şi azi. Cu aceeaşi însufleţire narativă, dar într-o viziune mai bine închegată structural, este angaj t discursul despre civilizaţia elenistică, dintr-un anume punct de vedere cea mai fe rmecătoare dintre cărţile rămase de la Mihai Gramatopol. Examinând cele trei veacuri de is torie meditareană întemeiate de Filip al II-lea, pe marile concepte europene introdu se de Johann Gustav Droysen (Geschichte des Hellenismus), autorul desfăşoară sistemati c istoria creşterii şi descreşterii imperiului macedonean, consacrând etapele unei glori i nepieritoare pentru memoria lumii. Confluenţa cercetării istoriei cu arheologia şi, pe această bază documentară, cu exegeza literară, crează acel farmec ispititor, care face discursul captivant atât la nivelul stilului literar, cât şi la nivelul construcţiei nar ative. Legendarele confruntări persane din marginea Europei, practic inexistente în istoria persană, după cum legendarele campanii macedonene în India sunt complet necuno scute memoriei istorice indiene, oferă cititorului reflexii tulburătoare despre rela tivitatea gloriei pământeşti. Consemnând actele istoriei autorul compune un joc subtil d espre o istorie condensată a istoriilor, în care istoricii, începând cu Ptolemeu din Pel a (Soter), viitorul rege al Egiptului, îşi prezervă trufia de a şi scrie istoria pe măsură c e, prin ei înşişi, au şi făcut-o. Interferenţa registrelor culturale, făcută cu o degajare savantă, mută continuu planurile discursului dintr-o realitate obiectuală foarte clar trasată, într-o realitate disimul ată prin mit şi legendă, pentru a o converti treptat în construcţii care sunt literare până l un punct anumit, dar sunt în substanţa lor materie de filosofia vieţii niciodată vetust e. Se simte numaidecât dexteritatea exerciţiilor teoretice din anii tinereţii, când auto rul se familiariza cu simbolurile filosofice antice ale antichităţii, scriind despre dramă, despre mit sau despre destin. Numai despre dramă a lăsat un corpus de studii c are trece de 200 de pagini, dar a scris texte de referinţă şi astăzi valabile despre evo luţia ideilor în antichitate, pronunţându-se într-o materie care poate fi revendicată cu suc cess de teoria artei, de estetică şi de filosofie, dacă nu chiar de discipline mai spe cioase, cum ar fi estetica formei sau teoria limbajului. Prin Moira, mythos, drama, dă una dintre puţinele analize autohtone ale tragediei an tice, fiind considerată cea mai complexă. De un mare interes sunt lămuririle de ordin conceptual, studiul fiind şi un dicţionar „din mers” al conceptelor tragediei. Găsim anali ze savante cu privire la conceptele de armonie, de destin, dar şi de estetica stil ului, cu care iniţiaţii diferitelor discipline pot lucra cu folos şi azi. Abordând probl ematica stilului, de pildă, autorul face apel la sursele clasice, invocând însuşirile ar istoteliene din Retorica: puritatea limbii (1), claritatea (2), concizia (3), co ngruenţa (4), verosimilul (5), pateticul (6), formarea caracterelor (7), evidenţa (8 ), plăcutul (9) şi măreţia (10), dar nu omite să le asocieze categoriilor lui Teofrast (St roux – De Theomphrasti virtutibus dicendi), pentru a le confrunta apoi cu cele pat ru însuşiri reţinute de Cicero (De oratore): varietatea limbii (1), claritatea (2), co ngruenţa/verosimilul (3) şi construcţia (4). Dezvoltarea analizei îl conduce mai departe la asocieri semantice pline de nerv, în legătură cu statutul unor noţiuni cum ar fi met �ron – măsură, sau prepon – cuviinţă/congruenţă: între cuvinte şi lucruri, între caractere şi omportări şi realitate. Asemenea operaţii savante exersase şi în paginile asupra conceptul ui de destin (moira), pe exemplele din literatura clasică, dar şi prin asociaţii de lo calizare faţă de alte concepte incidente: arhé (principiul începutului) sau anánke (anangh ia românilor – principiul necesităţii). La fel de pătrunzătoare sunt analizele asupra formei vizuale în Artă şi arheologie dacică şi omană, unde surprinde câteva paradigme ale artei antice, raportând canonul lui Policle t la textele filosofice ale antichităţii, ca să conchidă asupra originii divine a modelu lui. Raţionamentul pare correct: Dacă perfecţiunea depinde de mai multe relaţii numerice (Policlet), şi de vreme ce cosmosul întreg e armonie şi număr (Pitagora), şi dacă Zeul cupr inde în sine modelele tuturor lucrurilor (Seneca), urmează, imbatabil, că ipoteza este şi confirmată. Dealtfel, la Platon şi la Aristotel paradeigma este chiar un model de esenţă divină. Fascinante pagini de filosia vieţii oferă cititorului prin selecţiile din marea litera tură clasică, semănate la tot pasul în anumite texte. Citez din Civilizaţia elenistică: Despre sclavi, după Filemon: Eu sunt sclavul stăpânului meu care porunceşte ce să fac Tu şi egalii tăi sunteţi sclavii legii cetăţii Pe alţii un tiran îi conduce, el însuşi fricii sclav El trebuie să asculte de un rege care face cum îi comandă Zeus Zeus însuşi trebuie să se supună legilor universale Fiecare om are o putere mai mare decât el Şi trebuie ca un sclav să o accepte de stăpân Despre mariaj, după Xenofon: Spune-mi, nevastă, ai înţeles în ce scop te-am luat în căsătorie şi în ce scop părinţii tăi mi te-au dat? Şi unul şi celălalt am fi găsit uşor pe cineva cu care să dormim, îţi dai bne seama. Dar după ce m-am gândit, eu pentru mine şi părinţii tăi pentru tine, în privinţa celui mai bun tovarăş pe care ni-l puteam lua pentru casa şi copiii noştri, eu te-am ales pentru mine şi părinţii tăi mi se pare că m-au ales pe mine ca cea mai bună partidă posibilă. Despre corpurile prime, după Lucretius: Ceva dacă s-ar naşte din nimica Orice s-ar naşte din orice: nimica N-ar mai avea nevoie de sămânţă �...................................................... Cum s-ar putea atunci ca fiecare Să aibă o mumă anumită? Însă Fiindcă toate nasc din germeni proprii De-acolo naşte fiecare lucru Şi iese-ntâi pe ţărmurii luminii De-acolo numai, unde fiecare Îşi are-atomii – corpurile prime Despre muze, după Teocrit: Cine din cei ce trăiesc sub alba lumină de soare Va mai primi bucuros Haritele mele şi uşa Le-o va deschide şi nu le-o goni de la el fără daruri? ................................................................................ .... Ele se întorc murmurând, cu picioarele goale acasă Şi mă tot mustră pe mine că drumul făcură degeaba, Şi, sfiicioase, din nou, cu capul lăsat pe genunchii Lor îngheţaţi, în fundul deşertului sipet Unde li-i locul mereu când vin fără nici o ispravă. Despre cele trei ghinioane, după Teocrit: Noapte era şi ploua şi al treilea ghinion era vinul Despre chemările dragostei, după Teocrit: Vino cu mine sub ulmi şi cântarea din nai mi-o ascultă... În fine, despre somnul de veci, din Antologia palatină: Ele singure, pe înserat, turmele s-au întors în staul De pe la munte. De nea albite cu toate erau. Vai, şi Terimahos sub stejar îşi doarme somnul de veci; Focul ceresc fulgerat de grabă l-a mai culcat! ................................................................................ ....... Am dispărut, am plecat. Spranţă şi Soartă, adio. �N-am ce mai face cu voi, cu alţii jucaţi-vă acum! Dintr-o perspectivă totalizatoare trebuie să spunem că, dacă am insistat mult asupra reg imului ştiinţific al studiilor, am făcut-o nu pentru a-l trăda pe autor ca devorator nesăţio s de documente materiale, ci pentru a ilustra valoarea documentară a operei. El re prezintă tipul savantului ce dă viaţă erudiţiei prin adaptarea perspectivei interpretative a realităţii. Însă rafinamentul intelectual, amploarea universului cultural, complexita tea viziunilor, reflectate într-o seducătoare frumuseţe a stilului ne fac să admitem că Mi hai Gramatopol a lăsat culturii române o operă care valorează mai mult decât atât. După trece ea lui, o serie de lucruri au devenit dintr-o dată mai simple. Sigur, multe au rămas încă de făcut. Plecând, el ne-a lăsat să mergem singuri mai departe. Şi nu ne-a spus că totu a fi diferit. Iar acum se dovedeşte a fi mult mai greu. �
Please download to view
All materials on our website are shared by users. If you have any questions about copyright issues, please report us to resolve them. We are always happy to assist you.
...

M. Gramatopol - Civilizatia Elenistica

by ilie-dobrin

on

Report

Category:

Documents

Download: 0

Comment: 0

162

views

Comments

Description

carte
Download M. Gramatopol - Civilizatia Elenistica

Transcript

MIHAI GRAMATOPOL, Civiliza ia elenistică CUVÂNT ÎNAINTE A stat în intenţia noastră să înfăţişăm civilizaţia elenistică sub toate aspectele pe care ce istorică şi arheologică modernă le-a adus la cunoştinţa contemporaneităţii, corelându-le, înt teză care de multe ori până acum a ezitat să se închege în faţa stufosului material referitor la o epocă prin excelenţă a particularului şi a amănuntului, cu rezultatele exegezei mai v echi şi mai noi a operelor literare sau ştiinţifice păstrate şi cu propriile contribuţii de strictă specialitate ale semnatarului paginilor care urmează. În acest sens, bibliogra fia ce ne-a fost accesibilă nu depăşeşte anul 1972, când s-a făcut redactarea definitivă a te tului. Mulţumirile noastre se îndreaptă către prof. dr. doc. Radu Vulpe, care a avut bunăvoinţa să c tească manuscrisul lucrării şi să propună unele amendări şi adăugiri. De asemenea suntem înda colegului Petre Alexandrescu pentru mai multe precizări în legătură cu ceramica elenisti că. În ce priveşte textul, facem cititorului următoarele precizări: - datele care nu sunt urmate de specificaţia e.n. (era noastră) sunt toate înaintea er ei noastre; - în indice, nume ca Alexandru, Grecia, Roma etc. nu au fost prinse decât selectiv, atunci când în text se insistă special asupra lor; numele proprii din fragmentele ilus trative nu au fost indexate, ca şi cele aflate în note; - aproape totalitatea bibliografiei aflată în note sau la sfârşitul volumului se găseşte în b bliotecile de specialitate din ţară, la dispoziţia unei mai ample informări a cititorulu i; - unele periodice sau lucrări au fost citate prin abrevierile uzuale: A.J.A. = B.C.H. = C.A.H. = J.H.S. = S.C.I.A. S.C.I.V. American Journal of Archaeology Bulletin de correspondance hellénique Cambridge Ancient History Journal of Hellenic Studies = Studii şi cercetări de istoria artei = Studii şi cercetări de istorie veche - traducerile ilustrative după originale aflate în cuprinsul lucrării, cu excepţia celor datorate lui Mihai Gramatopol, au fost publicate de autorii menţionaţi mai jos şi rep roduse după ultimele ediţii la data apariţiei acestui volum: I. Acsan: 136, 172, 173 Şt. Bezdechi: 315 Viorica Golinescu: 321 M. Gramatopol: 25-26, 116, 117, 125, 142, 159, 161, 163-166, 173, 175, 177-181, 186, 196, 199, 200, 288 Ş. Mironescu: 133 G. Murnu: 123, 262 C. Nani: 132, 152 T. Naum: 145, 147, 149-151, 157, 158, 160, 162, 167-170, 172, 173, 176, 196, 199 , 228, 283, 322 C. Noica: 133 V. Popescu: 104, 108, 189 N. Ştefănescu: 314 August, 1973 Mihai Gramatopol CIVILIZAŢIA ELENISTICĂ �Vorbim în egală măsură despre civilizaţia greacă şi civilizaţia elenistică, cel mai ades cu c că ne referim dacă nu la două fenomene total deosebite, cel puţin la două noţiuni aflate înt -o succesiune cauzală şi temporală directă. „Elenistic”, cuvânt a cărui origine şi înţeles ne să le lămurim, este adjectivul unui substantiv ce ar trebui să sune „elenisticism”, barba rism flagrant în orice limbă modernă, înlocuit cu elenism, fapt care nu a avut darul să-i clarifice semnificaţia, ci dimpotrivă să i-o facă poate şi mai ambiguă. Termenul elenism (hellenismós) are pentru noi cei de astăzi două valori diferite, una istorico-cronologică şi alta stilistică, aparţinând domeniului istoriei artei; despre acea sta din urmă vom vorbi mai pe larg atunci când i se vor profila toate determinantele . Marele istoric german Johann Gustav Droysen, elevul preferat al lui Boeckh, este cel dintâi făuritor al noţiunii şi al cuvântului elenism. Opera sa istorică, rămasă clasică hichte des Hellenismus, Hamburg, I, 1836 şi II, 1843) cuprinde istoria lumii greceşt i între 280, dată când se încheie consolidarea noilor state ieşite din dezmembrarea imperi ului lui Alexandru, şi 221, anul următor bătăliei de la Selasia şi cel al urcării pe tron a lui Ptolemeu Filopator şi a lui Filip V al Macedoniei, vreme în care istoricul germa n consideră că datorită creşterii influenţei Romei în afacerile lumii greceşti, acestea nu ma pot fi judecate exclusiv în termenii tradiţionali, ci mai ales în funcţie de acţiunile po litice şi militare ale cetăţii de pe malurile Tibrului. Prin lucrarea abia pomenită, cât şi printr-o alta cu câţiva ani anterioară (Geschichte Alexanders des Grossen, Hamburg, 18 33), Droysen separa perioada lui Alexandru şi cea a diadohilor de elenism, al cărui sfârşit îl situa în vremea lui Augustus, mai precis după bătălia de la Actium (31), şi cădere atului Lagizilor în stăpânirea Romei. În ediţia a doua a Istoriei elenismului, apărută în 187 Droysen revine asupra părerilor sale de mai înainte, înglobând şi răstimpul vieţii lui Alexan ru şi mai lunga perioadă a diadohilor în istoria acelui fenomen al lumii greceşti a cărui caracteristică principală considera că este amestecul grecilor cu elemente străine, mai ales orientale, urmat de contopirea religiilor statale şi regionale într-un sincreti sm religios (pe care-l numeşte teocrază) şi care va fi fost după el pregătitorul monoteism ului creştin. Analizând ideile istoricului german, A. Momigliano (Genesi storica e funzione attu ale del concetto di ellenismo, în Giornale critico della filosofia italiana, XVI, Florenţa, 1937) reliefează rolul romantismului în alimentarea acelei atmosfere cultura le care a pregătit şi a făcut posibilă „reabilitarea” unor momente ale antichităţii, restitui -le cuvenita însemnătate ce au avut-o în geneza culturii europene. S-a pus deseori în legătură noţiunea droyseniană de elenism, şi mai ales adjectivul elenisti c, cu apariţia ciudată, pentru prima oară, a grecescului hellenistés în loc de héllen (grec, omul grec) folosit în Biblie (Faptele apostolilor, 14,1) spre a desemna pe acei e vrei ce vorbeau limba greacă şi adoptaseră cultura grecilor. Deşi în cazul în speţă e vorba d chestiune proprie frământărilor ce au marcat istoria evreilor din secolele II şi I, nu e mai puţin adevărat că nici nu se putea găsi o mai bună ilustrare a forţei de penetraţie şi unificare a civilizaţiei elenistice, ea reuşind să spargă până şi inexpugnabila citadelă reli asă şi culturală a „poporului ales”, a cărui fiinţă a reuşit să traverseze secolele şi umilit părtări ale robiei, pentru a se deschide, primejduindu-se, acelui fior electrizant şi coagulant pentru Orientul ultimelor trei veacuri î.e.n. care era elenismul. Periodizarea istoriei elenismului, chestiune teoretică dar cu implicaţii directe asu pra punctului de vedere adoptat de diverşi istorici privind esenţa însăşi a acestui fenome n, a constituit în istoriografia modernă o mereu controversată problemă. S-a susţinut astf el că premisele elenismului apar odată cu sfârşitul sec. V, atunci când mişcarea intelectuală a sofiştilor efectuase marea primenire a ideilor, în cultura greacă; în tot cazul primel e decenii ale veacului IV apar susţinătorilor acestei teorii (Richard Laqueur, Helle nismus, Giessen, 1925) drept faze premergătoare ale noii civilizaţii, formată deopotri vă din elemente greceşti şi orientale. Helmut Berve (Griechische Geschichte, I-II, Fre iburg, 1931-1933) crede că elenismul nu este altceva decât extinderea în Orient a civi lizaţiei greceşti, înlesnită de importantele acţiuni politice şi militare ale lui Filip II a l Macedoniei, orice cercetare asupra acestei epoci trebuind să înceapă cu rapida eleni zare a Macedoniei. Altora, elenismul le apărea ca firească continuare a civilizaţiei greceşti, căreia i s-au asimilat treptat şi gradat, în funcţie de depărtarea lor, diverse populaţii neelenice (Jul �ius Juthner, Hellenen und Barbaren, Leipzig, 1923), „idealizate” şi propuse ca teme ar telor plastice sau literaturii. În lumina aceleiaşi continuităţi de civilizaţie s-a vorbit de cuprinderea civilizaţiei romane în cea elenistică (W. Otto, Kulturgeschichte des A ltertums, München, 1925) şi chiar a celei punice (V. Ehrenberg, Karthago, ein Versuc h weltgeschichtlicher Einordnung, Leipzig, 1927). O definire vagă a esenţei elenismului e de obicei formulată în termenii civilizaţiei greceşt i tradiţionale, aplicată însă noilor circumstanţe. Cât priveşte limita de sfârşit a elenismul ercetătorii par a se afla într-o mai mult sau mai puţin relativă identitate de păreri: bătăli de la Actium (31) şi căderea ultimului regat elenistic, Egiptul. Din punctul de vedere al istoriei artei, Joseph Strzygowski şi Charles Rufus Morey consideră sfârşitul artei elenistice în epoca romană, printr-o perioadă tranziţională finală insă între Actium şi moartea lui Augustus (14), care ar fi simetrică cu una iniţială ale căre limite s-ar putea stabili cu un deceniu înainte şi un deceniu după urcarea pe tron şi r espectiv sfârşitul lui Alexandru. Alţi istorici de artă, ale căror concepţii nu este cazul să le analizăm aici, cred că se poat vorbi, cel puţin în Orient, de o dăinuire a artei elenistice până la sfârşitul sec. II e.n., artă care s-a rostit de altfel prin atâtea monumente oficiale chiar în capitala imperi ului. Dacă cunoaştem acum semnificaţia termenului „elenistic” şi cuprinsul noţiunii de „elenism” ca mnând fenomenul istoric şi cultural rezultat din campaniile lui Alexandru III al Mac edoniei şi din constituirea acelor regate „multinaţionale” pe fundamentul imperiului său a bia înjghebat, se cuvine a arăta şi motivele pentru care acordăm acestei perioade denumi rea de „civilizaţie”, precum şi dacă această denumire se suprapune sau nu aceleia, mai de mu lt încetăţenită, de civilizaţie greacă. Fără îndoială că atunci când vorbim de civilizaţia greacă ne referim la întreaga ei istorie, e cuprinsă şi epoca elenistică, indiferent dacă suntem dispuşi sau nu să credem că aceasta d n urmă reprezintă o incontestabilă decădere în ansamblu faţă de „secolul de aur” al lui Peric Când însă denumim elenismul civilizaţie aidoma acelei perioade a istoriei Greciei dinain tea sa căreia îi spunem „civilizaţia greacă”, comitem o dublă eroare. Mai întâi pentru că dis stfel cele două epoci pe care în egală măsură le considerăm „civilizaţii” s-ar crede că ele s damental deosebite una de alta, ceea ce nu corespunde realităţii. Pe de altă parte, ştii nd că ambele perioade aparţin istoriei aceluiaşi popor şi denumindu-le deopotrivă „civilizaţi aruncăm o dată mai mult asupra conceptului de civilizaţie o ambiguitate din care de a ltfel nu a reuşit pe de-a întregul să iasă în întrebuinţările sale deosebit de frecvente, ade abuzive, în vorbirea curentă. Evident că, stabilind nişte scheme istorice pentru o mai lesnicioasă studiere şi surprin dere a esenţei obiectului, nu va trebui să ne lăsăm prinşi în propriile noastre capcane, aju ngând la încâlcite discuţii asupra unor abstracte delimitări arbitrare. Fenomenele istoric e se prezintă într-o continuă scurgere şi legătură, iar împărţirile pe care cercetarea şi le pentru o mai uşoară desfăşurare a ei se întemeiază pe acea pregnanţă a fenomenului constitui tr-o mai clară reliefare a constituentelor lui complexe. Elenismul este, fără îndoială, un ul din fenomenele distincte ale istoriei lumii antice, dar tocmai constituentele sale sunt mai dificil de definit, şi în tot cazul ele nu pot fi evidenţiate decât rapor tându-ne continuu la perioada anterioară, căreia implicit trebuie să i le opunem. Astfel ajungem la binomul cultură-civilizaţie. Acesta îşi are accepţiunile sale moderne, dar, ca şi termenii baroc şi rococo, îl vom aplica, vom vedea cum, unor realităţi antice. Fără a încerca să schiţăm o istorie cât de sumară a termenilor de cultură şi civilizaţie, men apărut în epoca modernă, primul mai târziu decât al doilea, pe care îl aflăm la raţionalişti ncezi ai veacului XVIII, în climatul intelectual care a pregătit Revoluţia. Pe la începu tul secolului următor, Herder folosea frecvent conceptul de cultură, în care cuprindea atât dobândirile spirituale, cât şi cele materiale ale societăţilor omeneşti. Antinomia celo două concepte s-a conturat încet, atât pe tărâmul filozofiei sau sociologiei culturii, cât ş în domeniul teoriei artei: Orient - Occident la Joseph Strzygowski (Orient oder R om, 1901), clasicism şi baroc la Worringer şi Wölflin. De la sfârşitul secolului trecut înco ace, Ferdinand Tönnies, Houston Stewart Chamberlain şi Alfred Weber sunt reprezentanţi i notorii ai gândirii germane ce distingea net cultura de civilizaţie, nu fără a implica în argumentarea acestei opoziţii ideea de rasă. Oswald Spengler (Declinul Occidentului, Der Untergang des Abendlandes, München, 19 24), încercând să depăşească împărţirea tradiţională a istoriei universale în antichitate, ev �ca modernă, a căzut în acelaşi schematism riscant în ceea ce priveşte posibilităţile de eroar binomul cultură-civilizaţie. Aşa cum Eugenio D'Ors (şi mai înaintea lui, Croce, Worringer şi Wölflin) vedeau istoria ar tei ca o continuă pendulare între clasicism şi baroc, Spengler crede a depista în istori a omenirii ritmicitatea cultură-civilizaţie, în care ultima e în multe privinţe negarea ce lei dintâi. Cultura ar fi în cazul nostru, şi în sens progresiv, lumea greacă de la Homer (epoca geometrică) la Alexandru, în timp ce civilizaţie s-ar numi ultimele trei secole ale istoriei Greciei. Cultura, în formula spengleriană, ar fi o emanaţie a realităţii sociale şi economice stabili te într-un context predominant rural, în vreme ce civilizaţia, cu toate neajunsurile e i, s-ar caracteriza prin concentrarea majorităţii populaţiei în oraşe, desfiinţarea ierarhie i valorilor şi înlocuirea ei printr-o structură constituită ad-hoc, ca traducând oscilaţiile iraţionale ale „spiritului colectiv”. Nu putem prelua o atare împărţire şi mai ales astfel de definiţii în termenii folosiţi de Spe gler. Nu este mai puţin adevărat că, în ceea ce deosebeşte secolele V-IV de ce am convenit să numim civilizaţie elenistică, se numără o serie întreagă de trăsături care ne îndreptăţes prin raport, de această dată cu elenismul, cele două veacuri anterioare lui s-ar putea defini ca o perioadă de intensă şi înaltă cultură. Interesant, şi semnificativ în acelaşi timp, este şi faptul că după ce elenismul şi importanţ a istorică fuseseră „descoperite” în secolul XIX, în primele decenii ale veacului nostru, at unci când începe să se profileze antinomia cultură-civilizaţie, perioadei elenistice i se atribuie cu precădere denumirea de civilizaţie elenistică. Nu intenţionăm să stabilim, în referirea lor la realităţile epocii noastre, sferele concepte lor de cultură şi civilizaţie (Tudor Vianu, printre alţii, nu credea în antinomia lor), pr ecum şi gradul de întrepătrundere a acestora, ci să vedem în ce măsură putem numi, de pe pozi le pe care noi înşine ne situăm în descrierea şi interpretarea fenomenului ce formează obiec tul acestui volum, civilizaţie, marea mutaţie ce s-a produs în lumea greacă şi în întreaga oi umene a acelor timpuri. Mulţi cercetători au pus, pe baza unor asemănări frapante, semnul egalităţii între perioada e enistică şi vremurile moderne. Astfel, „preocuparea excesivă pentru preţuri şi salarii, grev a şi revolta, proprietatea privată şi cea obştească, dezvoltarea ideilor umanitare alături d e atrocităţile neostoitelor războaie, emanciparea femeii şi limitarea naşterilor impusă fie de penurie, fie de egoism şi dorinţa exclusivă de trai bun, lux şi muncă eficientă redusă, em grarea proletariatului mai ales agricol, existenţa unei ştiinţe exacte dezvoltate alătur i de cea mai grosolană superstiţie, a unei literaturi vaste ce cuprindea toate domen iile activităţii intelectuale, dar care nu mai putea produce opere însemnate, lărgirea învăţă lui elementar ce are drept urmare apariţia unei largi categorii semidocte consumat oare de literatură uşoară, de superstiţie, cancan, spectacole ieftine, căreia de fapt îi vin în întâmpinare toate manifestările demimondene din domeniile istoriei, ştiinţei şi religiei” . W. Tarn - G. T. Griffith, Hellenistic Civilisation, Londra, 1952) sunt tot atâte a simptome în care istoricii au întrezărit o prefigurare a societăţii moderne occidentale, aflată tocmai prin termenii de mai sus ce defineau civilizaţia în optica lui Spengler , în stadiul ei de declin. Este ştiut însă că ideile lui Spengler, Berdeaev şi ale altor adepţi ai teoriei decăderii spi ituale a umanităţii intrate în faza de „civilizaţie” au apărut din marasmul ce a premers şi m ales a urmat primului război mondial şi din care s-au născut acei monştri ce au torturat lumea contemporană a deceniilor următoare. Mari istorici ai fenomenului social şi economic al lumii mediteraneene, ca M. Rost ovtzeff, înclinat în Istoria economică şi socială a Imperiului roman, Oxford, 1926, să stabi lească paralelisme perfecte între antichitate şi timpurile moderne, vorbind chiar de u n „capitalism antic”, a renunţat, atunci când s-a ocupat de problemele sociale şi economic e ale lumii elenistice, să recurgă la asemenea apropieri de făcut doar cu limită şi cu mul t discernământ pe tărâmul acelui etern omenesc, a cărui înţelegere ne ajută la o mai adâncă p a specificităţii fenomenului istoric. Însuşi Spengler stabilise în mod critic şi cu maximă r goare anumite principii, pe care însă nu le-a mai aplicat în construcţiile sale din ce în ce mai eseistice. Unul din paralelismele care a intrat de mult în conştiinţa modernă, astfel încât, asimilat p erfect, nu mai ridică nici o suspiciune, ci, dimpotrivă, provoacă adeseori apreciabile �greutăţi în cercetare, este conceptul de stat. El ni se pare a fi una din trăsăturile def initorii ale elenismului, căci tocmai în acest sens se produc schimbări profunde cu re percusiuni în toate domeniile vieţii sociale şi spirituale. Lipsa foarte frecventă a unei documentaţii mai explicite şi mai ample face să rămână uneori i suficient conturată noţiunea de stat atunci când vorbim de lumea greacă, cu atât mai mult cu cât, aduşi de o firească înclinare, suntem dispuşi să judecăm nişte realităţi revolute pri rismă modernă, de dată destul de recentă, aceea a statului naţional. Încă în secolul IV pólis-ul grec suferă sensibile transformări prin decăderea autorităţii mag turilor, ea însăşi cauzată de dezinteresul cetăţenilor pentru treburile publice. Acest dezin teres îşi are rădăcinile, după părerea noastră, în chiar îngustimea cadrului statului-cetate, e o parte, precum şi în creşterea producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului, care făceau acut abilirii unor coordonate mai largi, în care profitul să rezulte în mod direct proporţion al cu valoarea investiţiilor de muncă şi „capital” şi mai ales cu mărimea şi eficacitatea ini vei. Lucrul nu era cu putinţă în condiţiile statului-oraş tradiţional, în care repartiţia ven lui (de cele mai multe ori în mare proporţie, funciar) se realiza greoi. Pe de altă pa rte, însăşi exploatarea pământului începe a se face în intenţia maximului randament (Xenofon, onomicul), pe unităţi agricole întinse cu totul diferite ca structură de prototipul hesi odic al micii gospodării ţărăneşti şi al celei mijlocii, structural rămase aceleaşi până în v Pericle. Dezinteresul pentru politică era în fond dezinteresul pentru politica cetăţii-stat, ghea tă neîncăpătoare pentru copilul devenit adult. Panelenismul isocratic să fi fost de natură e xclusiv intelectuală, iar hegemonia Macedoniei în lupta împotriva Persiei o reanimată fa ntoşă „naţională” cu efecte retorice şi patriotarde? Este foarte puţin probabil. Interesele e , de bună seamă, altele; pretextele însă sunt acelea pe care le ştim şi cărora le dădeau crez , făcându-le prin propagandă operante, personalităţi sincere, de mare prestigiu intelectua l, dispuse prin însăşi formaţia lor să îmbrace cu un veşmânt ideologic larg comandamente a că cuitate şi finalitate practică poate că nici nu o întrezăreau. Mijlocul sec. IV este tocmai vremea în care Persia ajunsese la un mare potenţial eco nomic, iar Filip II va folosi aurul Pangeului spre a contracara pe piaţă daricul per san. Economia persană era pe punctul să treacă Helespontul, aidoma armatelor Marelui R ege, nu pe un pod de vase, ci în pântecele încărcate cu mărfuri ale navelor comerciale. Aşa cum se va vedea în capitolul următor, în sec. IV lupta se dădea din plin pentru piaţa pers ană, vastă zonă de expansiune a producţiei meşteşugăreşti greceşti. Interesele Imperiului per Egee şi Mediterană nu erau atât politice sau militare cât mai ales economice, fiind sing ura zonă unde efectiv acesta ar fi dobândit mari profituri din comerţ, având în vedere tra nzitul produselor specifice Orientului mijlociu şi îndepărtat. Deci, de pe poziţia intereselor greceşti, se simţea nevoia unei restructurări interne a lumii elenice spre a face posibilă victoria în lupta economică cu Persia. Această misiun e i-ar fi revenit printr-un consens destul de larg lui Filip II (vom vedea în capi tolul următor un pasaj dintr-o cuvântare a lui Demostene, în care îşi exprimă indignarea pen tru nepăsarea concetăţenilor săi faţă de pericolul ce-l însemna regele macedonean. Judecând d amintitul punct de vedere, în mintea atenienilor partida era câştigată; dacă-şi arătau din câ când o curiozitate plină de teamă, era pentru că nu ştiau care va fi tributul lor persona l de suferinţă în schimbările ce se vădeau iminente). În perioada diadohilor, dar mai ales după consolidarea regatelor elenistice, statul grecesc capătă forme noi de organizare, în mare parte preluând experienţa administrativă a t eritoriilor pe care se constituie. Nenumăratele conflicte armate şi rivalităţi politice de la sfârşitul veacului IV şi începutul celui următor nu au dezechilibrat iremediabil eco nomia regiunilor care le-a servit ca teatru de desfăşurare. Faptul dovedeşte că, din pun ct de vedere economic, celula care era încă oraşul şi teritoriul lui rural era plină de vi talitate şi că evenimentele militare nu stânjeneau buna funcţionare a acesteia. Evident, excepţiile, destul de numeroase, nu fac decât să întărească adevărul peisajului general, în sul că devastarea unui oraş nu antrena şi ruina economică a celor de care era legat. În Asia Mică, Egipt, Siria, regatele elenistice se suprastructurează pe baza administr ativă a fostului Imperiu persan sau a tradiţionalei economii statale centralizate, în cazul Egiptului. În Grecia, oraşele private de dreptul, stânjenitor de altfel în noile c ondiţii, de a face o politică externă proprie, îşi văd de activităţile lor economice prosperâ um e cazul Atenei, sub administraţia macedoneană a lui Demetrios din Faleron, sau al Corintului, spre a nu cita decât exemple ilustre. �Egiptul, a cărui organizare o ştim în amănunţime, graţie păstrării unor arhive de papiri, est el mai asemănător unui stat modern ultracentralizat. Şi încă există largi limite de diferenţi re, în sensul că monarhul absolut, ca şi tiranii de altă dată ai Greciei vremurilor clasic e, în mereu afirmata preocupare pentru binele supuşilor, nu depăşea o anumită măsură a autori , neamestecându-se în rezolvarea chestiunilor de competenţa familiei, a satului sau or aşului respectiv. Dar, cum mai spuneam, orice apropiere între civilizaţia elenistică şi vr emurile noastre, dincolo de semnificaţia unui util impuls spre mai adânca ei înţelegere, alunecă în eseism şi în retorism cu efecte apoftegmatice (sentenţioase). Organizarea Orientului elenistic nu ne este cunoscută în aceeaşi măsură ca cea a Egiptului ; în capitolul următor se vor vedea unele trăsături specifice ale acesteia. Lărgirea geografică a orizonturilor prin acţiunile militare ale lui Alexandru, ca şi pri n relaţiile pe care noile regate elenistice le stabilesc cu populaţiile aflate dinco lo de frontierele lor, corespunde pe plan uman universalismului şi corolarului ace stuia, individualismul. Cetatea, celula social-economică a unui cadru larg, care e statul, şi al unuia încă şi mai deschis - oikuméne elenistică, se găseşte plasată în noul co idoma individului dornic de a agonisi mai repede o stare materială care să-i îngăduie o viaţă mai uşoară, plină de plăceri (filozofia vremii va reflecta şi va propaga în mod deosebi e activ noile concepţii) şi scutită de riscuri, căci riscurile într-adevăr erau multe. Riscul războaielor şi al invaziilor neaşteptate, al prădăciunilor, al secetei şi foamei, al revoltelor sclavilor, al naufragiilor şi al pirateriei pentru cei ce-şi încredinţaseră ave rea spornicei înmulţiri a primejdioaselor valuri ale mărilor. Falimentul divinităţilor poliade (ocrotitoare ale oraşului), incapabile să asigure cetăţeanu lui realizarea sa pământească conform noilor deziderate ale acestuia, e consecinţa raţiona lismului secolelor V şi IV şi premisa acelui henoteism rezultat nu dintr-o logică şi îndel ungată selecţie în experienţa religioasă, ce ar fi sfârşit în mod normal în monoteism, ci din ita căutare a salvării, care a prilejuit sincretismul atât de cunoscut în jurul câtorva di vinităţi, în egală măsură adorate (sub diferitele lor nume) de toate seminţiile universului e enistic. Uriaşele bogăţii provenite fie din punerea în circulaţie a imenselor depozite de aur acumu late de secole în tezaurele Orientului, fie din comerţ sau producţia meşteşugărească şi agric au reliefat ideea reuşitei în afaceri şi în viaţă şi au exacerbat în mod implicit cultul unor stracţiuni (Norocul = Týhe) de la nivel domestic până la rangul de divinitate poliadă. Soa rta, destinul (anánke sau heimarméne) devine în filozofia stoică, nu forţa oarbă a timpurilo r anterioare, ci un sistem cauzal bine stabilit, a cărui rigoare logică scapă posibili tăţilor de cuprindere ale minţii omeneşti. Bogăţia, dorinţa de reuşită şi spiritul de iniţiativă împintenat de ele au creat noi capacită ale, uriaşe, din păcate bazate pe aceeaşi tehnologie tradiţională; ele au deschis noi dome nii de cercetare şi au înmulţit rapid numărul cunoştinţelor teoretice. Cunoaşterea ca necesitate şi ideea de progres ce începe să se contureze sunt trăsături marca nte ale unei civilizaţii; lipsa însă a unei tehnologii corespunzătoare şi a exploziei tehn ice (explicabilă prin dispreţul ştiinţei teoretice greceşti pentru aplicabilităţile ei practi e) sunt caractere negative ce nu pot defini, în accepţiunea modernă, conceptul de civi lizaţie. De multe ori noţiunea de cultură spirituală a fost opusă dezvoltării tehnicii, marcând astfe l antinomia cultură-civilizaţie. Elenismul, fără a cunoaşte un progres tehnic substanţial, d ar având totuşi un imens tezaur de cunoştinţe enciclopedice, este numit, de preferinţă, civi lizaţie. Această denumire credem că i s-a dat, şi ea se cade a fi menţinută în continuare, pentru ans amblul raporturilor ce caracterizează noua structură. Ele pot fi rezumate, căutând să intrăm cât mai mult în mentalitatea timpului, prin termenii universalitate (cosmopolitism) , enciclopedism şi destin raţional (în sensul mai sus-pomenit), în opoziţie cu Grecia vrem urilor clasice definită de cetate, de cultura cetăţenească şi de destinul iraţional. Dar civilizaţia mai înseamnă, prin opoziţie cu cultura cetăţii-stat (limitată de obicei la un mediu geografic restrâns, cu excepţia marilor centre panelenice care au prefigurat c aracterul universal al civilizaţiei greceşti în epoca elenistică) şi organizarea „supranaţion lă” a activităţii ştiinţifice şi artistice, pătrunderea diviziunii muncii chiar în domeniul „ i” intelectuale, ce se pliază la rându-i principiului randamentului. Atena era încă din veacul V o adevărată şcoală a Greciei, după expresia lui Pericle, iar cetă �al acestei aristocratice republici a spiritului putea fi oricine, de oriunde, ca re cultiva virtutea şi valorile intelectuale greceşti. După exemplul ei s-au organizat marile centre culturale elenistice, ca Alexandria şi Pergamul, de aceea pietatea şi respectul pentru tradiţiile sale umaniste au fost înto tdeauna mari din partea contemporanilor, chiar atunci când suflul ei intelectual păr ea a se fi diminuat. Pólis-ul rămâne în stadiul de cultură atâta vreme cât menţine dreptul de cetăţenie prin naşte individul devine membru al unei comunităţi economice lărgite, unitatea cetăţii-stat este practic desfiinţată (dubla cetăţenie a fost prima oară introdusă în 432 în Calcidica). După d va operă a sofiştilor şi noul lor concept de areté (virtute), pasul următor este realizat de stoicism, care va elibera valorile umane de sub imperiul ideii de rasă şi de şovini sm. Grecii nu aveau un cuvânt care să desemneze noţiunea de civilizaţie, îmbrăţişând mulţimea rea spiritului uman. Încă din sec. V există însă conştiinţa clară a acestei stări de fapt, tradu lucrarea de către Eschil a mitului lui Prometeu. Diogene, când vine din Sinope la At ena, este conştient de diferenţa între aceasta şi restul lumii greceşti, recunoscând prin îns oarcerea la natură ce o predica marea mutaţie pe care civilizaţia şi nu cultura o produs ese în viaţa oamenilor. Elenism înseamnă generalizarea acestei experienţe. Generalizarea se traduce pe plan intelectual şi artistic prin eclectism, ori eclec tismul e una din trăsăturile definitorii ale civilizaţiei elenistice, trăsătură pe care nu o putem despărţi de baza ei materială, care era autonomia cetăţilor în cadrul regatelor eleni stice. Spre deosebire de statul roman care construise imperiul după structura unui singur oraş, Roma, statele elenistice, pornind de la cadrul larg al imperiului lu i Alexandru şi al autonomiei pólis-ului, sunt state politice mai mult decât administra tive (cu excepţiile de rigoare, printre care cea specială, a Egiptului). Orizonturi geografice vaste, universalism, eclectism, extinse relaţii economice şi c ulturale, întrepătrundere între Est şi Vest, toate impun luarea în considerare a problemei factorului etnic pentru deplina înţelegere a civilizaţiei elenistice. Iradierea culturii greceşti în spaţii extraelenice nu a fost un fenomen lipsit de cons ecinţă pentru însăşi natura intimă a acestora. De obicei când vorbim de iradiere ne gândim la factor purtător, care va fi fost acela al diasporei greceşti, fără să insistăm cât se cuvine asupra elementelor alogene intrate sub incidenţa acestei civilizaţii şi care o vor mod ela încetul cu încetul. Diminuarea constantă a numărului grecilor propriu-zişi este un proces ce se face simţit în mod serios mai ales după anul 200. Armatele elenistice de mercenari sunt marile f urnizoare de elemente neelene în înseşi centrele de seculară tradiţie elenică. Ca să nu mai v rbim de regiunile orientale, unde grecii au fost dintotdeauna un factor minorita r şi unde după data sus-amintită locurile lor sunt în general ocupate fie de băştinaşi, fie d persoane elenizate extraasiatice. Dar purtătorii înşişi ai elenismului, aceia ce i-au croit drum cu sabia, macedonenii, er au greci de dată recentă. Filip II adoptase pentru cancelaria sa regală dialectul atti c, care, începând cu secolul III, va deveni limba comună (koiné) a întregii grecităţi şi limb ficială a acelor regiuni neelene ce vor alcătui regatele elenistice. Străinii, invadând din ce în ce mai mult armatele, ating pe ocupanţi în înseşi principiile civilizaţiei lor, as tfel că, în chip paradoxal, aceştia din urmă datorează cuceririi romane ceea ce mai putea fi salvat din elenism. De altfel se ştie că în dorinţa lor de a submina puterea regatelo r elenistice, romanii au dus o politică favorabilă elementului oriental, expansiunii culturale, economice, politice şi chiar militare a acestuia. Penetrarea elenismului de către elemente extraelene are aceleaşi consecinţe ca, peste câteva veacuri, fenomenul provincializării statului roman, accelerat de marea criză ec onomică şi politică, care începe cu jumătatea secolului III e.n. Viaţa militară şi viaţa civică, unite în Grecia epocii clasice, sunt acum distincte. Cetăţeni u mai sunt oşteni şi magistraţi, ca în vremurile democraţiei. În schimb în Orient, gimnaziul ste puternic legat de viaţa militară. Porţile acestuia sunt în Asia Mică larg deschise ind igenilor dornici să se instruiască şi să deprindă modul de trai elen. În Egipt situaţia e spe ială ca în atâtea alte domenii; aici gimnaziile sunt nişte cluburi închise, strict rezerva te ocupanţilor, adevărate lăcaşe ale unei „francmasonerii” elenice ferite de contagiunea Ori entului. Lagizii vor fi nevoiţi însă să facă şi ei însemnate concesii băştinaşilor, mai ales l activ jucat de aceştia în bătălia de la Rafia (p. 76). �Un text de la sfârşitul sec. IV e.n. ni se pare deosebit de grăitor şi aplicabil întru tot ul modelării elenismului de către elementele extraelene: „Păstorul nu va pune laolaltă lup ii cu câinii, chiar dacă i-a prins tineri şi au aspectul de a fi domesticiţi; el le va înc redinţa turma pe riscul său. Când aceştia vor vedea la câini câteva semne de slăbiciune şi de lăsare, îi vor ataca, împreună cu turma şi păstorii” (Christian Lacombrade, Synesius de Cyrèn Le discours sur la royauté à l'empereur Arcadius, Teză, Paris, 1951). În lumina celor de mai sus, suntem înclinaţi să privim importantele cuceriri artistice a le civilizaţiei elenistice, în sensul coborârii statuilor printre muritori, nu numai d rept consecinţe ale exprimării tridimensionalului pentru prima oară de către Lisip, sau ale acelor mutaţii intervenite în structura sufletească a individului, pe care le-am a mintit mai înainte, ci ca urmare firească a însăşi lărgirii orizontului uman. Arta greacă cla ică, de esenţă abstractă, refuza modelul, cu excepţia poate a Afroditelor praxiteliene. O dată cu creşterea individualismului şi apariţia portretului, ce va fi curând „biografic”, art elenistică devine descriptivă şi confesivă, limbajul ei trecând de la structurarea volume lor şi simetria vectorilor riguros prescrisă de canoane, la graiul mai fluent al ges ticii şi la expresia elocventă a figurii. Antropomorfismul, ca exprimare plastică a locului ocupat de om în univers, îşi modifică înţel sul, el însemnând în perioada elenistică poziţia acestuia în lumea pământeană, în societate ş r-un grup social. Exoticul nu mai este miraculos, ci cotidian, ca şi urâtul, ca suferinţa, dragostea sau ura. Tinereţea nu este nici veşnică, nici unică; bătrâneţea senină sau contorsionată şi decr ecum şi copilăria atât de puţin individualizată sunt noi forme de reprezentare, nuanţând mome tele rolului jucat înainte de a părăsi scena vieţii. Barocul şi rococoul elenistic sunt fără îndoială aportul cel mai semnificativ în arta greacă l elementelor extraelene în perioada elenistică. Tradiţia acelui antropomorfism ce exp rimă universalul va fi păstrată, şi vom vedea cum, de către curentul clasicizant, vitalita tea însă, actualul vor aparţine barocului şi rococoului, expresie a impetuozităţii orientale şi, aş spune, treapta hotărâtoare în plastica greacă după „canonul” policletian. Roma, în dorinţa ei de a slăbi şi de a domina lumea elenistică, a făcut în ultimă instanţă, c team, un act de salvare a elenismului, preluându-l şi stabilind nişte frontiere din ce în ce mai solide în faţa puterii militare mereu crescânde a Orientului. Arta şi religiile Orientului au pătruns însă în imperiu, dar filtrate prin grecitatea orientală. Acea koiné e lenistico-orientală va fi deosebit de viabilă în primele două secole ale erei noastre, p roducând în cadrul artei romane imperiale monumente de o incontestabilă valoare artist ică, de o autenticitate şi originalitate ce vădeau o sinteză organic realizată pe trunchiu l multisecular al artei antropomorfe greceşti (Cornelius C. Vermeule, Roman Imperi al Art in Greece and Asia Minor, Harvard, 1968). În măsura în care Roma înseamnă, până la sfârşitul sec. II e.n., continuarea acelor tradiţii ice pe care le-am arătat, ea va fi şi de aici înainte placa turnantă a artei antropomorf e, efectuând legătura între antichitate şi evul mediu. Iradierea elenistică s-a produs şi în zonele extraelene europene; spre deosebire însă de c ele orientale, active şi eficace prin milenarele lor tradiţii artistice, religioase şi statale, acestea, aflate până la cucerirea romană în protoistorie (La Tène), nu au osmoza t arta elenistică, rezumându-se a prelua în domeniul decorativului motive şi să imite, în ce l al redării chipului uman, unele procedee tehnice pe care nu le puteau înţelege neavând în acest sens o experienţă artistică ce trebuia să implice o autentică paidéia (educaţie). Începând cu mijlocul sec. III e.n., datorită unor condiţii ce nu e locul a le expune aic i, etniile provinciale ale Imperiului roman încep să-şi spună cuvântul în artele plastice, p roducând cunoscuta „criză a artei romane” care în fapt era criza sau mai bine-zis contesta rea artei antropomorfe de tradiţie greacă. Noua viziune plastică se baza pe acel fenom en ce se produsese în barbaricum în ultimele secole ale La Tène-ului european, şi anume respingerea de către acesta a artei antropomorfe greceşti, înlocuită, atunci când nu era v orba de stângace imitaţii, cu o expresie proprie, confesivă, ce imprima unor astfel de manifestări un caracter anistoric, artizanal. Curentul provincial artizanal pe de o parte şi cel de tradiţie elenistică pe de alta, ce se adresa clasei conducătoare ereditare, sunt cei doi termeni ai bipolarităţii arte i romane, care e definitiv înlăturată la sfârşitul sec. IV e.n., primul ei moment de eclip să marcându-l sculpturile sarcofagului lui Iunius Bassus (Roma, Grotele Vaticanului) �. Iată că după aproape trei secole de la dispariţia ultimului stat elenistic, elenismul îşi ma i rosteşte încă, prin intermediul Romei, limbajul său plastic, de data aceasta intrat într -un proces de sinteză nu cu Orientul, ci cu acea magistra barbaritas europeană, pent ru a da naştere unei noi arte, europene şi nu mediteraneene, care va fi arta evului mediu. Vorbind însă de continuitatea elenistică, atent studiată în ultimele decenii (Ranuccio Bia nchi-Bandinelli, Continuità ellenistica nella pittura di età medio e tardo romana, 1 953, în volumul Arheologia e cultura, Milano, 1961), ajungem la cea de-a doua valo are a termenului elenistic, valoarea stilistică. Dacă până la sfârşitul secolului II e.n. se poate urmări continuitatea artistică elenistico-r mană, după veacul al treilea, „elenism” în arta plastică este folosit numai ca determinant s tilistic. Pentru arta bizantină şi medievală elenism înseamnă preluarea anticului, fie el chiar de e pocă târzie, incluzând conceptul de oriental, căci la Constantinopol unele scheme formal e de origine elenistică au avut o lungă viabilitate. Aparţinând unei alte concepţii artist ice, acestea apăreau ca elenistice prin comparaţie cu produsele acelei arte „barbare” de după momentul dispariţiei bipolarităţii artei romane, deci după sinteza operată între tradiţ elenistică şi cea artizanală, provincială. Deseori arheologii concep elenismul ca opunându-se influenţelor orientale, punând acce ntul pe continuitatea greacă clasică, aidoma acelor istorici care, după cum am văzut, cr ed că elenismul, ca noţiune istorică, înseamnă continuarea sub alte forme a civilizaţiei gre ceşti a secolelor V-IV. Am înfăţişat mai sus cele două valori ale cuvântului elenism, precum şi motivele pentru care e credem îndreptăţiţi a numi veacurile ce au urmat miraculoasei evoluţii a lui Alexandru c ivilizaţie elenistică. Figura, legendară încă din timpul vieţii, a regelui macedonean a uimit pe contemporani. Din punct de vedere militar cucerirea Persiei nu prezenta o foarte dificilă proble mă pentru greci, expediţia din 401 a celor Zece mii ai lui Xenofon, care circulau ne stânjeniţi prin Anatolia, era o demonstraţie pe viu a gradului de epuizare militară la c are ajunsese Imperiul persan. „Superioritatea” din punct de vedere uman a elenilor faţă de barbari era un pur pretext expansionist, ca şi cea invocată de spartani faţă de hiloţi sau de atenieni faţă de membrii t ibutari ai Ligii maritime de la Delos. Căci cu un veac aproape înaintea timpurilor a căror istorie ne preocupă, o scriere aparţinând unui autor din şcoala hipocratică arăta că t amenii sunt egali şi în aceeaşi măsură iubitori de libertate. În afară de politica economică a Persiei, de propria lor supraproducţie meşteşugărească, pe g i îi mai stânjenea şi suprapopulaţia, problemă pe care o vedeau rezolvându-se numai prin mas iva colonizare a regiunilor continentale ale imperiului cu elemente greceşti, care să creeze cadre statale şi economice în stare să absoarbă în viitor o mare forţă umană atât cia continentală, cât şi din insule. Nu credem însă că ar fi visat vreodată desfiinţarea stat i persan şi pătrunderea în regiuni de care până atunci abia dacă auziseră. Hotărârea lui Alex i-a luat prin surprindere şi i-a uimit, astfel încât în faţa proporţiilor aventurii cei mai mulţi au rămas consternaţi, alţii, mai practici dar nu şi mai realişti, au trecut la combin aţii lucrative politico-economice, în care nu mai ţineau cont de autoritatea şi influenţa celui pierdut în depărtările Asiei şi despre care din când în când parveneau zvonuri că ar fi rit. Dar dacă Alexandru nu ar fi murit în 323? Fantasticul realizărilor sale a lăsat de la el şi până astăzi joc liber fanteziei celor ce i-au cercetat viaţa, întreruptă de un accident b nal: o febră devorantă, alimentată de înseşi trepidaţiile unei firi năvalnice ce abuzase de r zistenţa „maşinii umane”. Imaginaţia istoricului Arnold Toynbee (If Alexander the Great had lived on, în volum ul Some problems of Greek History, Oxford, 1969, p. 441-486), depăşind pe cea a mito grafilor şi a romanului antic ne introduce în domeniul „metaistoriei” înjghebând o continuit ate istorică neîntreruptă din antichitate şi până astăzi, aflată sub simbolul unificator al d endenţilor lui Alexandru. Marele politician a fost însă Filip II, practic, întemeietorul elenismului. Asasinatul căruia i-a căzut victimă a pus capăt unei opere ce ar fi avut poate ca rezultat răspândirea elenismului în Mediterana occidentală, respingerea Orientului în sensul unui avans ca �tegoric al civilizaţiei elenistice spre Orient şi nu a Orientului în zonele acesteia. Să ne închipuim cum ar fi fost istoria lumii antice fără Alexandru? E greu de conceput. Orice ipoteză am avansa, ar părea deopotrivă de ieftină. Nici astăzi nu cunoaştem toate ecou rile evenimentelor cărora le-a fost iniţiator, căci mereu noi descoperiri indică alte re giuni îndepărtate unde elenismul a pătruns în chip direct sau indirect, la multă vreme după ce figura celui care i-a aprins facla se stinsese dintre muritori. În capitolele ce urmează ne vom strădui să cuprindem cât mai multe faţete ale acelei culturi care, devenind civilizaţie, poartă în sine ideologia şi aspiraţiile universalului. DE LA CETATE LA IMPERIU. ALEXANDRU ŞI URMAŞII SĂI I FILIP ŞI DEMOSTENE Pacea lui Calias închisese în mod teoretic (449/8) ostilităţile cu Imperiul persan, cu a proape un veac înainte de timpurile cărora, închinându-le aceste pagini, vom căuta să le con turăm caracterul, pentru a scoate în evidenţă una din cele mai creatoare perioade ale is toriei antice a Greciei, aceea în care, purtat de o populaţie de curând regrecizată, mac edonenii, elenismul este răspândit până în cele mai îndepărtate ţinuturi ale Asiei de străvec ltură. Să fi fost deci acţiunea lui Filip II şi apoi a fiului său Alexandru III o revanşă în adevăra înţeles al cuvântului faţă de Persia, care invadase Grecia la începutul sec. V, sfârşindu-şi aţa întreprindere prin înfrângerea navală de la Salamina şi printr-o serie de alte dezastre militare ce au urmat-o sau faţă de cedarea de către Sparta la sfârşitul războiului pelopones iac în schimbul aurului persan care-i asigurase victoria, a cetăţilor greceşti din Asia Mică? Fără îndoială că nu, deşi lui Alexandru, dar mai ales tatălui său Filip, i-a plăcut înt să pozeze în apărător al elenismului, integrându-se, în folosul propriilor interese de puter e, acelei atmosfere de factură intelectualistă, pe care de altfel se pricepea să o întreţi nă, şi căreia un Isocrate (436-338), de pildă, îi închina o zeloasă activitate în înaripate d suri. Începând cu Panegiricul, el predica unirea tuturor grecilor împotriva duşmanului e reditar, Persia, profitându-se de slăbiciunea militară a acesteia. Dar dacă în pomenitul d iscurs Isocrate vedea panelenismul orchestrat şi condus de Atena, în Panatenaic, una din cele mai lungi şi mai celebre cuvântări ce le-a compus - adevărat testament al conc epţiilor sale politice, hegemonia Greciei nu-i mai părea cu putinţă a fi reluată de Atena (lăudabilă luciditate asupra terminării rolului cetăţii ca factor politic), ci recomanda a utoritatea, puterea, priceperea şi persoana lui Filip al Macedoniei pentru această s arcină de cinste şi de răspundere. Ceea ce, gândea el (venerabilă himeră!), avea să se întâmp od democratic şi, evident, paşnic. Filip a împlinit într-adevăr dorinţa retorului atenian, d ar nu în spiritul păcii şi al înţelegerii, ci în acela al zdrobitoarei înfrângeri de la Chero a (338), a cărei veste l-a mâhnit atât de tare pe ferventul propagator al hegemoniei m acedonene, încât s-a lăsat de bună voie să moară de foame. Că nu trebuiau aşteptate Cheroneea şi apusul libertăţii cetăţilor-state din Grecia pentru a c ti clar în intenţiile de viitor şi în tot planul anterior al lui Filip ne-o dovedeşte acti vitatea publică şi oratorică a lui Demostene (384-322), reprezentant al celeilalte lat uri a intelectualismului epocii, care înţelesese bine că nu panelenismul antipersan îi s tătea atât de mult la inimă celui ce ocupa tronul Macedoniei (tron ce fusese de altfel favorabil, la vremea respectivă, lui Darios şi Xerxes), ci pofta de a pune stăpânire pe întreaga Grecie, abia disimulată de o speculaţie politică sub care însă, spunem noi, se asc undeau serioase motive economice. Ca şi Isocrate, Demostene credea şi el într-o himeră. O himeră, e drept, mai sofisticată, cu aparenţe de pragmatism politic clădit pe o rocă mon olită ce se măcinase în nisip: spiritul civic al cetăţii. Isocrate înţelesese şi recunoscuse procesul distructiv ireversibil; Demostene, care îl c ombătea (era oare implicit conştient de existenţa acestui proces? - se pare că nu!), se în căpăţâna să-şi închipuie că are de-a face cu o inexplicabilă inerţie a concetăţenilor şi că e de mare preot al libertăţii, folosind orice prilej şi orice mijloc, chiar şi aurul persa n, în atingerea înălţătorului ţel. Ce însemna însă pentru demos-ul atenian persoana lui Filip şi ce însemna pentru Filip popo rul atenian şi, alături de acesta, locuitorii oricărei alte cetăţi greceşti, ne-o spune acel aşi Demostene, când îşi hărţuieşte ascultătorii în Filipica I: „Vedeţi dar, atenieni, în ce g nare a ajuns Filip, nu vă lasă nici măcar dreptul alegerii de a rămâne în pace sau de a acţio �a. Fără încetare vă înfăşoară în mrejele sale, în timp ce noi ne pierdem vremea, în loc să ac ace ce va trebui? Ce aşteptaţi? Aşteptaţi să se ivească o situaţie grea? Dar cele ce se întâm pot fi numite? După mine, cea mai cumplită constrângere pentru un om liber este prime jdia de a-şi pierde onoarea. Răspundeţi-mi: vreţi să mergeţi mereu pe străzi şi să vă întreba alţii: «ce-i nou astăzi?». Ce-ar mai putea fi nou decât că un macedonean, un barbar, bate pe atenieni şi rezolvă ca un stăpân treburile Greciei? «A murit Filip? - Nu, e numai bolnav». Mort sau bolnav, ce deosebire pentru voi? Chiar dacă ar fi să dispară mâine, voi înşivă veţi aceia care veţi crea un nou Filip, prin felul vostru de a vă neglija treburile. Căci n u forţa sa proprie l-a făcut atât de puternic, cât mai degrabă lipsa voastră de grijă... Voi, atenieni, care aveţi o putere superioară oricărei alteia, în triere, în hopliţi, în cavalerie în venituri, n-aţi tras nici un profit până acum, din pricină că vă purtaţi în faţa lui Fili rbarii care se bat cu pumnii: îndată ce unul din ei a primit o lovitură, îşi duce mâna acolo ; e lovit în altă parte, mâinile lui se îndreaptă către locul unde-i lovit, dar să pareze, să ivească înainte pentru a prevedea, nu ştie şi nici nu-l duce mintea. Aşa şi voi, dacă aflaţi lip e în Chersones, trimiteţi acolo ajutoare, dacă e la Termopile, alergaţi într-acolo; vă lă aţi manevraţi de el fără încetare şi nu prevedeţi nimic înainte de a se fi întâmplat. Într-ad u e acela care, roşind pentru voi de ce se întâmplă, îi insuflă lui Filip nevoia de a acţiona pentru a zgudui indiferenţa voastră, dacă nu cumva aţi renunţat definitiv. Credeţi că va fi s ficient să trimiteţi triere goale, încărcate numai cu speranţele unuia şi altuia, ca totul să meargă bine? Nu ne vom îmbarca, în fine, noi înşine? Nu ne vom bate noi înşine? Vasele noastr , în fine, nu vor merge să-l atace?” De bună seamă că nu! Nu prosperitatea materială oferită de administraţia financiară a lui Eub los îi adormise într-atât pe atenieni pentru ca aceştia să nu-şi mai fi dat seama de primejd ia ce o reprezenta Filip. Interesul pentru treburile politice scăzuse însă. Cheroneea nu ar fi avut loc dacă Filip nu întâmpina o opoziţie armată. Grecia ar fi plătit mai puţin da nu-l urma pe Demostene, himera lui şi a altor câţiva care credeau la fel ca el. Eschin e realistul, Eschine insultatul, calul troian al lui Filip, ştiuse să cumpănească lucrur ile. Demostene îi oferă în Despre coroană o explicaţie patetică asupra propriei conduite, decorând la modul oratoric eşecul pe care, recunoscându-l, nu va înceta însă să-l desăvârşească până l iar dacă viitorul era dinainte ştiut de toţi, chiar dacă tu l-ai fi prevestit, Eschine, chiar aşa cetatea noastră n-ar fi trebuit să renunţe a se conduce aşa cum s-a condus, gândin du-se la gloria ei, la străbuni şi la posteritate.” Iată dar că nu Persia, ci Grecia era ţinta imediată a ambiţiilor de putere ale lui Filip, care devine şeful (hegemón) Confederaţiei panelenice constituite în 337 la Corint. „Mania” d e prezident a lui Filip sau de „protector” era de fapt un alibi expansionist, căci aşa p rocedase şi înainte de Cheroneea, când, intitulându-se „braţul proteguitor” al zeului de la D lfi, intervenise în cel de-al patrulea război sacru (între oraşele federaţiei delfice). Faţa panelenică şi antipersană a lui Filip era dublată de acţiunile sale subversive, care au d us în ultimă instanţă la înfrângerea Atenei (printre acestea este de citat un gest asemănător cel al persanilor, la începutul războaielor medice - confiscarea în 340 a navelor de comerţ ateniene şi asedierea de către Filip a Bizanţului - având ca scop tăierea aprovizionăr i cu grâne din Pont şi, prin controlul Strâmtorilor, înfometarea Greciei). Când armata macedoneană traversează Helespontul şi îşi aşază tabăra în Troada, Filip nu face eacă la executarea celei de-a doua părţi a planului său, adică de a aduce sub ascultarea-i cetăţile greceşti din Asia Mică, devenind astfel stăpân pe ţărmurile Mării Egee. Transformar aşelor Ioniei în parte integrantă a unei Grecii panelenice conduse de macedoneni ar fi încununat visurile cele mai ambiţioase ale luptătorului şi marelui diplomat care a fost Filip. Dar în 336 el moare asasinat de către Pausanias, un nobil macedonean. Urcare a pe tron a fiului său Alexandru III aduce la cunoştinţa lumii o figură strălucitoare a is toriei tuturor timpurilor. Asupra formării acestei personalităţi se cuvine a zăbovi cât de puţin. ASCENSIUNEA LUI ALEXANDRU La 6 hecatombaión (sfârşit de iulie) 356 se naşte la Pela, capitala regatului Macedoniei , Alexandru, fiul lui Filip II (din familia Argeazilor prin tatăl său macedoneanul A mintas, căsătorit cu o iliră, Euridice) şi al Olimpiadei, din neamul Eacizilor, fiică a lu i Neoptolem, regele moloşilor, şi soră a lui Alexandru, regele Epirului. Cu un an în urmă, Filip o cunoscuse pe Olimpiada, în vârstă de douăzeci de ani, la sărbătorirea misterelor Ma �rilor Zei din Samotrace. Firea acesteia era deosebit de sensibilă, înclinată către misti cism (am putea spune o bigotă, obişnuită a marilor sanctuare, ferventă practicantă a ritur ilor orfice şi dionisiace), de un orgoliu fără margini şi de o sete de glorie şi mai mare. Filip, de douăzeci şi şapte de ani, era aşa cum îl va cunoaşte istoria: inteligent, energic şi curajos. Alexandru va întruni atât trăsăturile mamei, cât şi pe cele ale tatălui, ce laol deveneau implicit şi bune, şi rele. Încredinţat de mic lui Leonidas, o rudă săracă a Olimpiad i, Alexandru se obişnuieşte cu viaţa dură şi disciplinată a unui viitor oştean. Când împlineşte vârsta de 13 ani (în 343), Aristotel este chemat la curtea Macedoniei spre a se ocupa de educaţia tânărului prinţ. Filip îi indică drept reşedinţă castelul de la Mieza arte de curte şi de tentaţiile ei. Alexandru, împreună cu câţiva camarazi de vârsta sa, Leona os, Marsias, Nicanor şi Hefaistion ce-i va rămâne cel mai apropiat, se dedică în exclusivi tate studiului. Cât de mare va fi fost influenţa lui Aristotel asupra tânărului Alexandr u nu putem şti. La 16 ani, în 340, Alexandru are ocazia să-şi arate calităţile de om de stat în cursul scurt ei regenţe pe care o exercită sub supravegherea unor pricepuţi sfetnici, când Filip plea că în expediţia contra Bizanţului, pentru a obliga prin foame Atena să i se supună (cf. supr a, p. 27). Pentru prima dată comandă atunci o armată împotriva unor triburi tracice şi întem eiază prima Alexandrie - o colonie militară. La 18 ani ia parte la bătălia de la Cherone ea, iar apoi conduce la Atena ambasada ce restituie cenuşa celor căzuţi pe câmpul de lup tă. Amintirea oraşului de sub Acropole, pe care nu avea să-l mai revadă, îl va însoţi până în ele ţinuturi ale Indiei, unde va purta prin spadă idealul unei civilizaţii aflate sub în semnul de marmură al Partenonului, către care de bună seamă l-au înălţat nemuritoarele trepte ale cadenţelor homerice. Viaţa de familie însă avea să arunce unele umbre asupra idealurilor tânărului vlăstar şi chia supra caracterului său. Când Filip cade victima pumnalului lui Pausanias, Alexandru nu e scutit de bănuieli, deşi împăcarea lor se produsese în condiţii satisfăcătoare pentru am . În tot cazul, succesiunea la tron nu-i este contestată, iar adunarea armatei îl proc lamă rege, după orânduielile Macedoniei, unde regalitatea era o instituţie ce emana dint r-o democraţie militară. Antipatros şi Parmenion, comandanţi ai armatelor din Europa şi di n Asia, recunosc şi ei alegerea lui Alexandru. Are loc o radicală curăţire a tuturor eve ntualilor pretendenţi{qluetip title=[] } În acest sens a se vedea Radu Vulpe, Prior itatea agnaţilor la succesiunea tronului în Macedonia şi Tracia, în vol. În memoria lui Va sile Pârvan, București, 1934, p. 313—323.{/qluetip}. Olimpiada se întoarce din Epir pent ru a omorî în braţele Cleopatrei fetiţa pe care aceasta o avea cu Filip, făcând-o pe mamă să spânzure. Teribila regină se refugiază apoi în Epir, de unde avea să mai revină după moartea iului ei spre a organiza încă o hecatombă înainte de a-şi afla sfârşitul. La moartea lui Filip, Alexandru se afla în faţa unei duble primejdii - la nord din p artea triburilor tracice, la sud din partea Greciei, care credea că-şi va redobândi li bertatea. Evident, pericolul nordic era cel mai mare. Demostene, deşi avea un doli u în familie, la ştirea morţii lui Filip îşi pune pe cap o coroană şi se duce să anunţe veste nării. Rapida apariţie a lui Alexandru la Teba, în Tesalia, domoleşte situaţia în Grecia: At ena îi trimite o ambasadă de bunăvoinţă, iar Synedrion-ul de la Corint se reuneşte degrabă şi ciuda obstinatei absenţe a Spartei, reînnoieşte pactul federal din 337 pentru eternita te. Alexandru poate acum să-şi concentreze atenţia către pericolul tracic. Triballii, împinşi la rândul lor de geţi, înaintau către Macedonia, de unde sperau să obţină pradă bogată. În prim 335, Alexandru organizează o expediţie împotriva lor. Triballii sunt învinşi prin ingenioase stratageme şi, trecând Dunărea în cursul unei nopţi, A exandru cade în zori de zi în spatele geţilor, surprinşi de impetuoasa înaintare a falange i macedonene. Triballii încheie pace, iar după spusa lui Arrian, celţii înşişi, care se afla u în vecinătate, îi oferă prietenia lor. Tulburările din Iliria reclamă prezenţa regelui, care, cu decizie şi curaj, traversând mom ente grele şi primejduindu-şi viaţa, dobândeşte o zdrobitoare victorie asupra acestor trib uri. Absenţa regelui, plecat în regiunile nordice, precum şi faima sângeroaselor lupte c e le dăduse fac să se acrediteze zvonul morţii sale. Cum era de aşteptat, îndată Grecia se r evoltă. Teba se află în fruntea ei. Democraţii alungaţi de Filip revin în oraş, iar garnizoan macedoneană este atacată şi blocată în fortăreaţa Cadmeia. Alexandru, la numai 13 zile după primise ştirea revoltei, îşi face apariţia în faţa Tebei. Lupta începe prin atacul neprevăzut �lui Perdicas şi continuă prin ieşirea macedonenilor din garnizoană. Masacrul e general. Cad 6000 de tebani şi sunt luaţi 8000 de prizonieri, ce vor fi vânduţi ca sclavi. Întreag a Tebă e distrusă, cu excepţia templelor şi a casei poetului Pindar. O garnizoană macedone ană va continua să supravegheze din Cadmeia ruinele străvechiului oraş. Pilda Tebei înmărmur eşte întreaga Grecie. Alexandru, milos cu Atena, îi cere totuşi să-i predea instigatorii, printre care se afla, bineînţeles, Demostene. În cele din urmă, se ajunge la un compromi s şi, din cele zece căpetenii politice şi militare, numai strategul Haridemos este exi lat. PREGĂTIRILE EXPEDIŢIEI ÎN ASIA O dată Grecia pacificată şi nordul pus la respect, Alexandru îşi concentrează energiile către organizarea expediţiei în Asia. Încă de pe când trăia Filip, armata macedoneană trecuse în Tr a, unde îşi aşezase şi îşi păstrase taberele. Dacă slăbiciunea a dat Grecia ca pradă uşoară a ui său, Imperiul persan nu mai constituia pentru nu mai puţin întreprinzătorul fiu un ob stacol care să-l facă a sta în cumpănă. După moartea lui Darios II, urmează Artaxerxes II Mnemon, urcat pe tron la scurtă vrem e (404) după înfrângerea Atenei în războiul peloponesiac. O serie de frământări interne duc l lăbirea statului şi autorităţii Marelui Rege. Artaxerxes II reuşeşte în cele din urmă, prin l e, intrigi, concesii şi daruri, să strângă din nou sub autoritatea-i majoritatea provinc iilor rebele, astfel că în 358, când îi urmează fiul, Artaxerxes III Ochos, numai Egiptul, Ciprul şi Fenicia rămăseseră în afara puterii regale. În primăvara lui 343, prin lupte grele îndelungate, în cursul cărora egiptenii chemaseră în ajutor apele dezlănţuite ale Nilului, s răvechiul pământ al faraonilor redevine satrapie persană, sub ordinele lui Ferendates du pă şase decenii de independenţă care au fost ultimele din istoria sa până în anii secolului n stru. Artaxerxes III putea acum să se ocupe şi de afacerile greceşti şi mai ales de intenţiile p uţin liniştitoare ale lui Filip. Armata persană dă o mână de ajutor Perintului şi Bizanţului, ursul asediului din 340, iar visteria regală încurajează cu importante sume de bani op oziţia Spartei faţă de pregătirile pentru înjghebarea Confederaţiei panelenice şi rezistenţa mai puţin eficace a lui Demostene, cât de temporară va fi fost ea. Toate acestea însă sunt mai mult decât insuficiente. Colosul persan, printr-o acţiune rapidă şi hotărâtă, ar fi putu pune capăt pentru totdeauna drumului regelui macedonean către hegemonia Greciei. O revoltă de palat la Susa era cauza acestei fatale temporizări. Eunucul Bagoas devine atotputernic. Îl otrăveşte pe Artaxerxes III, ucigându-i toţi urmaşii legitimi, iar în cele in urmă hărăzeşte tiarei regale un comandant care se distinsese în nişte lupte la graniţe, Co oman, urcat pe tron sub numele de Darios III. Darios Codomanul îşi începe domnia prin otrăvirea periculosului eunuc Bagoas, dar nu mai are vreme să se opună expansiunii Mac edoniei. Deşi o dramă similară se petrecuse la Pela, Grecia era deja strâns legată de dest inele coroanei lui Filip şi a urmaşului său, iar armatele acestuia se şi aflau pe pământul A siei. Este adevărat că graţie marelui strateg al lui Darios, Memnon, din păcate prea de puţine o ri ascultat de regele său, ocupaţia macedoneană în Troada este tot mai mult limitată, fără mă ca perşii să aibă intenţia de a o elimina complet. Capul de pod atât de preţios lui Alexand ru rămâne neatins dându-i răgazul să-şi pună la punct, în linişte, expediţia. În primăvara lui 334, Alexandru este gata a trece Helespontul cu toate efectivele de care dispunea pentru a face joncţiunea cu trupele din Troada, aflate sub comanda lui Parmenion. Lăsând în Macedonia, cu grija de a o apăra şi de a supraveghea Grecia, pe A ntipatros cu 12000 falangiţi şi 1500 călăreţi, Alexandru va dispune în total pe pământul Asie e 32000 pedestraşi şi 5000 călăreţi, de valoare combativă destul de inegală. În fruntea tutur prin vitejie şi eficacitate, se afla cavaleria hetairilor (tovarăşilor), având ca arme casca, cuirasa, spada şi o lance lungă numită sarisa. Un alt contingent de hetairi de 9000 de pedestraşi erau înarmaţi cu cască, scut mic, cnemide (jambiere), spadă şi sarisa, ca re, în funcţie de grad, putea ajunge la lungimea de 5 m. Formaţia ofensivă care era fala nga nu constituia o masă compactă, ci, fracţionată în unităţi, dispunea de o mare mobilitate. Pe lângă macedoneni în armată mai existau detaşamente de traci şi peoni, dintre care 900 alcă uiau o valoroasă cavalerie, ca şi 7000 de pedestraşi recrutaţi printre triballi, odrişi şi i liri. De asemenea, mai mult ca simbol politic, erau prezenţi luptători trimişi de Liga de la Corint: cavalerie din Argos, Ahaia şi Grecia centrală şi hopliţi din mai toate ce tăţile care o formau. Etolienii, acarnanienii şi grecii indigeni din Asia Mică (din care �mulţi se aflau în armata lui Darios), fuseseră angajaţi de Alexandru ca mercenari. Plat a lor, ca şi de altfel restul imenselor cheltuieli necesitate de întreţinerea acestei armate, constituia, împreună cu lipsa unei flote bine organizate care să-i susţină, puncte le slabe ale temerarei expediţii. Cu atât mai mult cu cât armata persană, indiscutabil inferioară ca valoare celei macedon ene, se ridica până la efective de 100000 - 200000 de oameni, neinstruiţi şi de multe or i aproape cu mâinile goale, dar pe care comandanţi pricepuţi ca Memnon sau diverşi iscus iţi satrapi îi puteau uşor manevra tactic şi chiar înlocui în masă, graţie inepuizabilului te r regal. Disponibilităţile financiare ale lui Alexandru erau la acest început de campanie mai m ult decât reduse: 70 de talanţi (cca 25 kg talantul) ce-i mai rămăseseră după plata datoriil or - unele făcute chiar de Filip, dobândiţi în mare parte graţie campaniilor de pradă din no rd şi poate şi unor livrări de aur obţinute, contra unor avantaje economice şi politice, d e la geţii nord-dunăreni. Proviziile alimentare cu care plecase nu erau decât pentru 3 0 de zile. Flota era alcătuită din cca 180 unităţi, din care 60 erau vase de transport şi numai 20 vase moderne de luptă ieşite din şantierele Atenei (tetraere şi pentere). Conştient de slăbiciunea flotei sale şi de pericolul celei persane (de două ori mai pute rnică, dar numai virtual, căci lipsa de acţiune o făcea să putrezească în porturile ei de baz de modicitatea finanţelor ce nu-i permiteau să o pună pe picior de atac şi de eventuali tatea de a împărţi cu Confederaţia de la Corint, şi în special cu Atena, potenţiala glorie a nor succese navale hotărâtoare pentru reuşita întregii expediţii, Alexandru decide să se dis penseze de incomodul ajutor maritim şi să adopte o tactică ce îi va permite să stăpânească ma de pe uscat. Urmând cu tenacitate ocuparea litoralului Asiei Mici, va lipsi în puţină v reme flota persană de baze de aprovizionare şi o va face inoperantă. Cât despre finanţe, nu-i stăteau oare înainte tezaurele lui Darios răspândite în capitalele i periului? Folosind porturile Abydos şi Rhoiteion, Alexandru debarcă în Troada. Coborând cel dintâi d e pe vas, după ce aruncase de pe punte pe plajă o suliţă, în semn că tot ce va cuceri îi va a arţine prin puterea armelor, el săvârşeşte întâiul gest simbolic al epopeii „noului Ahile” ind în câmpia Scamandrului, prin sacrificii şi jocuri, memoria lui Ahile şi a lui Aiax. CUCERIREA ASIEI Prima ciocnire cu armata persană are loc pe râul Granicos, la începutul după-amiezii, ma cedonenii luând prin surprindere, conform obiceiului, pe inamic. Victoria nu este poate atât de importantă cum ar părea, ea înseamnă însă un fericit început şi deschide cuceri ui calea Frigiei maritime şi a Lidiei. Alexandru urmează drumul de coastă către Efes, atât pentru a-şi îndeplini făgăduiala făcută grecilor de a smulge cetăţile Ioniei de sub stăpânir ană, cât şi pentru a-şi pune în practică planul de a suprima de pe uscat pericolul potenţial l flotei Marelui Rege. Paralel cu acţiunile militare, el desfăşoară o intensă activitate diplomatică, în scopul de a transforma oraşele „eliberate” şi chiar pe cele cucerite în puternice puncte de sprijin în s patele armatei sale. Ajuns în inima Ciliciei, Alexandru se întoarce în Pisidia. De aici pătrunde în Frigia Mare, numind acolo ca satrap pe Antigonos. La Gordion, Pa rmenion îl prinde din urmă cu noi recruţi aduşi din Macedonia şi Grecia: 3000 pedestraşi şi 6 0 călăreţi. Episodul legendar cu nodul jugului de la carul regelui Gordios, aflat în san ctuarul acestui oraş sacru al Frigiei - nod pe care tăindu-l îşi hărăzeşte stăpânirea întregi - este semnificativ pentru depăşirea încă de pe acum, în intenţiile lui Alexandru, a ţelului niţial: scoaterea Ioniei greceşti de sub stăpânirea persană şi asigurarea ei strategică print -un vast teritoriu ce urma să servească drept tampon între aceasta şi forţele armate ale r egelui persan. Afundarea lui Alexandru în interiorul Anatoliei, în regiuni dintre cele mai sălbatice, în care perşii sperau ca el să-şi găsească sfârşitul, cât şi şederea la Tars, unde contracte stie pulmonară în urma unei imprudente scalde în apele îngheţate ale râului Cydnos, fac să se răspândească vestea, chiar şi în Grecia, a dispariţiei sale. Flota persană încearcă o diversi sperând să izoleze pe macedoneni şi să-i lovească din spate. Însă Ptolemeu şi Asandros, lăsaţ e Alexandru pentru a desăvârşi cucerirea teritoriilor prin care trecuse, reuşesc să lichid eze vremelnica rezistenţă şi să efectueze joncţiunea cu comandantul suprem. Când acesta soseş e la Malos, află însă că Darios se apropie cu o puternică armată în capul căreia se găsea împ �familia şi întreaga lui curte. Cei doi vrăjmaşi se urmăresc o bucată de vreme în Cilicia, oco indu-se fără să ştie până când, în cele din urmă, Darios hotărăşte să-şi aleagă la Issos locu ul de vedere al macedoneanului o mai bună alegere nici că se putea. Issos înseamnă dezas trul armatei persane (tradiţia, evident exagerată, menţionează la 600000 oameni efectivu l acesteia); Darios reuşeşte să fugă călare, după ce-şi schimbase hainele, lăsând pe câmpul d adavrele a trei satrapi şi ale câtorva membri ai familiei imperiale. Printre prizoni eri se numărau mama, soţia, fiul şi cele trei fiice ale sale. Alexandru capturează de as emenea pe Barsine, fata lui Artabazos, care-i devine curtezană. Printre nenumăratele prăzi se află 3000 talanţi în numerar, iar calea către tezaurul de la Damasc era deschisă. Cu capturarea acestuia Alexandru îl însărcinează imediat după bătălie pe Parmenion. Drumurile către inima imperiului erau acum toate libere. A porni însă în urmărirea lui Darios în adâncu Siriei şi Babiloniei, lăsând coasta accesibilă flotei, echivala cu o sinucidere. Cu fin anţele din belşug restabilite, Alexandru decide (după ce respinsese ambasadele lui Dar ios - acuzându-l, cinică logică - de invazia Greciei de către Darios I şi Xerxes, de ajuto rul dat Atenei la Perint, de complicitate în asasinarea lui Filip şi de instigarea g recilor la revoltă împotriva sa) să parcurgă coasta Siriei, Libanului şi a Egiptului pentr u ca astfel să închidă ieşirea Persiei la mare, tăind totodată calea aurului ei înspre Grecia spre revolta pe care eventual o mai putea aţâţa. Profitând abil de rivalitatea dintre Tir şi Sidon, Alexandru îşi face un aliat din cel d in urmă (ruinat în 344 în urma răzbunării lui Artaxerxes, dar repede reconstruit şi prosper, încât ulterior unul din dinaştii săi, protejat al lui Alexandru, îşi va permite luxul unui splendid sarcofag de marmură decorat cu scene din viaţa eroului) şi o bază pentru operaţii le împotriva Tirului, care a rezistat unui îndelungat asediu: aproape încă şapte luni după bă ia de la Issos, ce avusese loc la 12 noiembrie 333. Ca şi Teba, cu câţiva ani în urmă, Tirul va plăti îndrăzneala rezistenţei sale. O dată cuceri locuitori sunt ucişi, iar 30000 vânduţi ca sclavi. Ocuparea Egiptului nu mai reprezen ta pentru Alexandru decât o chestiune de timp. În drum, Gaza îi opune totuşi rezistenţă pent ru că în spatele fortificaţiilor ei se retrăsese Batis, un eunuc negru ce rămăsese fidel stăp lui său, Darios III. Ca şi la Tir, Alexandru utilizează lucrările de geniu, ridică din pământ o terasă în pantă până la nivelul superior al meterezelor şi porneşte la asalt. Gaza e distru bărbaţii sunt ucişi, iar femeile şi copiii vânduţi ca sclavi. Alexandru dă dispoziţie vaselo ale ce navigau pe lângă coastă să intre pe braţele Nilului, el îndreptându-se direct spre Hel opolis, unde capturează tezaurul satrapiei, de 800 talanţi. După redobândirea Egiptului, administraţia persană fusese aspră şi nerespectuoasă faţă de tradiţiile religioase şi cultur le ţării. Boul Apis, sacrificat, a fost transformat în gustoasă friptură, templele dărâmate, reoţii prigoniţi. Alexandru aduce sacrificii la Memfis în templul lui Phtah şi se arată mu lţimilor pe tronul şi cu însemnele faraonilor, apoi întreprinde un marş prin deşert spre oaz a Siwah, însoţit de o restrânsă escortă, spre a se închina în templul lui Ammon-Râ. Ocupând toate satrapiile litorale ale Imperiului persan, Alexandru îşi realizase planu l de a combate de pe uscat flota lui Darios. În Egipt, amiralul său Hegelohos, la co manda a 160 de nave, îi aduce vestea că flota persană se afla dispersată, în acea primăvară a lui 333, lipsită de baze de aprovizionare, iar insulele Greceşti pe care ea le oblig ase la ascultare îşi redobândiseră independenţa. Aşadar, din punct de vedere formal, regele macedonean îşi împlinise obligaţiile ce şi le lua se în faţa Confederaţiei de la Corint; el răzbunase invadarea Greciei şi depăşise acea limită i-o sugerase Isocrate, într-una din scrisorile atribuite, de a integra Greciei ce tăţile din Asia Mică aflate la vest de linia care, străbătând Anatolia, ar fi unit Sinope cu Tarsul. Pe de altă parte, atâta vreme cât Darios nu fusese definitiv zdrobit, cât timp intimele planuri ale lui Alexandru de a stăpâni Asia, despre a căror existenţă pomeneşte legenda asup ra celor întâmplate la Gordion, nu deveneau realitate (căci e ştiut - îşi spunea Alexandru că Asia nu poate avea doi regi), întreprinzătorul comandant nu va cunoaşte liniştea. ÎN URMĂRIREA LUI DARIOS Înainte de a părăsi Egiptul în primăvara lui 331, în drum către Eufrat, urmărind să scoată pă onilor din izolarea-i de veacuri şi să-l ataşeze la traficul egeean şi mediteranean prin tr-un mare port prin care să activeze comerţul întregii ţări, Alexandru întemeiază, într-o po strategică cu avantaje portuare remarcabile, oraşul Alexandria care va juca un rol deosebit de important în dezvoltarea şi transmiterea elenismului în bazinul occidental �al Mediteranei. Aruncând poduri peste toate braţele Deltei spre a-şi trece concomitent întreaga armată şi a ş -o concentra înainte de a intra în Palestina şi de a se întâlni eventual cu perşii, regele m acedonean face un prim popas la Tir, apoi se îndreaptă spre Eufrat şi în fine spre Tigru . Darios strânge la Babilon o uriaşă mulţime de oameni (legenda se întrece pe ea însăşi: un m on de pedestraşi şi 40000 de călăreţi). Comite însă o gravă greşeală tactică: pentru că în ce erioare constatase că luându-şi poziţii de-a lungul cursului unor ape (Granicos şi Pinaros , care erau în fapt nişte râuleţe), Alexandru nu fusese câtuşi de puţin stânjenit, părăseşte a avantajoasă ce i-o oferea malul înalt al unui fluviu - Tigru - şi îşi desfăşoară întreaga o de bătălie într-o câmpie pe care pune s-o niveleze. Este vorba de platoul de la Gaugame la, pe drumul dintre Susa şi Sardes, la 90 km nord-vest de Arbela, lângă ruinele vechi i Ninive. Bătălia are loc în jur de 1 oct. 331, zece zile după o eclipsă de lună ce stârnise neîncreder rândul trupelor lui Alexandru. Efectivul acestora se ridica până la cel mult 50000 de oameni, pedestraşi şi cavalerie. Armele de şoc ale lui Darios - carele cu suliţe şi coase şi „tancurile” antichităţii - elefanţii - nu fac mare impresie în rândul macedonenilor, care imiseră instrucţiuni ca atunci când se apropie în grabă, să se dea la o parte din faţa lor (î apt cavaleria şi falanga avuseseră grijă să străpungă din vreme frontul continuu al acestora , astfel că, în înaintare, linia lor fragmentată nu mai era eficace). Alexandru cu garda reuşesc să facă o spărtură adâncă în rândurile persanilor şi ajung până ap cul unde se afla Darios care şi de data aceasta pierzându-şi cumpătul, fuge precipitat d e pe câmpul de luptă, înainte ca soarta armatelor sale să fie definitiv pecetluită. Alexan dru se îndreaptă spre Babilon, unde îl găsim la sfârşitul lui octombrie 331. Se pare că încă Arbela, aflând de înăbuşirea opoziţiei spartane condusă de Agis, promulgă un edict prin care garanta autonomia cetăţilor greceşti. Expediază în semn de preţuire o parte din pradă Crotone , singurul oraş al grecităţii occidentale care a trimis o corabie să lupte la Salamina. La Babilon, ca şi în Egipt, se arată plin de respect pentru credinţele localnicilor. Con firmă diverşi înalţi funcţionari perşi în posturile lor, dar îi încadrează cu macedoneni. Col a dintre ocupanţi şi perşi produce o puternică impresie favorabilă în rândul celor din urmă. nişte, se îndreaptă apoi către Susa, unde ajunge după 20 zile, punând stăpânire pe un alt tez de 50000 talanţi. Deşi nu spera să-l întâlnească pe Darios în vreuna din capitalele sale sau în cele două oraşe e ale Persiei, Persepolis şi Pasargades, Alexandru preferă să pună cât mai repede mâna pe im ensele tezaure depozitate în aceste localităţi, pentru a tăia Marelui Rege orice posibil itate ca, graţie aurului, să mai ridice împotrivă-i o numeroasă armată ce s-ar fi dovedit cu atât mai primejdioasă cu cât macedonenii, puţini la număr, se afundau tot mai adânc în necun scutele regiuni ale Asiei. De la Susa, deci, spre Persepolis (al cărui nume era de fapt Parsa, pe care Calistenes, cel dintâi se pare, l-a transformat, printr-un jo c de cuvinte, în Persepolis: - pérsis = ruină, oraşul ruinelor). Comandantul persan al c etăţii, Tiridates, însărcinat mai ales cu paza tezaurului aflat pe platforma edificiilor regale, iese înaintea lui Alexandru şi îi cere să ocupe cât mai degrabă oraşul, altfel ar ri ca integritatea comorilor din tainiţele palatelor: populaţia oraşului s-ar fi putut de da la jaf. Lăsând grosul armatei, Alexandru şi cavaleria se avântă spre platforma regală. În aţă îi apare o mulţime de estropiaţi de toate vârstele, însemnaţi ca vitele cu fierul roşu. E reci deportaţi sau luaţi ca ostateci din cetăţile Ioniei, în care deseori izbucniseră revolt e contra ocupantului persan. Spectacolul jalnic al defilării acestora îl hotărăşte pe Alex andru să dea spre jaf trupelor şi apoi să incendieze Parsa, în ciuda statului său major ca re-l sfătuia să nu-şi înstrăineze populaţia indigenă. Este cruţată numai platforma pe care se u edificiile regale. În subteranele lor sunt capturaţi 120000 talanţi, cărora li se adau gă încă 6000 după ocuparea oraşului Pasargades, în ianuarie 330. O procesiune dionisiacă, la are, ca în orice prilej similar, Alexandru a luat parte activă, purifică la flacăra torţei rituale lemnăriile scumpe ale palatului lui Xerxes, răzbunând astfel (mai ales din pa timă orgiastică decât din compasiune filelenă) incendierea Acropolei. După ce aşteptase zadarnic un gest din partea fugarului Darios, Alexandru se hotărăşte să înc apă cât mai grabnic urmărirea pentru ca regele să nu aibă timp să se folosească de cei 7000 t lanţi depozitaţi la Ecbatana unde se refugiase, strângând trupe în regiunea triburilor războ inice din nord. Părăseşte Persepolis, în mai 330, în fruntea cavaleriei şi a unei părţi din i nteria uşoară şi, ajungând aproape de Ecbatana, află că Darios plecase cu câteva zile înainte oţit de 6000 de pedestraşi şi 3000 de călăreţi. �De la Ecbatana se poate spune că începe cursa pentru prinderea lui Darios şi, implicit , cea pentru tiara de Mare Rege al Asiei. Această cursă Alexandru înţelege să o ducă singur ş de aceea se desparte de tot ceea ce l-ar mai lega de Confederaţia de la Corint. Dă drumul să se întoarcă în patrie cavaleriei tesaliene şi aliate ce servise şi de ostatecă atât reme cât spartanul Agis nu fusese răpus pe câmpul de luptă de la Megalopolis de către Anti patros. Scuteşte cetăţile greceşti din Asia de contribuţia specială de război pe care trebuia să o plătească anual. Răsplăteşte căpeteniile credincioase cu mari sume de bani. Concentrează întreaga pradă de război la Ecbatana, punând-o sub paza unui corp de elită de 6 000 macedoneni conduşi de Harpalos, personaj dubios care, mai târziu (324), avea să fu gă în Grecia cu o parte (5000 talanţi) din tezaurul încredinţat (numele îi era predestinat, căci harpázo în greceşte înseamnă a fura), amestecând la Atena în această afacere suspectă şi tene. Chemat în Adunare să dea socoteală de acuzaţiile ce i se aduceau, oratorul a apărut cu gâtul înfăşurat în fulare şi arătând prin gesturi că nu se poate urca la tribună să vorbea cina unei amigdalite (gurile rele spuneau că în fapt suferă de „arghirită”). Fără odihnă, în goana cailor, Alexandru parcurge în şase zile mai mult de 400 km prin regiun i pustii, lipsite de apă şi sub un soare dogoritor, pentru ca la Sabrud să ajungă convoi ul lui Darios. Acesta se afla sub stare de arest la dispoziţia lui Bessos. Se pare că Marele Rege fusese arestat de satrapii săi pentru că ar fi vrut să abdice în faţa lui Al exandru, sau în tot cazul să cadă la o înţelegere cu el. În această formulă, tiara imperială rămas poate în familia Ahemenizilor. Bessos, Satibarzanes şi Barsentes nădăjduiau să pună ei mâna pe putere şi să organizeze în timp o rezistenţă la marginile imperiului. Când Alexandru e apropie de convoiul fugarilor, Bessos îl înjunghie pe Darios, lăsându-li-l muribund ma cedonenilor, iar el, cu puţinele trupe, încearcă să se salveze. Darios moare. Alexandru, ca urmaş legitim al Ahemenidului, ordonă transportarea acestuia la Pasargades, spre a fi redat familiei şi înmormântat cu onoruri în necropola regală (iulie 330). DE LA CETATE LA IMPERIU. ALEXANDRU ŞI URMAŞII SĂI II MAREA AVENTURĂ Fiu al lui Ammon-Râ în Egipt şi urmaş, în fine, al regelui Persiei, Alexandru, ca puternic monarh oriental, pentru care Grecia şi Macedonia erau acum două îndepărtate provincii o ccidentale, de care-l mai legau doar unele amintiri şi unele realităţi (în primul rând arm ata - devenită un instrument bine plătit), începe marea aventură, aventura pură, trăsătură de racter esenţială a personalităţii sale (ce mare cuceritor n-a avut-o?). Mai înainte, dator ită unor calcule politice şi unor împrejurări obiective, reuşise în bună măsură să o disimule haina interesului panelenic, mijloc vremelnic în drumul către înfăptuirea ascunsei dorinţe de a trăi aventura nu ca aventurier, ci ca mare stăpânitor, ca monarh universal. Urmărirea şi pedepsirea lui Bessos nu era numai o simplă îndatorire faţă de memoria înaintaşu său ahemenid. Satrapul Bactriei plănuia organizarea unei rezistenţe în provinciile orie ntale ale imperiului. Campania lui Alexandru în aceste regiuni muntoase, cu o popu laţie credincioasă stăpânilor ei locali, este dintre cele mai grele şi mai îndelungate (330327). După supunerea Sogdianei, Alexandru începe a se comporta ca monarh oriental. Campani a din India este deosebit de interesantă pentru cunoştinţele geografice, zoologice, bo tanice, antropologice adunate de învăţaţii ce însoţeau expediţia. Pentru istoria elenismului e după Alexandru ea are însă o mai mică importanţă, fiindcă teritoriile parcurse nu vor face iciodată parte din regatul Seleucizilor. Satrapiile orientale şi India şi-ar fi căpătat fi reasca lor pondere numai în imperiul universal plănuit de Alexandru, imperiu care ur ma să se întindă până la Coloanele lui Hercule, să cuprindă Cartagina, Spania, Gallia, Italia - dar pe care moartea timpurie nu i-a îngăduit să-l realizeze. În legătură cu aceste planuri şi dorinţe exprese ale lui Alexandru are loc în 330 la Phrada conjuraţia lui Filotas (c are se pare că tăinuise intenţiile unui asasin), soldată cu uciderea acestuia şi cu asasin area ruşinoasă, la Ecbatana, a bătrânului Parmenion, omorârea la Maracanda (Samarcand) a p rietenului Cleitos (în timpul unei beţii - după care regele vrea să-şi ia viaţa), căsătoria c oxana (327), fata lui Oxiarates, fratele lui Darios III, afacerea proskinesei (a îngenuncherii în faţa monarhului pretinsă şi macedonenilor), în care cade victimă şi Caliste , nepotul lui Aristotel - până atunci linguşitor al regelui în istoria oficială ce o redac ta, conspiraţia pajilor, încorporarea unui mare număr de tineri persani în unităţile de elită ale monarhului etc. �La Bactra se pregăteşte invadarea Indiei. Se modifică structura armatei, după ce mai înain te, în luptele pentru satrapiile orientale, se adaptase armamentul la cel al adver sarului (crearea escadroanelor de suliţaşi călări, hippacontistaí, şi de arcaşi călări, hippo ). În 327 se trece Indul, se efectuează o şedere mai îndelungată la Taxila (regele Taxiles , devenit vasal, procură lui Alexandru provizii şi 56 elefanţi), unde este numit guver nator Filip, fratele lui Harpalos. Râul Hydaspes este trecut în vara lui 327 - momen t însemnat al legendarei bătălii (cea mai sângeroasă dată de Alexandru) cu Poros. Marşul continuă spre râul Hyfasis, pe care intenţionează să-l treacă contând pe promisiunile utorul lui Sandracottos (Ciandrahupta), dar se loveşte de refuzul armatei de a-l m ai însoţi. Alexandru trebuie să se supună. Înainte de întoarcere, ridică l2 altare zeilor oli pici şi o coloană de bronz ce urma să marcheze punctul extrem oriental al viitorului i mperiu. Se organizează coborârea pe Hydaspes şi Indus cu ajutorul unei flote numeroase puse sub comanda lui Nearhos. O dată ajunşi la Patala, în delta Indului, expediţia se b ifurcă, Nearhos urmând cu flota linia coastei prin Golful Persic până la vărsarea Eufratul ui, Alexandru parcurgând Gedrosia, Carmania, Persia, Media, până la Susa. În 324 la Susa sunt organizate cunoscutele „nunţi orientale”, când regele căsătoreşte pe gene ii săi cu femei persane (toţi, cu excepţia lui Seleuc le vor repudia după moartea suvera nului), precum şi pe un mare grup de ostaşi (10000). Considerând că integrarea orientalilor se făcuse în măsură suficientă, Alexandru se hotărăşte rumul veteranilor să se întoarcă în Macedonia. Mulţi din ei supravieţuiseră tuturor încercări Alţii erau veniţi mai târziu - toţi însă îşi legaseră soarta de cea a regelui lor, iar faptul -l vedea înconjurat de „barbari” învinşi şi de a-i prefera pe aceştia ca ostaşi, îi jignise a e aceea, la adunarea de rămas bun de la Opis, când Alexandru le vorbea, un grup începu se să se agite, să-l întrerupă. Se avântă în mijlocul lor, urmat de gardă, alege câţiva care se că dăduseră tonul şi pune să fie executaţi pe loc. Apoi ordonă ruperea rândurilor. A doua zori, toţi cei desemnaţi a pleca trec prin faţa cortului regal şi depun armele. Alexand ru iese; un veteran i se aruncă în braţe. Regele începe să lăcrimeze şi-şi sărută ostaşul, ca ei ce erau de faţă (sărutul era favoarea rezervată numai înalţilor demnitari persani - şi unu din motivele neînţelegerilor dintre rege şi armată). Urmează un banchet de împăcare, după ca totuşi un număr de 11500 ostaşi pornesc spre Macedonia, din plin răsplătiţi, lăsând în Persia ile şi copiii pe care i-au avut cu ele, sub îngrijirea materială a regelui. Din patrie , Antipatros soseşte cu 10000 de recruţi. Duioasa despărţire de armată a „noului Ahile” ne aminteşte de prevestirea morţii făcută eroul oian de către calul său Xantos. De la Opis, pleacă cu trupele lui Hefaistion la Ecbatana. Aici, colaboratorul cel mai apropiat al regelui, încercatul Hefaistion, îşi află moartea, din pricina unei febre ce peste puţină vreme îl va răpune şi pe Alexandru. Regele se întoarce la Babilon, unde îl a ptau, se spune, ambasadorii veniţi din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, din Occid entul grecesc, de la celţi, chiar de la locuitorii tărâmurilor nordice, dornici să afle ce soartă le rezervă, să-i solicite înlesniri, să arbitreze în neînţelegerile dintre diferite tăţi sau seminţii. Pregătirile pentru o expediţie maritimă de recunoaştere în Golful Persic ocupă ultimele săptă ale vieţii lui Alexandru. Moartea îl răpune după o suferinţă de 10 zile (probabil o malarie ce nu fusese la vreme îngrijită de medici). Generalii şi armata mai reuşesc în ultimele ce asuri să-şi ia rămas bun de la cel ce agoniza şi care se stinge din viaţă la 13 iunie 323, în vârstă de 32 de ani. Marea aventură a luat sfârşit. În urma ei, după frământări pe care ne vom strădui să le urmăr clar în complicata lor desfăşurare şi concomitenţă, au apărut, unele mai devreme, altele mai ziu, mai multe regate, în fruntea cărora se vor afla generali ai lui Alexandru sau d escendenţii acestora. Cert este că între scurta domnie a regelui macedonean şi ceea ce a vea să urmeze timp de trei veacuri după ea nu poate fi stabilit, decât aproximativ, se mnul egalităţii. Cele petrecute înainte de 323 în teritorii ce până atunci erau exterioare l umii elene (deşi nu necunoscute sau nefrecventate), pot fi privite cel mult drept cauză, drept primum movens al uneia din cele mai complexe perioade din istoria lum ii antice. Dar atât cele trei veacuri ce premerg viitorul imperiu al Romei, cât şi mul te altele după dispariţia ultimului stat elenistic vor fi străjuite de chipul celui ca re, cu energia şi geniul ce au marcat una din culmile umanităţii tuturor vremurilor, a fost înţeles de contemporani şi de urmaşi fie ca o fiinţă aidoma zeilor, conştientă şi pătru �vinitatea sa{qluetip title=[] } Ap. Dascalakis, Alexander the Great and Hellenis m, Salonic, 1966, p. 268.{/qluetip}, fie ca un temperament exaltat, cu o voinţă de f ier şi un curaj nebunesc, trăsături ce s-ar înnoda în freudiene procese ale subconştientului {qluetip title=[] } A. Weigall, Alexander the Great, Londra, 1935.{/qluetip}. SITUAŢIA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI IV Care era situaţia economică şi socială a nenumăratelor teritorii pe care Alexandru, parcur gându-le, le-a ataşat în mai mare sau mai mică măsură la elenism? Evident, izvoarele de care dispunem în acest domeniu sunt infinit mai puţin numeroase şi mai puţin complete decât fi e chiar şi târziile relatări ale istoricilor. Este interesant să urmărim, măcar într-o sumară schiţă, peisajul economic al viitorului teatr al desfăşurărilor regelui macedonean, pentru a constata mai apoi în ce măsură elenismul, de zvoltând economia teritoriilor pe care le-a integrat, s-a conformat el însuşi comandam entelor seculare şi trăsăturilor specifice ale fiecăreia din marile unităţi sociale şi politi e. Pentru jumătatea sec. IV şi pentru finalul acestuia avem la dispoziţie un document uni c, datorat unui autor care, aşezat la hotarul dintre două lumi, rememorează formele ca racteristice economiei unor vremuri ce îşi vădeau sfârşitul. Este vorba de cartea a II-a a parţinând unui economist de orientare peripatetică, ce se află integrată în Economicele lui Aristotel. Micul tratat în chestiune, ale cărui izvoare nu depăşesc sfârşitul secolului IV, cuprinde două părţi: prima exclusiv teoretică, a doua eminamente practică. Sunt descrise p atru forme de organizare economico-financiară (oikonomíai), cea a regelui persan, ac eea a satrapilor, cea a polis-ului şi cea a indivizilor particulari. Se disting de ci două mari forme economice: aceea a monarhiilor orientale, reprezentate de Persi a, şi aceea a cetăţilor-state greceşti. În cadrul Imperiului persan, formele economice cele mai avansate, ca cele din Babi lonia sau Egipt, coexistau cu formele de economie primitivă a triburilor beduine d in deşert sau a păstorilor din munţi. Persia nu era o unitate economică şi socială naturală: xista un nucleu central persan şi diverse satrapii, fiecare cu specificul ei econo mic. Substratul economic al zonelor iranice ale imperiului era feudal şi tribal: d easupra ţăranilor erau boierii de ţară, luptătorii şi clerul. Babilonia însă avea o economie icolă dezvoltată şi o activitate financiară desfăşurată prin intermediul băncilor etc. Suprav seră cetăţile caravaniere din vechiul imperiu babilonian, oraşe înconjurate de fertile zon e agricole (Palmira, Alep, Damasc). Cetăţile feniciene de pe coastă asigurau legăturile comerciale cu zonele din interiorul continentului, efectuându-şi negoţul până în cele mai de părtate colţuri ale lumii de atunci (Spania, Britannia, Baltica). Fiecare regiune a imperiului avea caracteristicile ei (Palestina era, de pildă, o combinaţie de stat t ribal şi de stat-templu, iar Anatolia era alcătuită din oraşe înfloritoare, mari feude ale unor nobili persani şi triburi de păstori liberi în munţii Taurus). Egiptul, în timpul primei ocupaţii persane, care a durat până în 404, era o satrapie înflori toare. În perioada de independenţă (404-343) devenise singurul rival economic al Persi ei. În cursul celor 60 de ani de libertate politică, Egiptul deschide porţile grecilor care pătrund ca mercenari, negustori şi chiar ca meşteşugari. Se realizează construcţii de mare importanţă şi bogăţie în a căror decoraţie se vădeşte influenţa artistică a Greciei şi P ldă mormântul lui Petosiris - personaj de vază în Egiptul prealexandrin - împodobit cu rel iefuri pictate). Reuşita administraţiei persane se datora atât politicii de descentralizare (limitându-şi i ntervenţia numai în ajutorul militar acordat satrapiilor şi în înlesnirea prin căi de comuni caţie a schimburilor comerciale dintre ele), cât şi unei monede de aur şi argint în care e xista o perfectă încredere. Taxele asupra satrapiilor nu erau excesive, Babilonia însăşi f iind foarte bogată. Pe de altă parte, marea majoritate a satrapiilor persane, cu excepţia Egiptului şi a A siei Mici, s-au bucurat vreme de trei secole de pace trainică (caz rar în istoria tu turor vremurilor) - timp în care s-au acumulat atât în tezaurele regale (cum de altfel s-a văzut mai înainte), cât şi în buzunarele particularilor sume importante de bani şi însem ate investiţii în terenuri sau clădiri. Receptacul al comerţului caravanier, al veniturilor în natură de tot felul care soseau din satrapii, Persia era independentă din punct de vedere economic de raporturile comerciale internaţionale. Mărfurile din India, China şi Arabia le plătea cu propriile �ei produse, răspândind astfel influenţe ale artei babiloniene şi persane în teritorii îndepăr ate. Legăturile comerciale ce au existat între lumea greacă şi Imperiul persan sunt cel mai b ine ilustrate de istoria emporiului comercial de la Al-Mina, port la gura Oronte lui, care data din sec. VIII, dăinuind până în vremea întemeierii Seleuciei din Pieria (30 1), de care nu era departe. Depinzând la început de Cipru, apoi de Rodos şi Corint, Al-Mina rămâne, în fine, sub influenţ teniană, până în vremea lui Alexandru. Atena exporta, la şi prin Al-Mina, ceramică cu figuri negre şi roşii, vase panatenee; magazii speciale conţineau ceramică pe categorii de vas e: cratere, lecite, opaiţe etc. Ca şi la Arados, folosirea monedei se pare că a fost i ntrodusă de atenieni, la Al-Mina găsindu-se multe tezaure de monede ateniene de argi nt din secolele V şi IV. Către oraşul de sub Acropole se exportau importante cantităţi de cereale. De acelaşi fel de relaţii comerciale se bucurau Palestina şi Egiptul (unde dezvoltarea comerţului occidental e ilustrată de Naucratis, pe piaţa căruia prevalează influenţa atenia nă la sfârşitul sec. V şi începutul sec. IV). Cât priveşte economia Greciei în veacul IV, pe de o parte informaţiile pe care le avem, de altfel puţine, se referă în covârşitoare majoritate la Atena, pe de altă parte ea poate f i cu greu caracterizată deoarece nu exista o dezvoltare economică şi socială omogenă, mare a parte a teritoriului ocupând-o comunităţile agricole cu slabe centre urbane de manuf actură. Caracteristica fundamentală a cetăţilor-state greceşti din Grecia continentală şi din insule era dependenţa lor economică de alte regiuni. Viaţa economică şi socială în sec. IV poate fi sumată sub două trăsături majore: proletarizarea masei populaţiei (având drept consecinţă cre a şomajului) şi puţinătatea resurselor, uneori cu urmări catastrofale (ca în Grecia continen tală, unde sărăcia şi foametea au bântuit între 331 şi cel puţin 324). Se accentuează astfel de a avea mulţi copii, individualismul şi egoismul, dorinţa de a acumula mari bogăţii pen tru maxima prosperitate a unei familii restrânse. Creşterea numărului sclavilor priva de lucru populaţia liberă, aruncând-o în braţele mizeriei; decăderea micilor proprietari (un alt fenomen des întâlnit) nu a implicat şi decăderea economiei în general: marea propriet ate era foarte productivă. La mijlocul sec. IV, comerţul foarte activ al Atenei cu Imperiul persan diminuează s imţitor (fenomenul e reperabil în Egipt, Siria, Fenicia şi Palestina), poate şi din pric ina dezvoltării unor centre de producţie proprii în aceste regiuni. În tot cazul, ştim cu certitudine, graţie săpăturilor arheologice (grupul de morminte de la sfârşitul sec. V şi înc putul sec. IV din Tracia e foarte bogat în mărfuri de lux de tot felul provenind de la Atena) că pricina micşorării gradate a intensităţii raporturilor comerciale dintre Grec ia şi Tracia este apariţia atelierelor locale în coloniile greceşti de aici, ca şi în cele d in sudul Rusiei. Acţiunea de susţinere politică a regilor odrişi, întreprinsă de Atena ca firesc răspuns la in luenţa tot mai crescândă şi mai ameninţătoare a Macedoniei sub Filip II, va fi fost dublată o re şi de o intensificare a relaţiilor economice? Cert este că pentru lumea tracică, cât şi p entru cea getică, de la nord de Dunăre, fără a avea informaţii epigrafice sau istorice anu me, dispunem totuşi de importante documente, cum ar fi monedele şi tezaurele de obie cte de argint tracice sau monedele geto-dacice cu iconografie autohtonă{qluetip ti tle=[] } M. Gramatopol, L’art des monnaies geto-daces, în Apulum IX, Alba-Iulia, 197 1.{/qluetip}. În cazul acestora din urmă, ce schimburi economice cu sudul tracic, macedonean sau g recesc să le fi determinat apariţia, cunoscând faptul că argintul nu putea fi procurat d ecât din Tracia sau Macedonia şi că aurul transilvănean şi din nisipurile afluenţilor Dunării de jos circula către sud încă din epoca bronzului, cu atât mai mult în acest secol, în care resursele locale ale Greciei în aur se epuizaseră?{qluetip title=[] } H. Michell, Th e Economics of Ancient Greece, Londra, 1963, p. 92-95.{/qluetip} Expediţia fulgerăto are a lui Alexandru în nordul balcanic va fi avut oare şi implicaţii economice? Este f oarte posibil, deoarece ştim că emiţând tetradrahme de argint, mai grele decât cele ale lu i Filip, Alexandru aruncă pe piaţa din nord cantităţi mari de monede bătute cu efigia tatălu i său{qluetip title=[] } A. R. Bellinger, Essays on the Coinage of Alexander the G reat, în Numismatic Studies, New York, 1964, p. 36.{/qluetip}. Le va fi dat în schim �bul unor cantităţi de aur (triburile traco-getice aparţineau zonei de circulaţie a argin tului ca metal monetar) destinate politicii hegemonice şi antipersane, aşa cum făcuse şi Filip{qluetip title=[] } Diodor din Sicilia, XVI, 53, 3.{/qluetip}? În secolul IV, Iliria făcea un comerţ susţinut cu Grecia, primindu-i produsele prin port urile Apolonia şi Epidamnos. Lumea „barbară” din nord începe tot mai mult să imite mărfurile receşti (cum ar fi bronzurile miniaturale ajunse în mediu celtic prin filiera etruscă sau monedele de aur ale lui Filip II - „filipeii” - bătuţi până târziu chiar în monetăriile r icane romane şi imitaţi de celţii din vestul şi centrul Europei). Se poate deci constata în sec. IV o pierdere a pieţelor greceşti din sudul Rusiei, Tracia, Iliria, Italia, p rin iniţierea unor producţii locale după maniera şi influenţa greacă, cu meşteri localnici sa veniţi din Grecia. Aceasta ar fi fost (după părerea lui Rostovtzeff{qluetip title=[] } M. Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Hellenistic World, Oxfo rd, 1941.{/qluetip}) cauza principală a crizei economice care, împreună cu condiţiile po litice, au determinat situaţia dificilă în care se găsea Grecia la sfârşitul sec. IV. Decade nţa acesteia a fost treptată şi nu bruscă, dar, în final, Grecia a fost pusă în faţa necesită a-şi redimensiona propria-i viaţă economică. DIADOHII După moartea lui Alexandru se produce lent dar sigur fenomenul dezmembrării imperiul ui său din pricină, pe de o parte, că succesiunea directă a regelui macedonean nu fusese asigurată, iar pe de alta - generalii erau destul de puternici pentru a se putea aşeza la conducerea unor mari teritorii, pe care hotărâseră să şi le taie din moştenirea ce l rămăsese pe umeri. Bineînţeles că la început s-a căutat, sub o formă legală, menţinerea unit fapt diadohii (urmaşii) nu făceau decât să se consolideze fiecare în parte şi să se subminez unii pe alţii. Deci prima mare perioadă a istoriei elenismului poate fi considerată aceea dintre mo artea lui Alexandru (323) şi dispariţia ultimului diadoh, Seleuc I, după înfrângerea şi ucid erea lui Lisimah în bătălia de la Curupedion (281). Acestui eveniment îi urmează perioada echilibrului de putere (281-221, moartea lui Antigonos Doson, după înfrângerea lui Cle omenes III la Selasia, căderea Spartei), vreme în care marile regate elenistice ajun g la apogeul puterii lor economice, militare şi politice. O nouă epocă în istoria elenis mului începe o dată cu votul senatului roman în vara lui 200 - privind războiul cu Maced onia (cunoscut sub numele de al doilea război macedonic). Cu această dată, imixtiunea Romei în afacerile politice ale lumii elenistice devine o realitate ce îşi află conturul mai precis după Pydna (168 - când se pune capăt monarhiei ant igonide, iar Macedonia intră sub control roman). Prezenţa politică a Romei este încetul cu încetul dublată de o expansiune economică, ce va substitui în cele din urmă pe cea trad iţională grecească (o vom urmări mai îndeaproape în capitolul Elenismul şi Roma). Istoria pol tică a lumii elenistice (politică ce în fapt gravitează tot mai mult în jurul Romei) se înch eie o dată cu ocuparea ultimului stat elenistic ce mai supravieţuise (Egiptul) şi tran sformarea lui (30) de către Augustus în provincie depinzând direct de persoana împăratului roman. Dar să revenim la evenimentele ce au urmat imediat după moartea lui Alexandru. Dinas tia argeadă era reprezentată printr-un succesor arierat şi epileptic: Filip Arideu, ba stardul lui Filip II, şi printr-unul prezumtiv (Roxana era însărcinată). În aşteptarea naşter i eventualului fiu al acesteia (Alexandru IV), se formează o regenţă, în care bătrânul Antip atros, strateg al Macedoniei, primea însărcinarea de a supraveghea Tesalia, Epirul, Iliria şi Grecia; Crateros, numit prostates (procurator al regelui), avea în grijă con trolul Asiei, iar Perdicas, deţinând funcţia de hiliarh, era considerat şeful armatei, m oştenind acea calitate a regalităţii lui Alexandru care-i dădea dreptul să primească rapoart ele satrapilor. Deci în fapt se formase un fel de triumvirat: Antipatros, Crateros şi Perdicas. Împărţirea satrapiilor s-a făcut în felul următor: Egiptul îi revenea lui Cleom s din Naucratis; Frigia Mare, Lycia, Pamfilia, lui Antigonos cel Chior; Capadoci a şi Paflagonia, lui Eumenes din Cardia; Tracia, lui Lisimah. Celelalte satrapii d in Asia Mică (Siria, Mesopotamia şi Iran) au fost încredinţate unor personaje de mai mică importanţă. În Grecia, vestea morţii lui Alexandru a provocat, cum era şi firesc, o răscoală. Condotie rul Leostenes cu mercenarii săi, aflat la capul Tenaros, în timp ce revenea din Asia Mică, unde se pare că acţionase împotriva lui Alexandru - este angajat de Atena, graţie a �urului lui Harpalos, să scuture jugul macedonean. Antipatros se închide în Lamia cu ar mata şi rezistă asediului lui Leostenes, căruia îi urmează Leonatos, satrapul Frigiei hele spontice. Războiul e cunoscut sub numele de „războiul lamic”. Atena este înfrântă pe uscat şi ota ei e distrusă la Amorgos (una din cele mai mari bătălii navale din antichitate). C rateros vine în ajutorul lui Antipatros, care iese din Lamia. După bătălia de la Cranon, Confederaţia de la Corint se destramă, iar Atena acceptă în Pireu o garnizoană macedoneană. Democraţia este abolită, se formează un guvern oligarhic. În urma dizolvării Confederaţiei, cetăţile greceşti depind direct de Macedonia, cu excepţia Etoliei, singura regiune rămasă n esupusă, deoarece Antipatros şi Crateros cu armatele lor sunt chemaţi de urgenţă în Asia. În urul Etoliei se va înjgheba în scurtă vreme Confederaţia etoliană. Situaţia fierbinte din Asia se datora lui Perdicas. Acesta îl susţine pe Eumenes din C ardia să ocupe Capadocia, ce-i fusese atribuită (şi care era încă independentă sub guvernare a lui Ariarates) şi uzurpă în acelaşi timp titlul de prostates acordat lui Crateros. În Macedonia are loc aşa-zisa „conspiraţie a femeilor”. Olimpiada vrea să dejoace planurile lui Antipatros, cu care nu se înţelegea încă de pe când trăia Alexandru şi care, folosindu-se de cele trei fiice ale sale, devine socrul lui Perdicas, al lui Crateros şi al lui Ptolemeu. Olimpiada îi propune lui Perdicas mâna fetei ei Cleopatra, sora lui Alexa ndru cel Mare; Perdicas acceptă. Scandalul izbucneşte: Antipatros, Antigonos, Crater os, Lisimah şi Ptolemeu îl acuză pe proaspătul prostates de intenţia de a se proclama rege . În toate aceste frământări întrezărim o nouă lume politică deja caracterizată prin tendinţe ice. Dintre toţi generalii, Perdicas se hotărăşte să scape întâi de Ptolemeu, de care-i era cel ma puţin teamă. Pretextând răpirea cadavrului lui Alexandru pentru a-l duce în Egipt, Perdic as deschide ostilităţile în 321. Ptolemeu profită de legăturile lui Cleomenes din Naucrati s cu Perdicas pentru a-l ucide şi a pune mâna pe Egipt. Armata lui Perdicas înaintează căt re Nil, după ce lăsase pe Eumenes să supravegheze Asia Mică. În regiunea Memfisului armata e blocată, iar Perdicas cade victimă unei conspiraţii de stat major. Conjuraţii îi oferă lu i Ptolemeu titlul de prostates, pe care acesta îl refuză. Între timp, Eumenes învinge în A sia Mică pe adversarii lui Perdicas (Crateros însuşi piere într-o bătălie, al cărei loc e nec noscut) şi anexează o mare parte din Anatolia. După moartea lui Perdicas, adversarii acestuia şi ai lui Eumenes se întâlnesc în 321 la Tr iparadisos, în Siria de nord, pentru a studia situaţia şi a lua unele hotărâri. Antipatros este confirmat în funcţia supremă de epimelet (protector) al regilor (Roxana îl născuse p e Alexandru IV). Centrul „imperiului” se mută astfel din nou în Macedonia, pe care Antip atros, înaintat în vârstă, o preferase complicatelor probleme ale Orientului, cărora nici nu le cunoştea rostul. Ptolemeu realizase în fapt despărţirea Egiptului din marea moştenir e a lui Alexandru. În Asia, satrapiile sunt împărţite între Seleuc (Babilonia) şi Antigonos cel Chior (tot cele de mai înainte: Frigia, Lycia, Pamfilia), care este desemnat să ducă şi războiul împotriva lui Eumenes din Cardia, condamnat (pentru uciderea lui Crater os) la moarte de către adunarea de la Triparadisos, unde se pune de fapt capăt legit imităţii argeade în Asia şi a imperiului lui Alexandru. După dispariţia lui Perdicas, Antigonos cel Chior devine pe plan mondial succesorul lui, astfel încât cele două decenii care urmează (321-301) sunt marcate de înfiriparea şi înt rea coaliţiei ce avea să elimine pe acest fruntaş întreprinzător şi puternic de care începuse să se teamă, curând după Triparadisos, restul generalilor urmaşi ai lui Alexandru. Moartea lui Antipatros (319) lasă vacant titlul de epimelet al regilor. Pentru ace astă succesiune, încă din timpul vieţii, Antipatros desemnase pe Poliperhon, în dauna prop riului fiu, Casandros, care, prea tânăr, i se părea lipsit de experienţa necesară. Casandr os trece în Asia şi grupează împotriva lui Poliperhon pe Lisimah, pe Antigonos şi pe Ptole meu, care participă la această coaliţie cu gândul că va rămâne neobservat faptul că ocupase P stina şi Coelesiria, identificându-se astfel cu politica faraonilor independenţi. Flota lui Poliperhon e distrusă în Strâmtori de către Antigonos şi Casandros. Garnizoana a cestuia din urmă, aflată la Pireu, reocupă Atena „eliberată” de Poliperhon (retras în Pelopon s), instalând în funcţia de epimelet al cetăţii pe peripateticianul Demetrios din Faleron, care asigură oraşului zece ani de guvernare liniştită şi gospodărească. În calitatea ce o deţinea, Poliperhon luase cu el în Pelopones pe minorul rege Alexand ru IV, pe care îl trimite Olimpiadei în Epir la vestea că Euridice, soţia lui Filip III, se înţelesese cu Casandros şi îl şi proclamase regent (317, primăvara). Olimpiada soseşte di �Epir cu o armată, pune mâna pe Euridice şi pe Filip III şi îi omoară împreună cu un frate al i Casandros şi vreo sută de nobili macedoneni. Părăsind lupta cu Poliperhon în Pelopones, Casandros soseşte la Pela şi obţine din partea armatei condamnarea la moarte a Olimpia dei, devenită captivă. Alexandru IV rămase astfel singur rege, sub tutela lui Casandro s, care se însoară cu o soră vitregă a lui Alexandru cel Mare. În Asia, Poliperhon îl sprijină pe Eumenes împotriva lui Antigonos cel Chior. Întreprinzător ul secretar al lui Alexandru îşi extenuează armata în tot felul de expediţii în Fenicia şi Ir n, urmărită fiind de trupele lui Antigonos, cărora soldaţii epuizaţi îl predau în cele din ur Executarea sa, în 316, îndepărtează încă un diadoh din marea competiţie ce se angajase. Victoria asupra lui Eumenes îl face pe Antigonos stăpân al Asiei până în Iran (alungă din Bab lonia pe Seleuc în 315, care se refugiază la Ptolemeu), ceea ce contravenea acorduri lor de la Triparadisos. O delegaţie din partea lui Lisimah, Ptolemeu şi Casandros îl ajunge în Siria de nord, no tificându-i ordinul de a părăsi imediat Babilonia şi de a ceda întreaga Sirie lui Ptolemeu , Frigia helespontică lui Lisimah (devenit astfel stăpân al Strâmtorilor), Capadocia şi Ly cia lui Casandros. Antigonos refuză şi începe războiul, numindu-l pe Poliperhon strateg al Peloponesului. În 315, la Tir, dă un manifest prin care se proclamă epimelet al lui Alexandru IV, şi în care îl acuză pe Casandros de asasinarea Olimpiadei. Ptolemeu, profitând de faptul că Antigonos se afla angajat în luptă pe două fronturi (cu L isimah în Tracia şi cu Casandros, pe care se străduie să-l ajungă, în Macedonia), ocupă pe ne imţite Ciprul şi încheie cu Rodos un tratat de alianţă (315). În acelaşi timp, îndemnat de Se c, atacă pe Demetrios, fiul lui Antigonos, pe care îl învinge la Gaza. Seleuc foloseşte situaţia şi intră în Mesopotamia spre a-şi recuceri satrapiile, ducând totodată, cu prudenţă, ative cu Antigonos. În 311 se încheie pacea între Antigonos, Lisimah, Casandros şi Ptolemeu, care aderă şi el de teamă să nu rămână izolat. Se confirmă statu-quo-ul. Seleuc nu era pomenit, deşi era pe cale să termine cucerirea „satrapiilor superioare” (Seleuc rămâne în stare de război cu Antigonos 309/8). Prin această pace încheiată între „egali”, Casandros e desemnat strateg al Europei, şi epimelet al regelui, până la majoratul acestuia. Fidelul epimelet îşi îndeplineşte cu multă grabă însărcinarea: la numai câteva luni de la con rea calităţii sale, asasinează pe Roxana şi pe Alexandru IV (310). Mai rămăseseră o soră şi u tard ai lui Alexandru cel Mare, dar vor fi şi ei curând eliminaţi. Participanţii la lupt a pentru putere erau în fond cu toţii satisfăcuţi de fapta lui Casandros, cu atât mai mult cu cât o dată cu Alexandru IV dispărea şi ideea de unitate monarhică, fiecare din competi tori putând, atunci când va socoti oportun, să se intituleze „rege”. Pacea din 311 era totuşi pentru Antigonos o pace de învins; teritoriile ocupate de e l devin partea centrală şi placa turnantă a moştenirii lui Alexandru. Seleuc se întăreşte în ilonia şi desăvârşeşte cucerirea Iranului (profitând de slăbiciunea lui Antigonos, îi smulge, -o bătălie din 309/8, stăpânirea definitivă a Iranului, consacrându-se extinderii limitelor puterii sale de la Eufrat la Oxos. Provinciile indiene ale lui Alexandru socoteşte că i se cuvin de drept). Simţindu-şi spatele asigurat, fostul satrap izgonit încearcă să se opună lui Ciandrahupta, dar cavaleria şi cei 9000 de elefanţi ai acestuia îi dau de gândi t. În cele din urmă se hotărăşte să cedeze ilustrului reprezentant al dinastiei Mauria satra piile indiene ale lui Alexandru contra 500 elefanţi destinaţi luptelor cu Antigonos, care, cel dintâi dintre toţi diadohii, îndrăzneşte să se proclame prin aclamare „rege”, după macedoneană, şi să împartă această regalitate cu fiul său Demetrios Poliorcetul după victori cestuia, în 306, la Salamina din Cipru (insulă pe care o smulge de la Ptolemeu, închinân d, spre cinstirea evenimentului, o statuie Victoriei în sanctuarul cabirilor de pe insula Samotrace, deseori identificată cu cunoscuta Victorie de la Luvru). Din 307 Casandros pornise la asaltul Greciei; el obligă pe Antigonizi să ridice, în 30 4, asediul Rodosului. Demetrios reuşeşte să elimine din regiunea istmică influenţa lui Cas andros şi a lui Ptolemeu şi să pună temeliile (302) unei noi ligi corintice urmând să servea scă drept bază pentru operaţiile împotriva lui Casandros şi pentru cucerirea Macedoniei, c are trebuia să fie prinsă în cleşte de către Demetrios din Europa şi de către Antigonos din A ia. Coaliţia împotriva Antigonizilor, la care iau parte Casandros, Lisimah, Seleuc şi Ptol emeu, se sfârşeşte cu bătălia de la Ipsos (301), în care Antigonos este ucis. La această lupt articipă pentru prima oară elefanţii lui Seleuc, primiţi de la Ciandrahupta. Lisimah ocu pă Asia Mică până la Taurus. Seleuc revendică Siria, dar nu o poate ocupa din pricină că vech �ul său prieten Ptolemeu se şi afla acolo cu armatele. Seleuc cedează, dar nu renunţă în prin cipiu, chestiunea Coelesiriei rămânând cauza perpetuă a multelor războaie viitoare, cunosc ute sub numele de „siriene”. După ce scăpase din masacrul de la Ipsos şi pierduse Asia, Demetrios Poliorcetul rămăsese numai cu stăpânirea mării. În 298/7 Casandros moare, lăsând trei fii nevârstnici. Profitând de situaţie pentru a-şi asig ra o posesiune continentală, Demetrios cade asupra Greciei în 296. Încearcă zadarnic să bl ocheze Atena (pe care o cucereşte abia în 294) şi apoi se năpusteşte asupra Macedoniei (lăsân în Grecia pe fiul său Antigonos Gonatas, adică „cel cu picioarele strâmbe”). Ucide pe fiul cel mic al lui Casandros (celălalt, Antipatros cel Tânăr, reuşise să se refugieze la Lisim ah) şi se proclamă, prin intermediul armatei, rege al Macedoniei, moştenitor legitim a l tronului prin soţia sa File, sora lui Casandros. Capitala şi-o aşază la Demetrias în Gol ful Volo, în Tesalia. Dinastia lui va rămâne pe tronul Macedoniei până la cucerirea romană. Profitând de captivitatea lui Lisimah (căzut, la nord de Dunăre, în mâinile getului Dromic hete, în 293) Demetrios invadează Tracia, dar e obligat să se retragă de îndată din pricina răscoalei beoţienilor şi etolienilor (292-291). Pe scena politică a lumii elenistice apare acum o nouă figură, se poate spune un avent urier (dacă numele acesta mai poate deosebi pe vreunul dintre oficianţii marelui spe ctacol de care ne ocupăm), care, prin acţiunile sale militare, deschide drum interve nţiei Romei, ce va deveni, după aproape un veac, principalul adversar al statelor el enistice. Este vorba de Piros. El îşi începe cariera ca agent al politicii ptolemaice (stătuse multă vreme în Egipt drept ostatec al cumnatului său Casandros). Lisimah, prin vastitatea teritoriilor ce le ocupase după bătălia de la Ipsos, devenise un factor important în politica vremii. Apogeul puterii sale se situează între 287-28 1. Macedonia de sud şi Tesalia cad aproape de la sine în mâinile lui (cu excepţia capita lei Demetrias, unde se menţine Gonatas). În politica internă, Lisimah se făcuse detestat (în 284/3 îşi omoară propriul fiu, Agatocles, sub influenţa Arsinoei, a doua soţie, care vo ia tronul pentru copiii ei). Cam în acelaşi timp, în Egipt Ptolemeu I Soter se retrage (285), lăsând puterea lui Ptolemeu II Filadelful. Bătrânul fiu al lui Lagos, după ce îşi asi urase tronul, voia, înainte de a închide ochii (283), să vadă pornită succesiunea pe un dr um bun. În Asia, Seleuc era asiduu solicitat de Lysandra, văduva lui Agatocles, şi de Ptolemeu Keraunos, fratele acesteia (cât şi de Filetairos, care îi oferea trupe şi bani în speranţa că va elimina din Asia pe Lisimah, rămânând sub oricând contestabila suzeranitate a lui Se leuc) să răzbune atât crimele diadohului, cât mai ales să pună capăt poftei sale de cuceriri. Bătălia are loc la Curupedion lângă Sardes, la începutul lui 281. Lisimah a avut soarta lu i Antigonos la Ipsos, iar Seleuc ia în stăpânire toate provinciile asiatice ale învinsul ui. Macedonia, acest „cuib de regi”, constituia încă un miraj pentru diadohi, ei înşişi macedonen . Seleuc voia deci şi el să o stăpânească; în drum către Strâmtori, Ptolemeu Keraunos, al căr nefăcător fusese până de curând (de asemenea dornic să pună mâna pe regatul rămas fără rege), ază. Ptolemeu se refugiază la Lisimahiea, unde, dându-se drept răzbunător al învinsului de l a Curupedion, se lasă proclamat de armată rege al Macedoniei. Cu flota rămasă de la Lisimah bate flota lui Antigonos Gonatas. Nepriceput însă atât în prob lemele specifice Macedoniei şi Traciei, cât şi în lupta împotriva barbarilor, Keraunos a căz ut victimă invaziei celţilor care se îndreptau vertiginos către Delfi cu intenţia de a jef ui sanctuarul lui Apolo (279). Surprinşi de iarnă, celţii nu îşi ajung ţinta, apoi sunt deci maţi şi, în fine, bătuţi de Gonatas (unele bande întemeiază în Tracia regatul de la Tylis), c reocupă Macedonia şi, zdrobind în 277 o puternică masă de celţi, îi acordă titlul de Soter ( vator), înfiinţând totodată o sărbătoare panelenică cu acelaşi nume, închinată salvării sanct e la Delfi. În 276 Gonatas este din nou stăpân a toată Macedonia. La această dată sunt deja statornicite marile regate elenistice: cel lagid (Egiptul), cel seleucid (Asia) şi cel antigonid (Macedonia), care vor dura până ce fiecare va cădea victimă legiunilor ro mane. Piros, iniţiatorul de fapt al tuturor tulburărilor din Macedonia (susţinut polit ic şi financiar de Ptolemeu, care avea interes să slăbească puterea Macedoniei şi a regatu lui seleucid, ca nu cumva acestea să-şi propună invadarea Egiptului), îşi mută acum câmpul de activitate în Italia de sud şi în Sicilia. În Occident, problema elenismului se pune în alţi termeni decât în Orient. Statul elenisti �c e aici anticipat de către tiraniile militare. Una din acestea e cea a lui Agatoc les, un fel de condotier sicilian, care în 317/6 îşi stabileşte tirania la Siracuza, întem eiată pe un simulacru de magistraturi civile. El îşi afirmă hegemonia asupra Siciliei or ientale, împotriva autonomiei cetăţilor şi a intereselor Cartaginei, care-l blochează în 310 în Siracuza. Agatocles mută războiul în Africa în înţelegere cu Ofelas, administrator al Cir naicii (aflată sub controlul lagid) şi, împreună cu acesta, ajunge până sub zidurile Cartagi nei (308), ale cărei posesiuni siciliene urma să le ia, în timp ce cele africane ar fi revenit lui Ofelas, în caz de victorie. Ofelas e însă asasinat, iar Agatocles obligat să se întoarcă la Siracuza. Cartagina negociază. În jurul anului 300, Agatocles se căsătoreş cu o prinţesă ptolemeică. Ocupă Corcira, pe care o va da ca zestre fiicei sale Lanasa, d evenită apoi soţia lui Piros. Primele campanii ale regelui Epirului în Occident (281-278) sunt efectuate la soli citările Tarentului, ameninţat de Roma, la rândul ei în luptă cu populaţiile italice (samniţi lucani), pentru care cetăţile greceşti reprezentau serioase baze de aprovizionare. Su ccesele militare ale lui Piros în Italia îl fac să-şi întindă raza de acţiune şi în Sicilia, moartea socrului Agatocles e urmată de lupte intestine şi anarhie la Siracuza şi de ne numărate războaie între cetăţile insulei. În vara lui 275 Piros se întâlneşte însă cu armata eneventum, unde M. Curtius Dentatus iese învingător. Piros cere în zadar ajutorul lui Gonatas. Singura soluţie era întoarcerea în patrie, aşa cum şi procedează de altfel, lăsând î lia unele trupe sub comanda fiului său Helenos. Plecarea nu a fost o fugă ruşinoasă, aşa c um va încerca istoria romană să o prezinte. Se pare că întreprinzătorul epirot îşi dăduse sea talia şi Sicilia erau regiuni destinate inexorabil expansiunii romane şi că orice plan de continuare a unei aventuri potrivnice acestei realităţi s-ar fi soldat cu mari şi ineficace sacrificii de vieţi omeneşti. DE LA CETATE LA IMPERIU. ALEXANDRU ŞI URMAŞII SĂI III ECONOMIA ELENISTICĂ ÎN VREMEA DIADOHILOR Care era situaţia economică a lumii elenistice până la 280, când dispăruse şi ultimul diadoh, Seleuc? Surse indirecte de informaţii pentru viaţa socială şi chiar pentru activităţile econ omice le avem în unele texte literare ce aparţin sfârşitului sec. IV. Comediile lui Mena ndru, Caracterele lui Teofrast (atât de „alexandrine” ca concepţie), vieţile filozofilor d in prima perioadă elenistică, consemnate de Diogene Laertios, precum şi oratorii ateni eni ai acestui sfârşit de veac (Lysias, Andocide, Isaios şi Hiperide) ne-au transmis o serie întreagă de informaţii asupra realităţilor zilnice ale vremurilor cărora le-au fost m artori. Cum se ştie, chiar înainte de expediţia lui Alexandru, Orientul era cunoscut grecilor. Nu poate fi vorba de o „descoperire a Americii”; unica asemănare cu evenimentul menţion at ar fi, după părerea lui Rostovtzeff, marea cantitate de aur pusă în circulaţie{qluetip title=[] } Rostovtzeff nu vede posibilă nici o paralelă între dezvoltarea lumii antice după cucerirea lui Alexandru și evolu ia lumii moderne (Storia economica e sociale de l mondo ellenistico, Florenţa, 1966, vol. I, p. 127, nota 3).{/qluetip}. Principalele efecte economice pe care cuceririle lui Alexandru le-au avut asupra Orientului şi Greciei au fost: îmbogăţirea prin daruri şi concesii atât a particularilor, câ şi a cetăţilor, diversificarea producţiei greceşti prin larga deschidere a pieţelor orienta le, în fine transformarea imenselor tezaure persane în monedă. Un important stimul al comerţului şi al producţiei de mărfuri îl constituiau armatele, ade vărate state în mişcare, mase mari de oameni a căror unică profesie şi raţiune de a exista er u armele. Pentru a cita numai câteva exemple de efective militare ale epocii, menţionăm că în 321 pr imul conflict dintre diadohi pune faţă în faţă 20 000 de pedestraşi + 2000 de călăreţi ai lui eros şi 20 000 de pedestraşi + 5000 de călăreţi ai lui Eumenes; în bătălia de la Paraitakene, 000 de pedestraşi + 8500 de călăreţi ai lui Antigonos se înfruntă cu 35 000 de pedestraşi şi 00 de călăreţi ai lui Eumenes; în 306 Demetrios debarcă în Cipru cu 15 000 de pedestraşi şi 4 călăreţi, iar în 302 Casandros strânge împotriva lui Demetrios 29 000 de pedestraşi şi 2000 d eţi. Piros trece în Italia cu 28 500 de oameni, iar în 278, în Sicilia, dispune de 30 00 0 de pedestraşi şi 2500 de călăreţi. Evident, pierderile erau proporţionale cu efectivele, u neori chiar foarte mari. Puţini din soldaţii care au luptat sub Alexandru mai erau încă în viaţă la bătălia de la Ipsos şi poate nici unul la cea de la Curupedion. Bătăliile diadohilo , spre deosebire de ale lui Alexandru, erau toate adevărate hecatombe: Eumenes pie �rde, în 320, 8000 de oameni dintr-un efectiv de 25 000, iar la Paraitakene (317), Antigonos are aproape 8000 de morţi şi răniţi, dintr-un total de 36 500 de oameni. Armat ele mobile constituiau deci un fenomen nou în viaţa socială şi economică. Ele erau vehicul atoare de mari sume de bani (soldaţii împrumutau de multe ori pe generali şi invers), dar sumele care rămâneau localnicilor în punctele unde ele îşi aşezau taberele erau destul d e mici, căci se practica în mod frecvent sistemul rechiziţiilor. Armata, ca piaţă în continuă mişcare, atrăgea pe negustorii greci şi orientali; ea dădea o nouă cadenţă centrelor greceşti export. Gaza, Tirul şi Sidonul se elenizează repede; la Al-Mina se observă, după decade nţa de la mijlocul sec. IV, o reactivare a vieţii comerciale sub Alexandru şi diadohi până către anul 300. Ca urmare a campaniilor de cucerire, Alexandru întemeiază numeroase aşezări civile şi mili tare pe tot cuprinsul teritoriilor străbătute, fapt care rezolvă problema „suprapopulaţiei”, apăsătoare pentru Grecia la mijlocul sec. IV. Regele macedonean intenţiona să-şi contopea scă întregul imperiu într-o singură unitate economică şi politică. Dacă unitatea politică s-a rămat, după cum s-a văzut, curând după dispariţia sa, unitatea economică a rezistat tuturor p efacerilor prin care a trecut lumea elenistică. Un rol important în acest sens l-a a vut transformarea pieţelor orientale în centre de afaceri de tip până atunci nemaiîntâlnit în Orient. Alt factor al unităţii a fost introducerea monedei de standard attic, care a înlocuit anarhia monetară greacă. În fine, extinderea căilor de comunicaţie, după modelul ce or persane, a contribuit nu în mică măsură la realizarea unităţii economice. Schimbarea modului de viaţă, consecinţă a îmbogăţirii rapide a unora, introducerea vieţii de la curţile diadohilor, ba chiar şi în corturile generalilor aflaţi în campanie, au fost u n stimul pentru producţia de articole menite a satisface pe scară mare gusturile raf inate. Grecia, plină de banii ce afluau din toate părţile, devine o bună piaţă pentru mărfurile Orie tului, pentru podoabe şi pietre preţioase. Aurul şi argintul erau în general ieftine. Se produce o mare concentrare de vase de aur şi argint, de pietre preţioase şi semipreţioa se cu care se împodobeau aceste vase (cum rezultă din tezaurele descoperite la Delfi şi Delos, unde Stratonice, soţia lui Seleuc I, dedică un mare lot de vase intarsiate şi de bijuterii). Podoabele de aur sunt din ce în ce mai bogate şi se acoperă de pietre, de preferinţă almandine, care prin roşul lor aprins contrastau plăcut cu culoarea aurul ui{qluetip title=[] } G. Becatti, Oreficierie antiche dalle minoiche alle barbar iche, Roma, 1954.{/qluetip}. Produse mai întâi de ateliere centrale, podoabele, chiar şi cele mai complicate, dator ită marii solicitări, încep a fi confecţionate şi în ateliere periferice, dar nu mai puţin ex erte în finisarea lor artistică{qluetip title=[] } M. Gramatopol, Un médaillon de type thessalien du Musée d’Archéologie de Constantza, în vol. Hommages à Marcel Renard, III, B ruxelles, 1969, p. 264-271.{/qluetip}. În ce priveşte administraţia şi deci strângerea impozitelor, principala dificultate a diad ohilor nu o constituiau teritoriile orientale, unde moşteniseră un sistem străvechi, b ine pus la punct şi care continua să funcţioneze ireproşabil, ci supuşii lor eleni, stabil iţi în Orient. Nu ştim însă care a fost atitudinea lui Alexandru şi a diadohilor faţă de cetă eceşti din Orient în ce priveşte chestiunile economice şi financiare. Ligile şi sinoicismele (mai multe comunităţi având aceeaşi cârmuire) încurajate de monarhi (c cea a nesioţilor creată de Antigonos şi moştenită de Ptolemeu, sau cele din Asia Mică, cons iderate de cercetători ca fiind de natură mai mult religioasă sau administrativă) au avu t într-o oarecare măsură, în afara importanţei lor politice, şi o însemnătate economică (liga oţilor a ţinut în frâu pirateria în Marea Egee). Cât priveşte sinoicismul, el era un fenomen irijat şi conceput ca optimă soluţie pentru îmbogăţirea rapidă a cetăţilor ce luau parte la e ntenţia ca acestea să poată pune cât mai mari sume de bani la dispoziţia diadohilor. Activitatea unor centre urbane aşezate la vaduri comerciale cunoaşte în această vreme o dezvoltare nemaiîntâlnită. Rodos ajunge în sec. IV una din cele mai importante pieţe de grân e, astfel încât Atena, concurată în interesele ei, împinge pe Antigonos să asedieze, în 305, raşul devenit după această dată simbolul luptei cetăţilor greceşti pentru independenţă, posed erve de bani cu care putea împrumuta şi susţine lupta de eliberare a unor oraşe ca Prien e şi Argos. Miletul şi Efesul sunt în plină prosperitate, ambele disputând supremaţia indust riei ateniene, fără rival până nu de mult. Ca tip de cetate agricolă, cu resurse limitate dar sigure şi cu o prosperitate certă în �aceste timpuri, Priene este un bun exemplu pentru o serie întreagă de oraşe din Asia M ică. Artele înfloresc alături de economie. Se ridică edificii splendide (dar pe măsura oraşu lui), cum este micul templu al Atenei (devenit clasic prin stilul său), opera lui Piteos, constructor al Mausoleului din Halicarnas, sau teatrul, de asemenea mic, elegant şi modern, ca de altfel întregul oraş clădit în sistemul ortogonal, după cele mai n oi concepţii urbanistice. Teos este o altă cetate agricolă şi comercială, cu vestite ateli ere de ţesut haine din lână de Milet. Spre deosebire de marile oraşe existente şi care, ev ident, vor deveni şi mai mari în epoca elenistică, noile „cetăţi-tip” de nivel mediu şi mic, ent construite sau refăcute, constituie o caracteristică definitorie a unităţii economic e a lumii elenistice. Ele sunt mărturii ale acestei unităţi, alături de unele fenomene d e bază, ca ridicarea generală a preţurilor în vremea lui Alexandru şi a diadohilor sau acc eptarea de bună voie (nu ca rezultat al unei coerciţii, ca pe vremea imperiului mari tim atenian) a etalonului monetar attic, ce a dus la unitatea monetară a imperiulu i, aşa cum rezultă din numeroasele tezaure descoperite pe tot întinsul acestuia. REGATELE ELENISTICE ÎN PERIOADA ECHILIBRULUI PUTERII, DE LA BĂTĂLIA DE LA CURUPEDION ( 281) LA CEA DE LA SELASIA (222) După dispariţia lui Lisimah şi Seleuc I, Asia elenistică cunoaşte însemnate transformări. Ant oh I Soter uşurează situaţia economică a multor oraşe supuse lui Lisimah graţie tezaurului ţi ut încă la dispoziţia sa de către Filetairos. Către sfârşitul domniei monarhului acesta se iz lează la Pergam împreună cu aurul încredinţat, iar în 263 când moare, nepotul Eumenes se desp inde definitiv de regatul seleucid. Coasta pontică a Anatoliei era încă tracică. Aici ca şi în Paflagonia şi Capadocia se aflau l putere dinaşti autohtoni. Ptolemeu Filadelful profită de moartea lui Seleuc şi de închi derea în Frigia de nord a galaţilor de curând sosiţi (275/274) pentru a-şi întări posesiunile din vestul Asiei Mici. Piros, întors cum ştim din Occident, se năpusteşte asupra Macedoniei în acelaşi timp când are loc „primul război sirian” (274-271), purtat de Filadelf pentru posesiunea Coelesiriei . După dispariţia epirotului, Macedonia îşi întinde influenţa în Pelopones supărând astfel Eg care cu tot felul de intrigi reuşeşte ca Atena, prin decretul propus de Cremonides (267/6 - de unde şi numele de „război cremonidian”) să declare război lui Gonatas. La sfârşitul conflictului Atena e cedată sferei de influenţă macedonene, Gonatas însă îi redă 256 libertatea, atenienii aflând că de aici înainte pentru ei prestigiul cultural al oraşului era o armă mai eficace decât triremele de război. Deşi Confederaţia nesioţilor dispare la mijlocul sec. III, Egiptul îşi menţine totuşi influen Ciclade. Ptolemeu Filadelful moare în ianuarie 246 după 39 ani de domnie, urmat în câte va luni de Antioh II Theos care se stinge la Efes în vârstă de 40 ani în condiţii misterio ase dar nu mai puţin propice redeschiderii unui al treilea conflict sirian. Ptolem eu Evergetul pătrunde cu uşurinţă în Siria până la Antiohia şi este aclamat „liberator”. Obli reîntoarcă în Egipt din pricina unor tulburări interne, el îşi sporeşte la sfârşitul războiu 1) bazele navale din Egee, Cilicia şi Tracia, rămânând stăpân pe Coelesiria. Şi regatul seleucid avea problemele sale interne, privind atât administrarea unor te ritorii îndepărtate cât şi coabitarea iranienilor cu noii veniţi greco-macedoneni. Bactria se proclamă independentă, iar în secolul următor (II) ea va cuceri partea de nord a Ind iei, împingând elenismul dincolo de limitele atinse de Alexandru. Bitinia, Pontul, C apadocia şi Pergamul sunt şi ele secesioniste, bazându-se pe sprijinul Ptolemeilor. Pe lângă toate acestea cei doi descendenţi seleucizi, Antioh Hierax şi Seleuc II se luptă într e ei pentru supremaţie nepregetând a recurge la ajutorul galaţilor. Atalos I al Pergam ului îşi apără regatul atât împotriva „barbarilor” cât şi a celor doi regi. Cucereşte de la H aga Asie Mică, devenind stăpân al acesteia după 227. Europa elenistică de după războiul cremonidian nu a participat la frământările politice ale Asiei. În Pelopones se reînfiripă Liga aheeană al cărei strateg devine în 243 Aratos din Sic iona care reuşeşte să pună mâna pe Corint şi pe escadra antigonidă ce staţiona în cele două p ale oraşului. Antigonos Gonatas moare la puţini ani (239) după lovitura pregătită cu perse verenţă de Lagizi. Obiectivul principal al macedoneanului a fost păstrarea hotarelor n aţionale şi a unei părţi din Tesalia, fără să participe activ la o strategie mondială ci menţ oar un „cordon sanitar” în faţa expansiunii Egiptului. Preocupaţi de politica echilibrului puterii, monarhii elenistici nu au înţeles însemnătate a primului război punic, situat cronologic între conflictul cremonidian şi sfârşitul lui G �onatas. La tronul Macedoniei urmează Demetrios II (239-229), asociat la domnie încă di n timpul vieţii tatălui. Dacă Liga aheeană era susţinută de Egipt, cea etoliană contase pe sprijinul Antigonizilor. Demetrios II îşi înstrăinează simpatia celei din urmă, aşa că îi vedem acum pe aheeni şi eto uptând împreună împotriva Macedoniei. În Epir, aliat al Macedoniei, monarhia dispare prin 233, după aceea dezlănţuindu-se în Adriatica flagelul pirateriei ilire căruia îi ţinuse piept Roma va fi ea însăşi stânjenită de această pacoste provocată de înaintarea spre sud a dardan r împinşi de bastarni. Luptând contra lor, moare în 229 Demetrios lăsând ca regent pe Antigo nos Doson (229-221), care reuşeşte să-i stăvilească. În Grecia are loc o mişcare generală antimacedoneană. În Pelopones Sparta râvnea la hegemoni a peninsulei dar era măcinată de grave probleme sociale. Deşi regele Agis căzuse victimă r eacţiunii oligarhice pentru că încercase împroprietărirea şi refacerea corpului civic, conti nuatorul său Cleomenes reuşeşte să realizeze reformele. El pune pe picioare o armată puter nică, eliberând şi înarmând sclavii. La apropierea acestora Liga aheeană se destramă. Aratos, care alungase pe Gonatas din Pelopones, se aliază acum cu Doson împotriva lui Cleome nes. Bătălia se dă la Selasia (222), iar regele spartan înfrânt fuge în Egipt. Doson e răpus eva zile mai târziu de ftizie, nu înainte însă de a-l fi încredinţat pe tânărul Filip V griji sfaturilor lui Aratos. Cu aceste evenimente se încheie a doua şi ultima mare perioadă, ca însemnătate, din istori a elenistică. De aici înainte marile regate, ca cel seleucid şi cel lagid, încep să decadă, iar Roma se face din ce în ce mai des prezentă în treburile lumii greceşti. ASPECTUL SOCIAL-ECONOMIC AL LUMII ELENISTICE ÎN VREMEA ECHILIBRULUI PUTERII Situaţia economică a Egiptului, în special sub Filadelf şi Everget, ne este bine cunoscu tă din mai multe grupuri de izvoare. În această privinţă cazul Egiptului este unic: graţie c limei sale aride, care a conservat bine papirii, dispunem astăzi de ştiri pe care ni ci una din regiunile lumii elenistice nu ni le poate furniza. În economia tradiţiona lă a Egiptului, dinastia macedoneană a operat unele schimbări esenţiale, cum ar fi, de p ildă, introducerea sistemului grecesc de contabilitate şi mutarea capitalei de la Me mfis la Alexandria, fapte datorate deja domniei lui Ptolemeu I Soter. În Egipt, fa raonul şi mai apoi regele macedonean se confundau cu statul. Sistemul economic al Ptolemeilor era cel oriental şi tradiţional al Egiptului, dar puternic elenizat, mai ales după reformele Filadelfului, constând în garantarea proprietăţii private, în care stat ul nu se amesteca, în noul sistem de percepere a taxelor şi în controlul administrativ al veniturilor regale. Agricultura constituia baza economiei egiptene. Pământul, a cărui evidenţă exactă se afla în rhivele regale, era împărţit în două mari categorii: pământul administrat direct de suveran ( basiliké) şi cel aflat în concesiune (gê en afései) în care se cuprindea şi pământul cedat te or (gê hierá), ca şi cel dăruit spre folosinţă ca răsplată pentru anume servicii (gê en syntá u pentru întreţinerea familiilor soldaţilor, în general mercenari (gê clerouhiké). Persoanel e de seamă din imediatul anturaj al regelui puteau primi „în dar” adevărate moşii (gê en dore În fine, erau terenurile ce constituiau proprietatea (ktitmata) privată (gê idióktitos) . Pământul regal era cultivat de ţărani aparţinând casei regale, în sensul că erau arendaşi ai nei. Ei erau înregistraţi în satele lor, fără însă a fi legaţi de pământ, căci puteau circula iberi, iar nu sclavi. Între ţărani şi rege existau contracte încheiate pe termene scurte, pentru ca apoi, către sfârşitul sec. II, durata acestora să devină foarte lungă. Dijma era determinată de productivitatea anuală a terenului. În afara acesteia, ţăranul ma i plătea numeroase taxe. Pentru a asigura cultivarea lotului şi calitatea recoltei, seminţele erau distribuite de coroană. Ţăranul cultiva pământul în conformitate cu planificar a regală, semănăturile fiind inspectate. Supravegherea era riguroasă în vremea recoltei. A celeiaşi planificări şi aceluiaşi control era supus şi pământul concesionat militarilor. Pămâ templelor era lucrat de sclavii acestora, hierodúloi, iar veniturile erau controla te şi în oarecare măsură subordonate regelui. În tot cazul, ele nu mai erau independente c a în epoca faraonilor. Pământul cleruhic (împărţit în loturi) a fost o invenţie salutară a Lagizilor, pentru a rezol problema dificilă a plăţii unei costisitoare armate de mercenari, căci de o armată indigenă nu putea fi încă vorba până la sfârşitul secolului III. În felul acesta leneşii militari erau �la treabă, dispersaţi în ţară, evitându-se totodată posibilitatea revoltelor şi intrigilor d azarmă. Ei erau încartiruiţi fie la localnici, fie în case noi, strânşi în colonii (katoikíai Taxele plătite de arendaşi (fie ei ţărani regali, concesionari sau cleruhi) erau destina te bunei funcţionări a comunităţilor, asigurată de stat, adică de rege. Exista o taxă pentru re, pentru menţinerea digurilor, pentru pază în sate, pentru serviciul medical, pentru apărarea în procese etc. Lagizii au dus cu consecvenţă în Egipt o politică de încurajare a proprietăţii private. Depar e de a fi scutite de taxe, loturile de pământ trebuiau cultivate, căci altfel ele pute au fi confiscate şi revândute de rege. Păşunile erau şi ele proprietate regală, căci furajele acestora serveau la hrana diverselor turme de animale care aparţineau regelui şi pri ntre care se distingeau cele necesare transporturilor de grâne (boii, cămilele) şi cel e crescute pentru armată (caii şi elefanţii). Administraţia regală acorda o atenţie specială reşterii viţeilor în crescătorii anume, conduse de specialişti cu experienţă. „Planificarea” şi organizarea economică lagidă, care au rămas proverbiale şi care pot constit i un exemplu pentru sistemele moderne asemănătoare, prevedeau până şi existenţa unor cârduri e gâşte regale şi a unor stoluri de porumbei regali. Impozitul pe porumbei depindea de mărimea columbariilor, care produceau în acelaşi timp cantităţi apreciabile de preţioase îng te naturale. Apicultura era de asemenea o ramură importantă, mierea constituind zahărul antichităţii. S ub Everget este cunoscut un proprietar a 1000 stupi, iar în arhiva lui Zenon este pomenit un lot de 5000 stupi. Stupăriile erau fie regale, fie private; în acest caz impozitul era de 25% din produs şi se mai plătea încă o taxă pentru desfacere, lăsată liberă, oprietarii putând intra în concurenţă cu producătorii regali. Terenurile de vânătoare, ca şi apele, aparţineau regelui, care le putea arenda unor conc esionari speciali. Peştele, împreună cu vinul şi uleiul, constituia principala hrană a gre cilor. Ca şi bogăţiile solului, cele ale subsolului aparţineau şi ele regelui. Aur se extrăgea din Nubia şi din deşertul oriental, sarea din lacuri şi salinele de pe c oastă; râurile şi lacurile din Egipt furnizau nitratul de potasiu. În carierele de piatră nu se foloseau sclavi ca în minele de aur, unde lucrau prizonierii de război. Pentru că Egiptul nu avea păduri, orice arbore era riguros înregistrat şi tăierea lui nu s e făcea decât cu aprobarea autorităţilor. Cât priveşte activităţile industriale manufacturiere, ele erau organizate mai ales în juru l templelor şi caselor bogătaşilor. Existau însă anumite produse ce constituiau monopol re gal. Unul din acestea era untdelemnul. Cultivarea plantelor oleaginoase era plan ificată pe nómoi (unităţi rurale administrative). Teascurile erau toate înregistrate şi bine supravegheate, iar cele ce nu funcţionau erau sigilate. Preţul de vânzare cu amănuntul al uleiului era fix şi nu se admitea schimbarea lui. Sarea constituia şi ea un monop ol şi era vândută sub licenţă în toată ţara. O altă importantă activitate meşteşugărească era cea textilă, ţesăturile de in fiind o străve cialitate a Egiptului. Urmau cele de lână şi apoi diversele produse de cânepă (folosită mai ales pentru frânghii de corăbii). Guvernul fixa anual cantitatea de pânză ce trebuia ţesută î fiecare nomos. Berea era băutura tradiţională egipteană, iar cei ce o fabricau erau specialişti din tată în iu şi erau organizaţi în corporaţii locale, fiind concesionari ai statului. O inovaţie grecească a fost introducerea băilor publice; ea nu s-a dovedit o întreprinde re stagnantă, ci dimpotrivă destul de productivă, aducând statului o treime din încasări. Pentru vehicularea imensei cantităţi de bunuri pe care le producea ţara existau corpor aţii speciale care arendau vitele regale de transport sau corăbiile respective. Clasa socială majoritară în Egipt era ţărănimea. Sclavii erau în număr redus (mai numeroşi er i ai templelor, hierodúloi, şi sclavii domestici concentraţi în oraşe şi în casa regală sau î ele - oíkoi - marilor demnitari şi bogătaşi), căci ţărănimea egipteană, destul de săracă, nurmite luxul de a întreţine sclavi. Funcţionarii regali şi preoţii constituiau o pătură indige privilegiată. O altă categorie era cea a străinilor, fie emigranţi preptolemaici, fie ma i noi, care în principiu erau supuşi aceluiaşi tratament legal ca şi băştinaşii, existând fir excepţii, mai ales în aparatul superior al administraţiei. Strângătorii de taxe (telônai) er au un fel de arendaşi ai dărilor, care supravegheau pe perceptori şi garantau cu banii lor taxele respective, fiind la rându-le giraţi de anumiţi garanţi. „Burghezia” greacă era formată din oameni cu dare de mână, negustori cu amănuntul (unii din e erau indigeni), funcţionari, ofiţeri şi soldaţi retraşi din serviciu. Aceştia se ocupau în g �neral cu strângerea dărilor, căci comerţul interior era destul de redus şi aflat în mâna stat lui, ca şi cel exterior. „Planificarea” şi „etatizarea” lăsau puţin loc iniţiativei individua apt care va duce de râpă întreaga economie a ţării spre sfârşitul elenismului. În fine, o categorie importantă din punct de vedere politic, economic şi social era ar mata de mercenari. Ofiţerii şi soldaţii erau bine plătiţi şi căpătau prăzi (ca, spre exemplu, după bătălia de la ruri în aur din partea suveranului. Ei puteau exploata cu rezultate bune loturile de pământ acordate, căci taxele ce reveneau asupra acestora nu erau atât de ridicate ca cele plătite de ţărani. Pe de o parte, se bucurau de mai mare libertate economică, de ca re de altfel ştiau să profite, fiind în general macedoneni, greci, traci, sirieni sau anatolieni, deci oameni activi şi plini de iniţiativă. Pe de altă parte însă cleruhii erau o bligaţi să-şi vândă produsele cerealiere guvernului, la preţuri fixe, iar nu pe piaţa liberă. Caracterul eteroclit al armatei ptolemaice de mercenari a avut un rol pozitiv as upra stimulării producţiei agricole în tot cursul sec. III, până la începutul celui următor, i mercenarii proveneau din regiuni cu o vastă experienţă agricolă şi economică. Să urmărim, d ildă, colonizarea militară a nomului (districtului) Arsinoe. Faţă de 157 nume atestate în sec. II, în sec. III sunt pomenite 340 nume, dintre care 22 originare din Pelopone s, 38 din Grecia continentală, 20 din Siria, 32 din Cirene, iar restul din insule, din Iran, din Africa barbară, din Occident sau din alte locuri neidentificate{qlu etip title=[] }M. Launey, Recherches sur les armées hellénistiques, Paris, 1949, p. 89.{/qluetip}. Populaţia militară a Egiptului din sec. IV până în sec. I î.e.n. prezintă un tablou destul de interesant. Sec. IV este abia reprezentat. Secolele III şi II însă se înfăţişează, primul ca d mercenari provenind în mod egal din Grecia continentală, din Macedonia, din Balcan i (traci din diverse oraşe ale regiunii), din Asia Mică şi din Africa, cel de-al doile a, mai slab reprezentat reuneşte nume provenind mai cu seamă din Macedonia şi din regi unile semite. Se observă deci o sărăcire a mozaicului etnic militar, pentru ca în sec. I semiţii să devină majoritari în armata ptolemaică. În timpul campaniilor, mercenarii primeau o soldă proporţională cu gradul şi cu beneficiil e de care se bucurau în vreme de pace. De pildă un cleruh militar primea o soldă de 70 drahme de argint pe lună, iar un epistátes - 300 drahme de argint pentru aceeaşi peri oadă. În afara factorului militar ca stimulent economic în sec. III, Egiptul şi-a putut dezv olta în această vreme resursele naturale şi datorită faptului că războaiele dintre diadohi, atât de pustiitoare, nu au avut loc pe teritoriul său. În vreme ce toată lumea elenistică era bântuită de lupte, Ptolemeii au ştiut să evite transformarea Egiptului într-un teatru de război, pentru bunul motiv că orice stăpânitor instalat în acea regiune, cu tradiţii mile nare de obedienţă, avea toate şansele să rămână acolo. Cerinţele de consum ale populaţiei greceşti au impus introducerea unor noi culturi, cu m ar fi viţa de vie, măslinul, smochinul, rodia, mărul, nucul, bumbacul, iar dintre le gume, usturoiul. Fără îndoială că nu se satisfăcea astfel întregul necesar de bunuri, restul completându-se cu odusele de import printre care vinul rodian deţinea locul întâi. În ultima vreme s-au de scoperit în Egipt zeci de mii de amfore rodiene stampilate, fapt ce vădeşte puternicel e legături economice, nu numai politice, ale insulei cu regatul lagid. Se introduc de asemenea materiale şi tehnici noi, revoluţionare, ca folosirea pe sca ră mare a fierului în agricultură şi a roţii de apă (mehanikòn órganon) în sistemele de iriga dustria lânii este o noutate pentru ţara în care inul şi ţesăturile din acesta, ca bixos-ul, deţineau un loc important. Se cultivă deci mai mult in şi mai mult papirus. Se dezvoltă metalurgia, cu centre importante de fabricare a vaselor la Memfis şi Her mupolis, producţia alexandrină de vase de aur şi argint rămânând foarte mare. Tot pentru exp ort se fabrică vase din sticlă, încă foarte scumpe în sec. III. În acelaşi timp se importă metalele de bază pentru economia egipteană: fierul, arama, argi ntul şi aurul. Pentru procurarea elefanţilor, Ptolemeu Filadelful stabileşte puncte de vânătoare pe coastele Somaliei şi porturi de debarcare a elefanţilor în Egipt. Din sud ve neau fildeşul, aurul; din Arabia nardul şi alte mirodenii, balsamul, perlele, coralu l, aurul; din India, fildeşul, bagaua, perlele, vopselele şi materiile colorante, or ezul, piperul, esenţe de lemn scump, diverse substanţe medicinale, bumbacul, mătasea. �Drumurile pe care se scurgeau aceste mărfuri de preţ erau fie de-a lungul coastelor Arabiei şi Africii, pe Marea Roşie, fie pe uscat, prin Petra, Gaza, Sinai. În 275 se r epune în funcţiune vechiul canal persan care lega Marea Roşie cu Nilul, dându-i-se numel e soţiei Filadelfului: Arsinoe. Ajuns la un mare potenţial economic, Egiptul este ce a dintâi putere elenistică ce stabileşte legături diplomatice cu Roma; în 273 o ambasadă ple acă la Roma şi încheie un tratat comercial. De asemenea se stabilesc legături cu Cartagi na (de unde se importau cai de rasă) şi prin ea cu Massalia (ce servea ca intermedia r în obţinerea staniului britanic). Din Sicilia se aducea sulful necesar în agricultură şi industrie (nielo). Extinderea activităţii comerciale în Occident presupunea o bună orga nizare a acesteia. Sistemul monetar egiptean se adaptează treptat specificităţii zonei comerciale căreia ap arţinea. Ptolemeu Soter menţine numai 15 ani etalonul ponderal attic al lui Alexandr u, după care urmează o perioadă de tatonări, în prima parte a acesteia apropiindu-se de si stemul rodian de etalon ponderal chiot (Chios), iar apoi de sistemul fenician, f olosit la Cirene, ceea ce înseamnă stabilirea unei coerenţe economice pe o arie geogra fică ce se întindea din Cipru şi Fenicia până în Africa punică. Sub Ptolemeu Filadelful se re ntroduce baterea monedei de bronz, care circula nu ca monedă convenţională, ci la prop ria valoare a metalului conţinut. Astfel, Egiptul este unicul stat elenistic ce po sedă un sistem monetar ponderal trimetalic (aur, argint, bronz). Punerea în circulaţie a monedei de bronz era o concesie făcută populaţiei indigene, obişnuită cu aurul şi bronzul şi care se abţinea să folosească moneda de argint. Un alt pas făcut de Ptolemeu a fost impunerea propriei lor monede (şi a sistemului p onderal) în posesiunile din Egeea şi Asia, ceea ce a provocat nemulţumirea comercianţilo r străini, obligaţi a efectua tranzacţiile în monedă egipteană. Ptolemeii vădeau astfel inten lor de a trăi într-o „splendidă izolare”, dacă nu puteau aduce restul elenismului în sfera l r de influenţă. Politica externă a Egiptului e calificată de Ulrich Wilcken drept „mercantilism”, iar de Rostovtzeff ca „imperialism defensiv”. Primul crede că ea avea drept scop o hegemonie mediteraneană, iar cel de-al doilea, un obiectiv mai modest: păstrarea existenţei sal e ca atare. În realitate, credem că cele două tendinţe se împleteau, politica comercială a Egiptului fii nd dintotdeauna subordonată celei externe, în scopul menţinerii suveranităţii. Deosebirea în tre autohtoni şi clasa conducătoare greacă făcea periculos orice conflict desfăşurat pe teri toriul ţării, astfel că Ptolemeii preferau o zonă extracontinentală de dispută şi negocieri s u, în cazul pierderii acesteia, o cât mai mare şi mai bine controlată izolare. Spre deosebire de Egipt, în cazul regatului seleucid, supus unor continue fluctuaţii politice şi teritoriale, nu se poate vorbi de o unitate economică. De aceea accentu l în această parte a lumii elenistice cade pe economia oraşelor (agricolă sau meşteşugărească ca părţi constitutive ale unui întreg în care etatismul nu este o trăsătură definitorie. În peisajul general al istoriei economice a elenismului, Egiptului îi revine ca sferă de expansiune comercială Occidentul, iar regatului seleucid, Orientul. Veniturile principale pe care statul seleucid le avea din fiecare satrapie erau impozitele pe pământuri. Majoritatea terenurilor depindeau direct de rege (hóra basili ké). Existau însă pământuri care erau proprietatea cetăţilor greceşti, a templelor şi a unor ri. Între aceste două categorii se aflau loturile atribuite în condiţii speciale de către rege unor persoane, grupuri de persoane sau cetăţi întemeiate de el, unor temple sau c leruhi militari. Terenurile regale erau cultivate de către ţărani arendaşi (laoí) ereditari, legaţi de pământ, re plăteau dările în natură sau în bani. Teritoriile cetăţilor erau şi ele impuse la un tribu probabil şi cele ale templelor. Cleruhii militari plăteau o zecime din venitul rezul tat de pe loturile lor. Se pare că Seleucizii nu au aplicat un sistem uniform în sta bilirea impozitelor funciare şi în reglarea arendărilor. Datorită caracterului eteroclit al statului lor, ei aveau de făcut faţă unor străvechi tradiţii locale, cărora trebuiau în c nsecinţă să se adapteze. Pe de altă parte, datele de care dispunem în privinţa economiei sel eucide sunt mult mai reduse decât cele existente pentru Egipt. Totuşi se poate vorbi cu siguranţă de elasticitatea sistemului fiscal seleucid, care în întregimea lui manevr a sume imense de bani, mult superioare resurselor lagide, cheltuind din plin pen tru armată, administraţie şi mai ales pentru colonizare, politică urmărită cu asiduitate în t t cursul sec. III. (Seleuc I colonizează în special Siria, Cilicia şi Mesopotamia; Ant �ioh I, regiunile iraniene, iar Antioh II, ca şi înaintaşii săi, Asia Mică). Un factor comun al economiei elenistice orientale era moneda seleucidă de aur şi arg int bătută în sistemul ponderal attic. Emisiunile de aur încetează în a doua jumătate a sec. II, pentru a fi reluate doar sporadic şi în ocazii speciale. Se pare că acest fapt se datorează lipsei metalului monetar, adus prin intermediul Bactriei din Siberia şi Al tai. Criza aurului va fi fost oare unul din motivele expediţiei orientale a lui Antioh III, care intenţiona să oblige bogata Bactrie a fi mai permeabilă faţă de această preţioasă m Asia Mică, bogată în argint, constituia o sursă importantă pentru finanţele regale, dar pie rderea ei de către Antioh III punea noi probleme statului. Seleucizii au considera t întotdeauna ca un monopol al lor baterea de monedă de aur şi argint. Ei au aplicat însă o politică liberală în ceea ce priveşte moneda de bronz convenţională şi chiar în privinţa su ziunilor drahmei de argint, lăsând cetăţilor din Asia Mică libertatea de a bate în continuar e asemenea nominale, dar interzicându-le-o cu stricteţe oraşelor întemeiate de ei în Siria şi în satrapiile orientale. Regatul seleucid constituia un punct nodal în comerţul vremii, căci pe teritoriile sal e treceau căile mari de negoţ între Orient şi Occident. Asia Centrală şi India erau legate c u Occidentul fie de drumul care mergea pe coasta nordică a Mării Caspice, ajungând în re gatul Bosforului, cale ce a devenit mai târziu cea a mătăsii din China, fie de cel ce urmărea ţărmul sudic al Mării Caspice, ajungând apoi în zona nordică a Mării Negre. Către Ind umurile treceau fie prin Bactria ori prin Gedrosia, Carmania, Persia şi Susiana, f ie traversând platourile înalte iraniene (drum care, deşi mai lung, revenea mult mai i eftin pentru că era mai sigur). Despre comerţul direct al Seleucizilor cu Mediterana occidentală se ştie prea puţin; el va fi fost în tot cazul diminuat de flota lagidă, care îşi rezerva dreptul de a acţiona în a ceastă regiune. Relaţiile cu Rodosul erau bune şi aproape neîntrerupte, sigure însă mai degr abă după Antioh III. Despre Delos nu se poate afirma acelaşi lucru: nici un Seleucid îna inte de Antioh III nu a fost onorat de insula sacră cu vreo statuie. Politica socială a Seleucizilor este remarcabilă. Preocuparea lor a fost de a coloni za cât mai mulţi greci, aşa cum s-a mai amintit, şi de a-i pune în relaţii bune cu băştinaşii dent, ideea lui Alexandru de contopire etnică rămăsese o utopie, totuşi Seleucizii au ur mărit interpenetraţia şi nu au procedat ca Lagizii la o netă deosebire între greci şi băştina ntenţia lor era de a crea în zona cea mai importantă a regatului o nouă Macedonie şi de a consolida etnic şi politic satrapiile limitrofe, pentru a rezista valurilor iranie ne orientale. În acest scop, au avut întotdeauna în vedere stabilirea unui sistem admi nistrativ uniform, construcţia şi întreţinerea unor căi bune de comunicaţii între satrapii, î eţinerea unei armate puse la punct, eficace, şi în fine, introducerea unei datări unitar e (era seleucidă), a unui calendar uniform, cu valabilitate nu numai în interiorul r egatului, ci susceptibil de a fi adoptat şi de populaţiile vecine. În secolul III statul seleucid ajunge la o mare dezvoltare economică: produsele sale sunt suficiente pentru nevoile de consum. Din Orient sosesc în tranzit către Egeea o parte a mărfurilor de lux caracteristice acestei regiuni. În Siria se produc ceramică glazurată şi sticlă, Armenia şi poate Bactria produc în epoca ele istică mari cantităţi de vase din metal: toreutica greco-orientală cunoaşte o înflorire nema iîntâlnită. Invadând toate pieţele lumii elenistice, şi de aici trecând la populaţiile barbar in nordul Egeei, care le imită cu mult succes, aceste mărfuri se propagă până în occidentul Mediteranei (Iberia). La schimbul de bunuri participă şi regiuni ale Asiei Mici care nu erau supuse Seleuc izilor şi care nu făcuseră niciodată parte din imperiul lui Alexandru, ca, de pildă, Bitin ia, sau care-şi recăpătaseră independenţa (Capadocia). Care vor fi fost în această vreme rapo turile tracilor din Bitinia cu fraţii lor din Europa şi ce rol vor fi avut ei în propa garea elenismului şi a influenţelor orientale în Tracia este o întrebare la care, în ciuda interesului pe care îl prezintă, nu putem încă răspunde. Economia Pergamului era întrucâtva asemănătoare celei egiptene, în sensul că locul important era deţinut de agricultură, iar satele constituiau majoritatea covârşitoare faţă de câteva o aşe existente. Relaţiile de producţie şi administraţia în mediul rural (hóra) erau aidoma cel �r din Egipt. Existau sclavi regali, folosiţi în ergasterii (manufacturi) sau ca scri bi în celebra Bibliotecă din Pergam. Ca materii prime regatul exporta lemn şi minerale : argint, aramă şi puţin aur - toate provenind din muntele Ida. Trecând de la Asia la Europa, vom reaminti că atât în Grecia continentală, cât şi în insule, tele neîncetate pentru supremaţie între suveranii elenistici au provocat mari daune ma teriale, la care se adăugau jafurile piraţilor, îngăduiţi şi uneori (ca în timpul primului ră i sirian) aflaţi în solda talasocraţiei lagide. Cetăţile insulare sunt adevărate turnuri de refugiu contra atacurilor piratereşti. Bogăţia scade treptat în Grecia, astfel încât în vreme lui Polibios cetăţi ca Megalopolis şi Mantineea puteau dispune de o avere mobilă şi imobi lă de 200 talanţi, ceea ce însemna destul de puţin. Păturile mijlocii suportau majoritatea impozitelor şi liturgiilor (contribuţii băneşti) şi d in această pricină, cât şi din cauza surplusului de mână de lucru, ca rezultat al dezvoltării meşteşugurilor şi producţiei de mărfuri în Asia Mică, Egipt şi Siria, se produce proletarizar lor şi, implicit, creşterea luptei de clasă, ca firească urmare a accentuării diferenţei din tre bogaţi şi săraci (Sparta în vremea lui Agis IV şi Cleomenes). Inscripţiile epocii pomene sc deseori de revolte (tarahaí), al căror sfârşit era cel mai adesea instaurarea unei ti ranii susţinute de sărăcime şi protejată de Macedonia. Unii tirani, ca Apolodor din Casand reea sau Aristotimos din Eleea, s-au făcut repede vestiţi prin atrocităţile comise, alţii, dimpotrivă, prin înţelepciunea guvernării lor (Aristomahos din Argos şi Aristodemos din M egalopolis). În sec. III, Peloponesul a fost prin excelenţă teatrul luptelor civile. G recia nu era în acele timpuri sărăcită ca resurse, dimpotrivă, terenurile agricole, livezi le, viile erau bine cultivate şi foarte productive; repartiţia bunurilor însă era defect uoasă. Contemporanii abia dacă-şi dădeau seama de decadenţa lentă a economiei, cauzată de diminuare a exportului şi de scăderea puterii de cumpărare pe piaţa internă. Atena se bucura de o viaţă paşnică după ieşirea ei de sub dominaţia lui Demetrios Poliorcetul mai ales după Curupedion, sub administraţia înţeleaptă a lui Gonatas, care o socotea capi tala sa culturală. Antigonidul deţinea o garnizoană militară în Pireu drept contrapondere a influenţei politice a Lagizilor în Rodos, Delos, Milet şi Efes, oraşe disputate şi de Se leucizi. După războiul cremonidian (267-261), Atena rămâne, până la 229, fidelă regatului mac donean, a cărui politică a fost în general liberală. Delfi devine în mod treptat dependent de Liga etoliană, în cadrul căreia cunoaşte o remarcabilă înflorire artistică. Insulele sunt prospere, deşi deseori ameninţate de piraţii care scăpaseră campaniei poliţien eşti a Rodosului. Tasos produce vin şi exportă aur, Paros şi Naxos sunt vestite prin car ierele lor de marmură. Rodosul este cea mai bogată insulă din Marea Egee. La Delos, te mplul lui Apolo atrăgea mulţi pelerini şi multe donaţii. Tezaurul acestuia se transformă c u încetul în bancă. Insula are relaţii comerciale strânse în Egeea şi în Pont cu Cizicul, Lam cos, Abidos, Bizanţ, Calcedon, Olbia, Panticapaion. Volumul comerţului în 278 era de a proape un milion de drahme, iar averea imobilă şi mobilă a templului, în acelaşi an, se ri dica la cinci milioane şi jumătate de drahme. Preţul cerealelor pe piaţa de la Delos era constant în prima jumătate a sec. III, dar după 250 creşte continuu până la sfârşitul secolu . În acelaşi timp, preţul mâinii de lucru este în continuă scădere. Ca şi Delosul, insula Cos se face cunoscută prin sanctuarul său închinat însă lui Asclepios. Şcoala de medicină de aici e vestită în toată lumea elenistică. Produsele importante ale in sulei sunt vinul şi mătasea (de calitate inferioară). În perioada dependenţei de Rodos, cătr e sfârşitul sec. III, se dezvoltă şantierele navale. Chios, foarte bogată în perioada anteri oară, înainte de ridicarea Rodosului, servea, după cum aflăm din corespondenţa lui Zenon, ca intermediar comercial între Alexandria şi Pontul Euxin. Lesbosul producea vin şi mu lt ulei, de asemenea şi diferite unguente, fiind în acelaşi timp cunoscută pentru carier ele ei de marmură şi piatră de construcţie. Oraşele pontice trăiesc o mare dezvoltare în sec. III, orientându-şi comerţul nu numai către umea grecească din sud{qluetip title=[] } D. M. Pippidi, Din istoria Dobrogei, Buc urești, 1965, capitolul Coloniile pontice în epoca elenistică, pp. 219-265.{/qluetip} (unde exportau grâne, peşte sărat, lemn, ceară, piei de animale sau sclavi), ci şi către cea barbară din jur şi de peste Dunăre sau din teritoriile nord-pontice, devenite o bună pi aţă de desfacere a produselor de import, cât şi a celor manufacturate în atelierele propri i (ceramică, statuete de teracotă, podoabe şi monede). Puternice instalaţii portuare asi gurau satisfacerea nevoilor crescânde ale exportului de grâne, chiar după apariţia Egipt ului printre principalii producători (nevoile epocii sporiseră datorită atât concentrării �unui mare număr de locuitori în oraşe, cât şi creării numeroaselor armate cu efective apreci abile). Ca mai toate oraşele de pe coastele Pontului Euxin, cele din Dobrogea dezvoltă şi ele agricultura în teritoriile lor rurale, devenind, în special către sfârşitul sec. III, expo rtatoare ale propriilor produse, pe lângă cele primite din adâncul regiunilor locuite de băştinaşi, cărora le dădeau în schimb vinuri şi uleiuri aduse de la Rodos, Tasos, Cos, Sin pe etc. Graţie stampilelor de pe amfore se poate urmări pe perioade bine delimitate cuantumul importurilor{qluetip title=[] } V. Canarache, Importul amforelor ştampil ate la Istria, București, 1957; M. Gramatopol şi Gh. Poenaru-Bordea, Amfore ştampilate din Tomis în SCIV, 19, 1968, pp. 41-61; idem, Amphora Stamps from Callatis and So uth Dobrudja, în „Dacia”, XIII, 1969, pp. 127-282.{/qluetip} şi difuzarea lor în Dobrogea elenistică sau la nord de Dunăre, în Oltenia, Muntenia şi Moldova{qluetip title=[] } D. Tudor, Amforele ştampilate în Moldova, Muntenia şi Oltenia, în Arheologia Moldovei, V, 1 967, pp. 37-79.{/qluetip}. DE LA CETATE LA IMPERIU. ALEXANDRU ŞI URMAŞII SĂI IV DECLINUI ŞI SFÂRŞITUL STATETOR ELENISTICE; EXPANSIUNEA ROMEI ÎN TERITORIILE ELENISMULUI Reîntorcându-ne la evenimentele politice, vom vedea mai întâi care era situaţia în Asia şi Eg pt către sfârşitul sec. III. În Siria, Ahaios, reprezentantul vârstnic al ramurii cadete a Seleucizilor, renunţă la tron în favoarea lui Antioh III, pe care-l ajută la recucerire a domeniilor Pergamului şi la înăbuşirea unor revolte, spre a se proclama la rându-i rege în Asia Mică în 220. Antioh reuşeşte abia mai târziu să se debaraseze de periculosu-i rival, c are între timp intrase în Antiohia şi se încoronase. În Egipt situaţia nu e mai puţin tulbure Ptolemeu IV Filopator se urcă pe tron (221) în vârstă de 17 ani, cu înclinaţii mai mult cătr studiu (fusese elevul lui Eratostene) decât către treburile statului. El abandonează politica greacă a regatului pentru a se orienta către cea asiatică, fiind sub influenţa nefastă a doi consilieri, Sosibios şi Agatocles, care îl îndeamnă să-şi ucidă toată familia, siv mama (atunci îşi află moartea şi refugiatul rege spartan Cleomenes III, învins la Sela sia). Profitând de situaţie, Antioh III se hotărăşte să încerce rezolvarea chestiunii Coelesi iei, începând al patrulea război pentru acest teritoriu. Egiptul se află în faza iniţială a l ngului său declin economic şi politic. Blocarea pieţelor de grâne duce la scăderea rezerve lor băneşti. Antioh înaintează rapid. Sosibios are nevoie de 75000 de oameni, pe care nu -i poate procura în grabă. De aceea, pentru prima dată în istoria Lagizilor, dispune înarm area a 20 000 de egipteni ca hopliţi. Bătălia decisivă, la care ia parte şi Ptolemeu, are loc la Rafia în 217 (contemporană cu cea de la Trasimenus). Antioh e învins şi se retrag e în grabă de teamă să nu-i cadă Ahaios în spate. Urmările bătăliei de la Rafia în Egipt sunt faptul că la bătălie participase o armată indigenă duce la creşterea pretenţiilor băştinaşilo flă la originea multor tulburări sociale ulterioare, printre care ieşirea Egiptului de sud, în 207, de sub autoritatea lagidă, pentru 20 de ani. Tot după bătălia de la Rafia, ca o concesie făcută autohtonilor, se produce egiptizarea di nastiei lagide: cuplul regal se încoronează ca faraoni cu coroana dublă a Egiptului de Sus şi de Jos. (O stelă de la Memfis îl înfăţişează pe Ptolemeu IV ca Râ, zdrobind sub picio calului pe Antioh III). În Asia, Antioh III se împacă cu Atalos al Pergamului şi reuşeşte să-l captureze pe Ahaios la Sardes, în 215. Apoi începe a se ocupa de chestiunile orientale, căci Bactria, Armenia şi parţii ameninţau satrapiile răsăritene ale regatului. Porneşte o lungă expediţie în acest iuni şi în India, expediţie cunoscută sub numele de „anabază”, care durează mai mulţi ani şi hiar dacă nu a avut rezultate spectaculoase, a impus respect faţă de autoritatea regală, vădind în persoana lui Antioh un mare monarh. De altfel, după întoarcerea din campanie ia titlul de Basileûs mégas (Mare rege). În Macedonia se urcă pe tron Filip V (221), o remarcabilă inteligenţă politică, dar orgolios şi iute la mânie, într-un moment când situaţia cerea multă stăpânire de sine şi limpezime de e. El nu se angajează totuşi în „războiul aliaţilor” contra etolienilor, care tocmai izbucnise ( 20-217) pentru scoaterea sanctuarului de la Delfi de sub tutela celor din urmă. În 2 15 are loc un eveniment important în istoria lumii elenistice: alianţa dintre Filip şi Hannibal. Asupra motivelor şi mobilurilor tratatului, Polibios nu ne lămureşte pe dep �lin. În urma acestei înţelegeri, regele macedonean deschide un front în Iliria, fapt car e îi sileşte pe romani să ia măsuri de apărare în eventualitatea unei debarcări macedonene. F lip atacă Apolonia pe mare, dar este surprins şi înfrânt de flota lui Laevinus, constrâns să-şi ardă vasele şi să se întoarcă pe uscat în patrie. Ca urmare a intervenţiei sale în Ilir cheie, în 212, alianţa etolo-romană, în cadrul căreia etolienii se obligă să-l atace pe Filip pe uscat, iar romanii pe mare. Macedoneanul este într-o situaţie puţin de invidiat: înco lţit de peste tot, el e pe deasupra obligat să ajute Liga aheeană, la conducerea căreia se găsea Filopoimen, care lupta împotriva spartanilor, aliaţii etolienilor şi implicit d uşmanii lui Filip. În planurile lor, romanii nu prevăzuseră renaşterea aheeană sub conducere a lui Filopoimen, zdrobirea spartanilor la Mantineea (217) şi eliminarea etolienil or de pe scena războiului, astfel că o armată debarcă în Iliria nu pentru a lupta, ci pent ru a duce tratative. Pacea se încheie la Foiniké (205), iar protectoratul roman asup ra Iliriei este împărţit cu Filip. Regele macedonean profită de stabilizarea situaţiei pe vechiul teatru de lupte, pentru a-şi îndrepta privirile către Orient. În vreme ce regatul seleucid se întăreşte sub guvernarea marelui suveran care era Antioh III, în Egipt continuă criza puterii lagide. Ptolemeu IV moare, fiind urmat, după int rigi de palat şi crime, de Ptolemeu V Epifanes (204-181). Filip face un joc dublu: pe de o parte încheie o alianţă cu Antioh pentru împărţirea Egiptului, pe de alta tratează c Ptolemeu, ameninţându-l pe Seleucid că, dacă atacă Coelesiria fără el, va sprijini pe Lagid 203-202). Antioh declanşează însă al cincilea război sirian. Ocupă Coelesiria şi o scoate def nitiv din mâinile Lagizilor, care o deţinuseră un secol. O ambasadă romană pleacă imediat în Grecia (200) pentru a interveni ca alianţa Filip-Antio h să nu se transforme în realitate. Din această pricină romanii închid ochii asupra isprăvil or lui Antioh în Egipt, notificându-i totuşi să nu ştirbească integritatea acestuia. Antioh, încurajat de succese, violează pactul cu Filip şi se aruncă asupra posesiunilor ptolemaice din Asia Mică. Filip, la rându-i, atacă posesiunile lagide din Tracia: Aino s şi Maroneea, apoi cetăţile libere, dintre care unele aliate ale etolienilor, Lisimah eea, Calcedon. Etolienii apelează la arbitrajul Romei, dar sunt refuzaţi. Filip pune mâna pe Perint şi pe Strâmtori, nemulţumindu-i astfel pe rodieni. Prin trădare, ocupă Tasos ul. Între 201 şi 200, în fruntea unei solide flote de război, Filip se abate asupra Cicl adelor şi asupra Samosului, bază navală lagidă. Intră triumfător în Milet şi revine asupra Ch ului, unde dă bătălia cu flotele reunite ale Rodosului şi Pergamului. Se retrage fără a fi în rânt. Atalos şi rodienii trimit o ambasadă la Roma. Filip fuge, lăsându-şi armata în Bargylia şi ajunge singur în Macedonia, de unde atacă Atena. Ambasada romană de informare şi prevenire, care parcurgea Grecia, se găsea tocmai în Att ica în momentul când Filip atacă Pireul. Romanii dau macedonenilor un ultimatum să se re tragă, apoi ambasada se îndreaptă spre Rodos. Filip lansează din nou o operaţie în Tracia şi Strâmtori, iar M. Aemilius Lepidus vine de la Rodos cu un nou ultimatum, pe care îl în mânează regelui la Abidos (200). Acesta credea că este o sperietoare goală, ca şi ultimatu mul de la Atena. Romanii între timp însă reuşiseră să-şi asigure neutralitatea lui Antioh III Până la sosirea lui Flamininus, în 198, războiul cu Macedonia nu face progrese însemnate. De la această dată însă evenimentele se precipită. Armata romană intră în Grecia centrală, i otele romană, rodiană şi pergamenă înconjoară Grecia. Trădările epiroţilor, aheenilor, precum rderile în Tesalia, Eubeea şi Grecia centrală obligă pe Filip să trateze. Ca urmare a rupt urii cu Liga aheeană, el se apropie de Sparta, însă regele acesteia, Nabis, se declară în cele din urmă de partea Romei. În 197, regele macedonean e învins de Flamininus la Cyn oscefale şi prin pacea încheiată se obligă la evacuarea tuturor oraşelor greceşti ocupate în uropa şi Asia, la restituirea prizonierilor şi la refacerea monumentelor distruse la Pergam. La jocurile istmice din 196 Flamininus proclamă libertatea Greciei, curăţită ac um de armatele macedonene. În urma războiului cu Filip, Roma îşi asigura un cap de pod în Grecia pentru viitoarele acţiuni împotriva celuilalt pericol, pe care diplomaţia ei îl a mânase doar: Antioh III. După ce Filip abandonase Strâmtorile, în urma evenimentelor menţionate, Antioh îşi deschide prin Asia Mică un drum până în această regiune strategică, ocupând cetăţile abia părăsite de m era de aşteptat, Rodosul protestează cel dintâi împotriva trecerii lui Antioh în Europa (acţionase în pofida avertismentelor Romei). Senatul trimite pe L. Cornelius Lentulu s să-i repete cererea de a se retrage din Tracia. Dând crezare zvonului despre moart ea lui Ptolemeu V, Seleucidul nu dă nici o atenţie lui Lentulus, ci, lăsându-şi fiul pe fr ontul tracic, atacă Ciprul, dar se retrage când află că Lagidul e în viaţă şi, mai mult încă, �oţie pe fiica sa Cleopatra. Întrerupte cu doi ani înainte, contactele între Antioh şi romani sunt reluate în 193. Roma cere ori evacuarea Europei, promiţând neintervenţia ei în afacerile Asiei, ori, dacă Anti oh rămâne în Tracia, îşi va rezerva în consecinţă dreptul de protectorat asupra cetăţilor gre Asia Mică (bineînţeles, la cererile acestora, de a căror iminenţă senatul era sigur). Antio h amână răspunsul, căci observă că în Grecia situaţia se înrăutăţeşte, sperând în consecinţă romane. Liga aheeană, în frunte cu Filopoimen, declară război Spartei, iar Flamininus apare din nou în Grecia. La solicitările etolienilor, Antioh debarcă în Grecia. Aheenii şi romanii se unesc împotri va sa: bătălia are loc la Termopile în 191. Invadatorul e lovit prin spate, scăpând doar c u 500 de oameni, cu care pleacă îndată în Asia. În această afacere, Filip se declară de parte senatului şi drept răsplată primeşte înapoi pe fiul său Demetrios, ostatec la Roma. Războiul, început în Grecia, se mută în Asia. O armată romană aflată sub conducerea fraţilor o, traversează Tesalia, Macedenia şi Tracia, în drum spre Strâmtori. În iarna 190-189, ea pătrunde în Asia Mică şi face joncţiunea cu armata lui Eumenes II al Pergamului. Bătălia se d a Magnesia pe Hermos, iar Antioh este zdrobit. Pacea se încheie la Apameea în 188 tratatul lui Antioh cu Roma fiind cel mai detaliat pe care îl cunoaştem din antichit atea greacă. Antioh trebuie să plătească drept daune de război 1000 talanţi anual (pentru a-ş reface finanţele, regele se dedă la jafuri de sanctuare), să părăsească Asia Mică, să-şi lim numărul elefanţilor şi navelor, să nu încheie alianţe şi să nu recruteze mercenari în vest. Înfrângerea lui Antioh III demonstrează în termeni cât se poate de clari că o politică elenis ică bazată pe factori tradiţionali, fără a ţine seama de intervenţia Romei în Egeea, era sort cului. Retrăgându-şi forţele militare din Orient, Roma lasă să se înţeleagă că nu e interesat rea de noi teritorii, ci în stabilirea ordinii şi păcii (ordinea şi pacea, bineînţeles în sen ul vederilor ei). În Grecia situaţia, după pacea de la Apameea, nu era tocmai liniştită. Libertatea proclama tă de Flamininus se spulberase în focul aprins de Liga aheeană, încurajată de alianţa cu Rom a în timpul războiului acesteia cu Antioh. Grecia, scăpată de Filip, se vede acum ameninţa tă de aheeni, care ocupă Peloponesul, declară război Spartei şi, sub conducerea lui Filopo imen, o şterg de pe faţa pământului (pentru prima dată în multiseculara ei istorie, în 188). enatul rămâne indiferent la toate acestea. Pe de altă parte, Filip era nemulţumit, aşteptând u-se la mai mult după Apameea; romanii însă continuă a susţine pe vechii săi duşmani, etolien i. De aceea regele, devenit un remarcabil om politic după Cynoscefale, începe să se pr egătească de război, ducând o politică economică şi socială autoritară (deschide noi mine, co ează traci, declară căsătoria obligatorie şi interzice abandonarea copiilor, în vederea repo pulării ţării), tratând cu Roma şi ocupând în acelaşi timp, în ciuda avertismentelor ei, noi orii. O criminală intrigă de palat, ţesută de fiul cel mare, Perseu, împotriva mezinului, Demetr ios, îl împinge pe rege la uciderea celui din urmă, de a cărui nevinovăţie îşi dă seama, sfâr uşi curând după aceea (179), ros de remuşcări şi de oboseala nervilor. Îi urmează beneficiaru regii cabale, repede recunoscut de Roma. Proaspătul rege avea 33 de ani, remarcabi le calităţi de conducător, dar îi lipsea, ca şi generaţiei anterioare, înţelegerea clară a no njuncturi mondiale. Al treilea război roman cu Macedonia (171-167) era mai degrabă un război preventiv, ca re vreme de trei ani lâncezise în hărţuieli de o parte şi de cealaltă. Pentru a lichida defi nitiv această problemă, senatul încredinţează în 168 conducerea operaţiilor lui L. Aemilius P ulus, cu douăzeci de ani în urmă membru în comisia de pace de la Apameea. În iunie al acel uiaşi an are loc bătălia de la Pydna, isprăvită în nici două ceasuri cu dezastrul lui Perseu regele macedonean pierde pe câmpul de luptă vreo 25 000 de oameni) şi fuga acestuia la Amfipolis, apoi la Samotrace, pentru a se preda în cele din urmă învingătorului. Căderea Macedoniei are drept urmare desfiinţarea în toată lumea grecească a partidelor favorabil e acesteia (însoţită de denunţări şi exilări, printre care este notorie cea a lui Polibios ce adoptase o poziţie de neutralitate între Roma şi Perseu). Macedonia e împărţită de romani în ru regiuni autonome, tributare senatului. Prin desfiinţarea monarhiei (cheia puter ii lor), macedonenii sunt asimilaţi grecilor în raporturile cu statul roman. În Asia Mică situaţia, după Apameea, se caracterizează prin lupte continue între regatul Per gamului care sub Eumenes II îşi sporeşte posesiunile pe seama Seleucizilor şi altor stat �e independente, înfloritoare şi ele în aceeaşi vreme, ca Bitinia şi Pontul. În consecinţă, bu e relaţii dintre Roma şi Pergam se strică pentru că Eumenes depăşise cu mult limitele terito riale ce-i fuseseră notificate prin tratatul de la Apameea. Rodosul, care sprijinise pe romani împotriva lui Antioh III, anexează şi el teritorii continentale (Caria, Licia), nemulţumind (în ceea ce priveşte stăpânirea Liciei) în cele din urmă senatul. Spre a da o lovitură de graţie insulei, romanii cedează Atenei Delosul drept cleruhie, declarându-l „porto-franco” (167). Bogaţii stăpânitori de odinioară ai mărilor crezuseră şi glumi cu Roma, dar politica perfidă a acesteia i-a situat pentru totdeauna la rem orca ei. În Egipt, situaţia secesionară a ţării încetează în 186, prin concesiuni fiscale făcute de co eparatiştilor. În 180, Ptolemeu V moare otrăvit, urmându-i, ca regentă a minorului Ptoleme u VI Filometor, soţia sa Cleopatra I, fiica lui Antioh III şi sora lui Seleuc IV. Regatul seleucid, după dispariţia lui Antioh III cel Mare (187), este condus, până la 17 5, de Seleuc IV Filopator, palidă figură, ce dispare asasinat de vizirul Heliodor. A ntioh IV, celălalt fiu al învinsului de la Magnesia, care trăia la Atena, este instala t cu ajutorul lui Eumenes II. Domnia lui (175-163) e caracterizată printr-un ideal ism bizar, anacronic şi îndepărtat de politica socială a înaintaşilor: elenizează cu forţa re ni întregi, impunând cultele şi modul de viaţă grecesc şi exagerează totodată cultul persoane egale, ca unic liant al regatului. Printr-un ciudat joc politic, Egiptul, aflat în hărţuieli dinastice interne, declară războ i regatului seleucid, ca urmare a acţiunilor a doi demnitari iresponsabili, intenţio nând să reocupe Coelesiria. Antioh intră imediat în campanie, ocupă o bună parte din Egipt, dar se înţelege cu Ptolemeu VI contra rivalilor Ptolemeu VIII şi Cleopatra II. Operaţiun ile sunt reluate de Antioh în 168, când regele cucereşte tot Egiptul şi îl pradă, asediind A lexandria. Roma trimite în grabă pe Popilius Laenas, care, la Eleusis (o suburbie a Alexandriei), îl somează pe Antioh (trasând cu bastonul un cerc în jurul său pe nisip), să n u părăsească locul înainte de a răspunde mesajului senatului. Între timp, Pydna avusese loc, aşa că Antioh bate în retragere, părăseşte Egiptul, fără alte pierderi decât a prestigiului. ştiuse să-l şantajeze cu nepotul său Demetrios, ostatec în Italia, succesor legitim al tr onului, ca fiu al fratelui mai mare. Întors din Egipt, precum ştim, Antioh organizează o campanie în satrapiile orientale, ieşi te de sub obedienţa seleucidă graţie curajului căpătat de dinaştii acestora după pacea de la pameea. În Bactria, Demetrios, urmaşul lui Eutidem, recucerise regiunile luate de An tioh III. Armenia şi Media reintră sub ascultarea seleucidă, dar protagonistul noii „ana baze” se îmbolnăveşte şi moare în Persia în vârstă de 40 de ani. După bătălia de la Pydna până la căderea celui din urmă regat elenistic (Egiptul, 30), putem orbi despre cei peste 130 de ani ce s-au scurs ca despre ultima perioadă în bogata i storie a lumii elenistice. Ea este caracterizată, între 167 şi 145, de intense conflic te dinastice atât în Egipt, cât şi în Siria. Cei doi fraţi, Ptolemeu VI Filometor şi Ptolemeu VIII Fyscon se află în conflict armat pentru stăpânirea a ceea ce mai rămăsese din imperiul maritim de odinioară, luând pe rând fiecare drept arbitru Roma. Rivalitatea lor are ca principal obiectiv Ciprul şi Cirenaica, cea din urmă cedată lui Fyscon, care, de teamă de a nu fi asasinat de fratele mult întreprinzător, redactează un testament în favoarea Romei, în cazul în care ar pieri fără urmaşi. Senatul nu vedea însă ivindu-se de pe malurile ilului nici un pericol politic sau militar şi, în consecinţă, îşi îndreaptă toată activitatea omatică spre Siria, contribuind astfel - pe lângă conflictele dinastice existente, cri za financiară şi emanciparea populaţiilor - la slăbirea statului seleucid „multinaţional”. În 4, o comisie senatorială ajunge în Siria şi, neliniştită de puterea militară edificată de Ant oh IV, cere distrugerea vaselor grele şi uciderea elefanţilor de luptă. Profitând de tul burările pricinuite de asasinarea unui membru al ambasadei romane, Demetrios, nepo tul lui Antioh IV, ostatec la Roma, cere tronul ocupat de minorul Antioh V, afla t sub puternica tutelă a unor miniştri. Cu ajutorul câtorva senatori, fuge din Italia, debarcă în Siria, învinge rând pe rând pe toţi uzurpatorii şi capătă, în fine, în 160 recuno cială a Romei. Activitatea sa diplomatică sfârşeşte însă prin a stârni neîncrederea şi antipatia lui Atalos Pergamului, care inventează un concurent, pe Alexandru Balas, pe care îl susţine la R oma, obţinând recunoaşterea lui oficială. În această vreme, după cum se vede, influenţa Perga ui atinsese punctul culminant, Atalizii dispunând nu numai de politica Asiei Mici, �ci intervenind şi în afacerile interne ale regatului seleucid. Care este situaţia în Europa după înfrângerea Macedoniei la Pydna? Despre fostul regat din nordul Egeei nu avem prea multe date până la transformarea celor patru regiuni auto nome - create de romani după eliminarea lui Perseu - în provincie romană (148/147). În s chimb, în Pelopones evenimentele ne sunt mai clare. Liga aheeană este puternică şi se op une ieşirii Spartei din confederaţie. Nereuşind să rânduiască lucrurile în mod paşnic, Liga d ară război Spartei, repede refăcută după dezastrul din 188. Află însă că senatul aprobă seces cesteia şi că, în plus, cere Ligii abandonarea Corintului, Argosului, Orhomenei. Carta gina nu căzuse încă, astfel încât Roma e nevoită să parlamenteze, deşi ar fi preferat să dict Preparativele de luptă se precipită, dar oficial starea de război nu exista decât între Sp arta şi Ligă. Precedând pe Metellus, care cobora cu o armată din Macedonia, L. Mummius d ebarcă în 146 la Corint şi zdrobeşte definitiv ambiţiile politice ale Ligii. Corintul e je fuit, ars şi ras de pe faţa pământului (sub motiv că maltratase în două rânduri, deşi fără vă e, pe ambasadorii romani), iar organizarea Greciei „eliberate” este încredinţată unei comi sii de 10 senatori. Chiar dacă nu e adusă în stadiul de provincie romană, Grecia nu e ma i puţin provincializată, ea având un statut similar celui al statelor ataşate provinciei Macedonia. Începând cu anul 145, în Orient progresele parţilor devin din ce în ce mai rapide, după moar tea, în 150, a lui Eucratides, ultimul suveran grec al Iranului. Mitridate I îşi asumă t itlul de Mare Rege. Demetrios II al Siriei încearcă să tempereze elanul acestuia: în 141 porneşte să redobândească satrapiile cucerite (Persida, Elimaida), dar cade prizonier. Mitridate însuşi sfârşeşte curând după aceasta (139/8). Lui Demetrios îi urmează în Siria fra Antioh VII Sidetes (138-129), care continuă războiul partic al predecesorului, obţinând succese militare importante şi eliberarea regalului prizonier. Cade însă ucis pe câmpul de luptă, după ce parţii chemaseră în ajutor triburile scitice. Demetriois II organizează în sia o puternică rezistenţă deşi situaţia părea în multe privinţe disperată. În Asia Mică, regatul Pergamului nu este scutit nici el de criza dinastică ce se manif esta în toată lumea elenistică: Atalos II (145-139/8) este lipsit de urmaşi direcţi, de ac eea asociază la domnie un nepot, pe Atalos III Filometor, fiul lui Eumenes II. Ace sta din urmă, după o domnie destul de ştearsă, moare în 133, lăsând vestitul testament prin c re trece în stăpânirea Romei toate teritoriile sale, cu excepţia oraşului Pergam şi a perime trului aferent. Aristonicos, un bastard al lui Eumenes II, contestă testamentul şi, în fruntea unei flote, îi hărţuieşte pe romani pe coastele Asiei, dar este în cele din urmă înf t pe uscat (130), prins şi trimis la Roma. În 129, în fruntea unei comisii senatoriale , consulul M. Aquilius pacifică regiunea, constituind provincia romană pompos denumi tă „Asia”. Moartea în 145 a lui Ptolemeu VI nu pune capăt luptelor pentru putere în Egipt. Văduva a cestuia, Cleopatra II, devine regentă pentru fiul ei Ptolemeu VII Neos Filopator, dar populaţia Alexandriei se răscoală, cerând întoarcerea lui Ptolemeu VIII, ce se afla la Cirene. Proaspăta văduvă cedează în faţa intereselor politice şi se căsătoreşte cu cumnatul, care-şi ziua nunţii nepotul ce urma să-i fie asociat la domnie. În acest climat tulbure, desc inde în Egipt marea ambasadă itinerantă a lui Scipio Aemilianus, primită cu toate onorur ile şi cu mare fast. Diodor consemnează cât de impresionaţi erau romanii de potenţialul ec onomic al Egiptului, comentând că această ţară ar deveni o mare putere dacă ar avea stăpâni d i de ea. Concordia abia stabilită în familia regală, de ochii romanilor, se destramă după plecarea acestora. Ptolemeu VIII, pentru a se răzbuna pe intelectuali (ce se opuse seră întoarcerii sale de la Cirene), îi alungă din Alexandria. Din pricina unei fiice a Cleopatrei II (devenită a doua soţie a lui Ptolemeu VIII) relaţiile se înveninează cu Siri a; regina, din nou asediată în Alexandria, îşi cheamă în ajutor ginerele seleucid, oferindui coroana Egiptului. Demetrios II nu stă mult pe gânduri, porneşte în campanie, dar prop ria-i armată se revoltă. Cleopatra II fuge în Asia cu întregul tezaur al Lagizilor. Alex andria mai rezistă încă un an lui Ptolemeu VIII, după care îi cedează (127/6). Asociaţiile sp rtive, educative, religioase şi profesionale au fost desfiinţate, iar bunurile cetăţenil or confiscate. Politica lui Ptolemeu VIII s-a vădit a fi fost dezastruoasă pentru el enismul alexandrin. Nu mai puţin nocivă a fost şi regatului vecin; pentru a termina cu Demetrios II, Ptolemeu îi găseşte un uzurpator: Alexandru II Zabinas, pe care Antiohi a îl aclamă. Demetrios e capturat în 126 şi sfârşeşte în torturi groaznice din cauza intrigil �soţiei sale lagide, care obţine astfel din partea lui Ptolemeu recunoaşterea fiului ei Antioh VIII Gripos ca rege, cât şi mâna Cleopatrei Trifaina (fiica lui Ptolomeu VIII cu Cleopatra III). În 116, la moartea sa, Ptolemeu VIII lasă în urmă o operă ce nici Roma nu ar fi putut-o duce la un mai bun sfârşit: Siria seleucidă era la pământ, iar Egiptul un măr putred, pe care doar interesele politice externe ale senatului îl mai menţineau. Bastardul Apion, guvernator al Cirenaicii, va face un testament în favoarea Romei. Agonia dinastiei seleucide (123-83) se termină prin ocuparea Siriei de către Tigrane s al Armeniei, ajuns pe tron cu sprijinul lui Mitridate II. La această dată întreaga M esopotamie se afla în mâinile parţilor. În Asia Mică, Roma s-a substituit Atalizilor, fără să aducă vreo modificare mai importantă st ucturii interne a vechiului regat. În organizarea fiscală, doar, intervine lex Sempr onia de Asia, prin care C. Gracchus instituia dijma proporţională pe venituri (dijmă e xtinsă de la pământul regal şi la teritoriile cetăţenilor, strângerea acesteia concesionândula Roma). Frigia Mare, dată mai întâi de senat lui Mitridate V ca răsplată pentru ajutorul său contra lui Aristonicos, este proclamată liberă după moartea acestuia, iar apoi ataşată provinciei romane Asia. Legăturile Romei cu provincia ei de peste mări sunt ameninţate de piraţii cilicieni (ce constituiau totodată o sursă de sclavi pentru Italia), contr a cărora M. Antonius (bunicul viitorului triumvir) porneşte în 102, sprijinit de Bizanţ şi de Rodos, un război soldat cu o victorie fără consecinţe sensibile pentru jefuitorii mări lor. Între timp, din Orient începe a se ridica steaua unei noi figuri ce va pune pentru u ltima dată sub semn de întrebare influenţa romană asupra răsăritului elenistic şi asupra Balc nilor. Este vorba de Mitridate VI Eupator, retras în munţi la vârsta de 12 ani, după moa rtea tatălui sau Mitridate V (120) şi revenit la putere în 112 (avea 20 de ani), după ce şi-a asasinat mama şi fratele. O dată mai mult, cruda şi imorala istorie politică a lumii elenistice va fi copios str opită de sângele vărsat prin acţiunile temerare ale acestui monarh oriental. El îşi extinde stăpânirea asupra coastei răsăritene şi nordice a Mării Negre până în Crimeea, apoi asupra Pa niei şi Capadociei, provocând astfel senatul, care îi dă, în 89, un drastic ultimatum, bin eînţeles respins de către suveranul pontic. Războiul este deci declarat. Şefii militari ro mani, L. Cassius, M. Aquilius şi Q. Oppius se dovedesc incapabili a ţine piept lui M itridate. Pentru acesta din urmă, campania este în fapt o plimbare militară. Strâmtorile sunt redeschise, iar învingătorul pozează peste tot în „eliberator”. El îşi instalează carti militar la Efes, de unde organizează masacrul romanilor rezidenţi în provincia Asia: 8 0 000 de femei, copii şi bărbaţi sunt ucişi într-o singură noapte. În 88, Rodosul rezistă ase lui, făcându-l pe Mitridate să eşueze pentru prima dată. În acelaşi an însă o armată pontică prin Tracia, provincia romană a Macedoniei. Insulele din Egeea cad şi ele (la Delos romanii sunt masacraţi), iar Atena se declară pentru Mitridate, instaurând tirania fil ozofului Aristion. După lovitura de stat Sylla debarcă în Epir, în 87, în fruntea a cinci legiuni, fără flotă. Î rezistenţa mitridatică din Macedonia şi în 86 se află sub zidurile Atenei, care cade la 1 martie. Pireul este distrus. Întregul front mitridatic din Europa este lichidat până în decembrie acelaşi an. În Asia, starea de spirit a populaţiei se schimbă. Masacrarea romanilor şi expediţiile de pedepsire împotriva unor cetăţi, înstrăinează simpatiile faţă de Mitridate, astfel că acesta oit să trateze cu Sylla. La 85, la Dardanos se încheie o pace care stipula evacuarea tuturor teritoriilor cucerite din Asia Mică, inclusiv Bitinia şi Capadocia. Cetăţile gr eceşti compromise în criza mitridatică vor trebui să plătească despăgubiri imense lui Sylla ( ezi capitolul Elenismul şi Roma). Dar în tratatul de pace abia încheiat se află sămânţa unui ou război: Nicomede IV, căruia i se restituie Bitinia, moare în 74, după 10 ani de resta uraţie, lăsând prin testament regatul său Romei. După acceptarea testamentului de către sena t, Mitridate năvăleşte imediat în noua provincie, fiind bine primit de populaţie (73). Lucullus ajunge între timp în Asia, unde organizează o rezistenţă antimitridatică, oprindu-l pe rege în Bitinia. Reocupă întreaga provincie şi îl bate pe rege la Lemnos. Lucullus inv adează Pontul şi asediază în iarna 72-71 Amisosul. La Kabeira, pe Lycos, îl înfrânge pe Mitri ate, care se refugiază la Tigranes al Armeniei. În 70, Lucullus ocupă cele două capitale ale regatului, Sinope şi Amaseia, apoi trece în Armenia, în urmărirea fugarului. În 68 însă lui Lucullus i se ridică toate puterile, devenind un simplu particular (Caesa �r şi Cicero, fiecare cu alte gânduri, fac să fie votată o lege ce transfera lui Pompei înt reaga autoritate deţinută de Lucullus). Mitridate reintră în Pont, însă e aproape septuagena r şi nu mai dispune nici de provinciile din Crimeea, din pricina trădării fiului său, ia r Tigranes, istovit, nu-i mai putea fi de vreun folos. Astfel, Pompei reuşeşte să cuce rească Pontul din nou, alungându-l pe Mitridate în Colchida (66/5); la rându-i, acesta r eintră în posesia domeniilor din Armenia, iar trădătorul său fiu se sinucide, asediat în Pan ticapaion. Mitridate încearcă o înţelegere cu Pompei, dar fără succes. Regalul aventurier, i mun la otravă, sfârşeşte în 63, punând pe un mercenar să-l ştranguleze. În Asia Mică, pe lângă provinciile romane Asia, Cilicia, Bitinia şi Pont rămân câţiva dinaşti clientelari ai Romei: Ariobarzanes în Capadocia, prinţii galaţi puşi sub conducerea lui Deiotarus şi două mici principate în Paflagonia. Istoria Asiei Mici elenistice este înch eiată. Evacuarea Feniciei, Siriei şi Ciliciei de către Tigranes (ocupaţie care în fapt a stăvilit înaintarea arabilor) face posibilă restaurarea, cu asentimentul Romei, a dinastiei seleucide în persoana lui Antioh XIII. Palida domnie a acestuia ia sfârşit în 69, ucis f iind de arabi. În anii 64/63, romanii creează provincia Siria, asigurând coastele ei împ otriva piraţilor şi devenind totodată vecinii imediaţi ai parţilor. Din vechiul Orient elenistic (regatul iudeu fiind transformat într-un stat tributa r Romei, după ce ameninţase interesele acesteia în Siria [63]), organizarea lui Pompei a lăsat să supravieţuiască numai regatul lagid. Urmaşul lui Ptolemeu VIII, Ptolemeu IX Soter II, se reîntoarce în 88 la Alexandria, un de guverna Ptolemeu X, după ce Mitridate capturase în Cos toată descendenţa lagidă (cei do i fii ai lui Ptolemeu IX şi fiul lui Ptolemeu X). Domnia lui se termină în mod obscur către anul 80, în urma unor mişcări sociale în ţară. Cum la Alexandria nu exista nici un succ sor pe linie bărbătească, văduva lui Ptolemeu X se instalează la putere, dar e îndepărtată de olemeu XI Alexandru II, fiul lui Ptolemeu X, scăpat din captivitate şi expediat în gra bă de la Roma de către Sylla. Se pare că acesta răsplătise ajutorul roman printr-un testam ent ce stipula trecerea Egiptului şi a Ciprului în stăpânirea Romei, după moartea sa (repe de survenită în urma unor asasinate de palat), în orice moment ar socoti senatul că este util. Existenţa însă a acestui document a fost contestată încă din antichitate, iar autorită e romane decid ţinerea în rezervă a autenticului sau falsului testament. Între timp, fiii lui Ptolemeu IX sunt răscumpăraţi, iar alexandrinii proclamă pe cel mare rege al Egiptului, iar pe cel mic - suveran în Cipru. Un argument în favoarea autent icităţii testamentului ar fi şi faptul că Ptolemeu XII Auletes este recunoscut de Roma a bia după 20 de ani de domnie, vreme în care bogate daruri s-au scurs de la Alexandri a către malurile Tibrului. În 63, Cicero, în calitatea sa de consul, împiedică votarea une i legi agrare (rogatio Servilia), care viza, între altele, şi Egiptul lăsat moştenire de Ptolemeu XI. Mobilul acestei opoziţii era de a nu îngădui unor adversari politici ca, graţie bogăţiilor ce le-ar putea lua din Egipt, să devină prea puternici. În 59, fratele lui Ptolemeu XIII e deposedat de Cipru pentru că P. Clodius (fratele lui Appius Claudius Pulcher) fusese capturat de piraţi, iar suveranul acestei insu le lagide se dovedise ca făcând parte din complot. Ciprul e transformat în teritoriu r oman, iar M. Porcius Cato din Utica a fost însărcinat cu executarea legii respective , care alipea noul domeniu la provincia Cilicia (58). Auletes (Flautistul) este alungat de alexandrini pentru că acceptase anexarea Ciprului. El îşi găseşte refugiu la... Roma, unde e găzduit de Pompei şi ajutat de acesta să se reîntoarcă în 55 în Egipt. Finanţel sunt ruinate. Auletes promisese 6 000 talanţi lui Caesar pentru recunoaşterea senat ului, 10 000 lui Pompei şi Gabinius pentru reinstalarea din 55. Curtea duce o viaţă de lux, costisitoare, în timp ce în ţară tulburările se ţin lanţ. Terenurile nu mai sunt cultiv te, iar sistemul fiscal e corupt până la ultima expresie. La moartea sa (51), Aulete s lasă moştenitor pe Ptolemeu XIII şi pe Cleopatra VII, căsătorită apoi cu Ptolemeu XIV, fra tele lui Ptolemeu XIII şi, în fine, domnind alături de Ptolemeu XV, copilul ce l-a avu t cu Caesar (Caesarion). După asasinarea dictatorului, se întoarce de la Roma în Egipt , începând binecunoscutul episod al legăturii cu Marcus Antonius. Cleopatra e prima su verană lagidă care vorbeşte egipteana. Împăcarea dintre Antonius şi Octavian în 40 îi dă celu tâi puteri asupra Orientului, pe care visa - ca altădată Antioh cel Mare - să-l transfor me într-un imperiu romano-elenistic cu centrul în Egipt, unde de altfel îşi şi asigurase s uccesiunea prin doi gemeni, Alexandru Helios şi Cleopatra Selene, cu care-l dăruise Cleopatra. �Zilele de după înfrângerea de la Actium (31), care-i sunt şi cele din urmă, Antonius le pe trece în Egipt. Debarcarea lui Octavian pune capăt idilei „de pe malurile Stixului” şi în ac elaşi timp existenţei ultimului regat elenistic (30), transformat în provincie romană (d epinzând mai târziu direct de împărat, considerat succesor legitim al faraonilor şi Lagizi lor). DISLOCAREA ECONOMIEI ELENISTICE Deseori factorul economic a decis asupra celui politic. Din păcate, despre ultima perioadă a istoriei elenismului, cunoştinţele noastre sunt în multe domenii insuficiente pentru a înţelege cauzele intime ale atâtor schimbări radicale, ale atâtor mutaţii pe planu l politicii interstatale. Intensificarea prezenţei Romei în Mediterana orientală a avu t drept consecinţă o puternică reacţie din partea nu numai a regatelor elenistice, ci şi a regiunilor extraelenistice, înglobate în sfera comercială a acestora. Apariţia ultimulu i mare campion al rezistenţei antiromane, Mitridate, succesul repurtat de el în toată lumea greacă a vremii pot fi explicate prin interesele diverse, dar convergente al e complexei economii elenistice, dislocate din făgaşele ei uneori multiseculare, int erese ce vizau recuperarea unor poziţii pierdute. Chiar înainte însă de perioada dominaţie i romane, economia elenistică este puternic perturbată de scăderea puterii de cumpărare a populaţiei, ca urmare a sărăcirii acesteia. Cercul vicios se închide dacă ne gândim că pricina situaţiei consta în neîncetatele războaie se purtau cu mari sacrificii de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale. Încă din secolul II I, economia Greciei propriu-zise îşi diminuase ritmul de producţie din pricina apariţiei unor importante centre meşteşugăreşti în regiunile care mai înainte constituiau o bună piaţă esfacere a mărfurilor elene. În secolul II, Grecia continua să deţină o oarecare poziţie pri vilegiată în producerea ceramicii de tip „megarian”, boluri răspândite din Beoţia şi Attica p dul Italiei, Alexandria, sudul Rusiei, Pergam şi Delos. Spre deosebire de veacul p recedent (mai degrabă de prima jumătate a acestuia), secolul II este caracterizat pr in producţia pe scară mare a „facsimilelor”, prin dezvoltarea în consecinţă a industriei cera icii şi sticlei, prima căutând a imita vasele de metal, cea de-a doua, vasele sau prod usele din piatră semipreţioasă. Creşterea necontenită a cerinţelor, dar în acelaşi timp şi sc puterii de cumpărare au impus fabricarea de mare serie, imitând unicatele în bronz sau argint, inaccesibile unei clientele modeste. Podoabele ieftine vor fi decorate cu sticlă colorată turnată, imitând intaliile şi cameele (vezi capitolul O virtuozitate a artei elenistice: artele miniaturale), iar tehnica îmbrăcării cu foiţă de aur a materialel or ieftine (cum ar fi argila arsă) va constitui un răspândit expedient simulând masivita tea. Sfârşitul elenismului este marcat, în ceea ce priveşte străvechiul meşteşug al olăritului, de scoperirea în Asia Mică şi Egipt a ceramicii cu glazură, repede răspândită atât în estul cât l Mediteranei. De asemenea, una din marile invenţii în domeniul meşteşugurilor este cea a sticlei suflate, realizată pentru prima oară în Siria şi Egipt în a doua jumătate a sec. I . În aceste timpuri, în Orient asistăm la o însemnată modificare a căilor comerciale. Mai bine de un secol comerţul seleucid a fost îndreptat către Asia Mică şi Grecia, folosind drumur ile terestre ce străbăteau Anatolia spre marile porturi Efes şi Milet. Situaţia s-a menţin ut chiar după ce Asia Mică a ieşit de sub stăpânirea Seleucizilor (după pacea de la Apameea) . În a doua jumătate a sec. II şi, mai precis, după dispariţia dinastiei de la Pergam, com erţul sirian se dirijează către porturile Feniciei, Tir şi Beritos, ce aveau puternice r elaţii cu Italia şi Delosul. Scăderea puterii de cumpărare în Grecia şi Asia Mică şi creştere Italia şi lumea occidentală explică această deviere care, la rândul ei, ne lămureşte asupra orinţei Romei de a stabili o provincie în Cilicia, pentru a pune capăt pirateriei ce îng reuna şi periclita schimburile comerciale. După reconstruirea de către Caesar a Corintului, Delosul decade brusc, căci toate căile spre Occident (din Siria, Anatolia şi Pont) îşi stabilesc punctul lor nodal în străvechiul centru renăscut din ruinele în care-l prefăcuse Mummius. O dată ce rolul său în politica in ternaţională încetase (vezi p. 81) Rodosul rămâne un port de escală, fără să decadă ca Delosu fără a avea vreun rol comercial deosebit. În noua lume ce-şi anunţase zorii, locul de frunte în negoţ îl deţin, pe lângă porturile siri feniciene, Alexandria, porturile din Asia Mică, Corintul şi porturile din sud-estul şi �sud-vestul Italiei. Orientarea tuturor bunurilor Orientului, cât şi a celor proveni te din Grecia, este de aici înainte spre Italia, mare consumatoare, ce va deveni f oarte repede şi o însemnată producătoare de uleiuri şi vinuri. Egiptul, altădată model de organizare economică de stat, ajunge într-o situaţie deplorabilă din pricina neîncetatelor conflicte dinastice şi a diminuării autorităţii şi puterii regale. Anarhia domneşte în toate domeniile. Locuitorii sunt jefuiţi în plină zi, fără ca nimeni să ervină. Ptolemeii emit numeroase decrete de amnistie privind crimele de care se făcu seră vinovaţi participanţii la răscoalele ce se ţineau lanţ, în intenţia de a normaliza stare e lucruri din ţară. Influenţa şi ascendenţa băştinaşilor se fac din ce în ce mai simţite, dar nţa dintre grecii privilegiaţi şi egipteni nu dispare. Elenizarea însă a unui mare număr de autohtoni forţează din interior restructurarea grecităţii egiptene. Birocraţia lagidă se dedă la excese: agenţii regali sunt adesea mai regalişti decât regele în uşi, creând o perpetuă stare de conflict între puterea supremă şi administraţie. Populaţia muncitoare de la ţară, alcătuită mai ales din soldaţi băştinaşi (máhimoi, ce revend ulte drepturi, după ce au luat întâia oară parte la o bătălie - Rafia) se împuţinează, deoare eştia părăsesc locurile lor de baştină, preferând a se deda la jafuri decât a munci din greu entru aproape nimic. Rărirea mâinii de lucru la sate pe de o parte, iar pe de alta a patia ţăranilor prost retribuiţi au dus la deteriorarea instalaţiilor agricole (diguri, canale, bazine etc.) şi, în consecinţă, la scăderea vertiginoasă a producţiei. Pentru a-şi ac ri nevoile de hrană zilnică, felahii sustrăgeau grâne şi plante oleaginoase din cotele dat orate statului, practicând culturile facile alimentare, în detrimentul celor grele, industriale. Ei anulau astfel planificarea centrală, minând economia şi autopauperizându -se indirect. Identică era situaţia în marile ateliere meşteşugăreşti. Deoarece guvernul dăduse agenţilor l iberă în jurisdicţia fiscală, aceştia se dedau la spolieri de tot felul, oprimându-şi subordo aţii care, la rândul lor, asupresc lucrătorii. Cumularea de funcţii, nepotismul, controa lele „inopinate” ştiute dinainte şi măsluite, sunt caracteristice birocratismului egiptean al epocii. Deşi producţia cerealieră scade, Egiptul continuă totuşi a fi prezent pe piaţa egeeană, prin xporturile de papirus, in şi sticlă. Italia şi vestul mediteranean cumpără din Egipt produ se de lux şi mărfuri importate din Somalia, Arabia şi India. Relaţiile Alexandriei cu De losul, până la prăbuşirea acestuia, sunt deosebit de active, astfel explicându-se răspândirea mărfurilor ei în Pont, unde aflăm totodată şi numeroşi neguţători alexandrini. În concluzie, cauzele decăderii economiei egiptene la sfârşitul elenismului sunt: opresi unea economică a populaţiei muncitoare; împărţirea populaţiei în două grupe: una privilegiată al şi economic (formată din străini), iar alta tratată de administraţie ca sursă de venit (a utohtoni: ţărani, mici meşteşugari); antinomia existentă în structura socială, economică şi p că a Egiptului ( - pólis-hóra, gê basiliké -gê en afései, laoí - héllenes) şi, în fine, inefi cândă a maşinii birocratice care a învăţat de-a lungul secolelor cum să tundă fără să jupoaie bilă la revoltele continue, dar de nici un folos în cazul refuzului de a lucra şi al l ipsei de randament ca ultimă şi disperată formă a protestului celor mulţi împotriva exploatăr i. Am urmărit, în decursul atâtor pagini, istoria politică, economică şi socială a lumii elenist ce, în intenţia de a ilustra trecerea de la existenţa singulară a cetăţii-stat la integrarea acesteia, datorită expansiunii macedonene, într-un vast complex - necunoscut mai înai nte nici unei regiuni, nici unei perioade a istoriei antice - „imperiul” lui Alexand ru cel Mare, ce a generat apoi marile şi micile regate, rămase în graniţele de interese şi relaţii ce le schiţase marele cuceritor. „Imperiul” s-a vădit repede, după dispariţia creatorului său, a fi un simbol. Aceasta nu înse mnă însă că cetăţile greceşti s-au reîntors la statutul lor de la jumătatea veacului V. Regat lenistice au creat un cadru general statal în care, în majoritatea cazurilor, pólis-ur ile greceşti şi-au menţinut autonomia, viaţa cetăţenească nefiind desfiinţată, ci reorientată efort colectiv. „Imperiul”, care va şterge aproape total autonomia cetăţilor greceşti, reducând-o la limitele celei de care dispun municipalităţile moderne, va fi cel roman. Dar succesiunea elen ismului va constitui obiectul unui capitol final (Zorile unui nou imperiu). �CONŞTIINŢA ISTORICĂ A ELENISMULUI I A vorbi de existenţa unei filozofii a istoriei, nu numai în epoca elenistică, dar chia r în antichitatea greacă clasică, înseamnă a căuta conturarea unui subiect ce nu poate avea o consistenţă reală. S-a afirmat, pe de altă parte, de multe ori cu tărie că grecii epocii c lasice, cât şi ai celei postclasice, nu aveau sentimentul istoriei pentru că nu poseda u noţiunea de timp ca dimensiune a realităţii sociale. Această din urmă aserţiune este o exagerare aparţinând secolului trecut, dar reluată încă şi sinteze de natură eseistică ce o folosesc ca piatră de temelie în argumentaţii pe cât de fr umoase şi seducătoare, pe atât de subiective şi retorice. Întreaga literatură şi gândire grec că, şi nu vom zăbovi aici pentru a aduce exemple, este străbătută de sentimentul istoriei, e vident al istoriei micii unităţi politice care o constituia statul-cetate, cu tradiţii le sale religioase, mitice şi culturale. Dar dacă în vremurile dinaintea lui Alexandru cel Mare istoricii greci, de cele mai multe ori şi mari călători, concepeau istoria l umii locuite ca o însumare de istorii separate ale unor regiuni bine delimitate, c ivilizaţiei elenistice îi este caracteristică o nouă formă, o nouă metodă de a gândi istoria, re, implicit, trebuia să fie universală (imperiul lui Alexandru era un factor comun al grecităţii şi al unor vaste teritorii extraelene) şi sincronică, ca urmare a strânselor l egături politice şi economice ce duceau la interdependenţa evenimentelor în noua oikuméne (lumea locuită), ale cărei hotare fuseseră mult lărgite. Deci nu despre o filozofie a istoriei proprie civilizaţiei elenistice şi nici de un sentiment al istoriei în aceste vremuri (adevăr ce nu are nevoie de demonstraţie) vom vorbi în paginile ce urmează, ci despre conştiinţa istorică a elenismului ca fenomen defin itoriu al unor timpuri şi al unor oameni care-şi dădeau seama de importanţa faptelor ce le săvârşeau. Am putea spune că epoca însăşi era conştientă de grandoarea şi complexitatea ei e aştepta din partea istoricilor ce o ilustrează la spectaculare sinteze, care, pent ru noi modernii, şi-ar găsi în mod firesc locul în capătul sau în încheierea oricăror lucrări ate muzei Clio. ISTORIE, MIT, PARADOX EXEMPLAR ŞI UTOPIE Conştiinţa istorică a acestei epoci nu se degajă însă numai din scrierile cu caracter istori c propriu-zis, care de altfel, în covârşitoarea lor majoritate, nu au mai ajuns până la no i, ci şi din opere felurite, în special filozofice, unde sunt discutate conceptele d e libertate, de sclavie, de progres etc. Alexandru, cel dintâi a marcat în domeniul istoriografiei elenistice importanţa excepţio nală a cuceririlor sale, atunci când, pe lângă savanţii de tot felul ce-i ataşează expediţiei sia, ia cu sine istorici ca Onesicritos sau Calistenes. Relatările lor, ca şi ale mu ltora dintre apropiaţii regelui, sunt fie jurnale, fie comentarii, fie scrieri ist orico-politico-geografice; asupra lor însă nu putem judeca după simpla menţiune a titlur ilor, doar ele păstrate. Cum unul dintre ei (Calistenes) era elev şi rudă a lui Aristo tel şi cum acesta din urmă a fost şi profesorul lui Alexandru, ne putem uşor închipui cont extul general al unor scrieri ce vor fi reflectat măcar în parte mentalitatea epocii , pe care o găsim creionată în înseşi părerile filozofului de la Stagira asupra istoriei{qlu etip title=[] } R. Weill, Aristote et l'histoire, Paris, 1960.{/qluetip}. Marele peripatetician este cel dintâi care, în gândirea greacă, disociază filozofia de ştiinţ le naturii şi de celelalte ştiinţe sociale, fără însă a se ocupa de istorie ca de o ştiinţă a e aceea, preţioase date asupra statelor antice le găsim în Politica; ele se aflau şi în co nstituţiile cetăţilor greceşti pe care le redactase ca material documentar (pierdute în într egime, cu excepţia Constituţiei Atenei). Doctrina aristotelică conţinea teoria exprimată p rin aşa-numita cazualitate a sincronismelor şi prin concepţia asupra politicii ca cerc etare, în care erau cuprinse şi studiile istorico-geografice. O sistematizare defini tivă a activităţii istoriografice, crede Santo Mazzarino{qluetip title=[] } Il pensie ro storico classico, Bari, vol. I, p. 483.{/qluetip}, s-a produs când lumea antică a reuşit să elaboreze conceptul de canon al istoricilor, ce trebuia să formeze obiectul unui studiu, al unei critici istorice, putând constitui, în acelaşi timp, şi un model d emn de urmat. Originile unui atare concept pot fi căutate în vremea lui Alexandru şi d eci a lui Aristotel, dar se conturează definitiv, sub influenţă stoică, în a doua jumătate a sec. III. Lui Aristotel însă îi era dragă opoziţia (pe care a încercat, fără succes de altfe să i-o cultive şi lui Alexandru) între europeni, popoare „puternice şi războinice”, şi asiati - „popoare slabe şi reflexive”. Din punct de vedere aristotelic, expediţia în Asia era sor �tită unei depline reuşite, prin natura însăşi a tipurilor umane care urmau să intre în contac . Realitatea însă, prin insolitul ei, prin fabulosul regiunilor învecinate Indului, pr in periplul extraordinar al lui Nearhos, a impresionat puternic minţile celor ce a u participat la expediţie. Cinicul Onesicritos vede în ţara lui Musicanos, situată în dreapta Indului, imaginea ide ală a unui stat, o utopie, cum ar spune Morus, unde nu exista sclavie, ai cărui locu itori erau oameni blajini, fără gustul gâlcevii: gimnosofiştii. Minunilor vegetaţiei şi ale faunei (termitele uriaşe) li se adaugă cele ale oamenilor. Calanos (Kalyana) îl însoţeşte pe Alexandru şi, ca bun brahman, îşi încheie viaţa dându-se pradă flăcărilor în faţa macedoneni nu fără a-i spune mai înainte regelui că se vor întâlni la Babilon. Mitul devine realitate, iar realitatea, la rândul ei, se mitizează, astfel încât concept ul de istorie sacră al lui Evhemeros nu ne mai pare anacronic într-o vreme ce urmează, în fapt, demitizării mitului de către sofişti sau satirizării zeilor de către Euripide. Expediţia, care îmbracă pe parcurs, atât prin temerarul realizărilor, cât şi prin excepţional decor al teatrului acţiunii, haina tot mai densă a mitului, este ea însăşi în desfăşurarea ei dramă, o dramă istorică. Pentru moderni cuvântul dramă are un înţeles precis; pentru cei vech el însemna orice acţiune comportând „personaje” sau actori. Tonul acesteia poate fi mai d egrabă cel românesc, căci şi astăzi, în ce priveşte istoria lui Alexandru, tradiţia veridică ragmatică se împleteşte strâns cu cea fantastică (retorică sau dramatică), din pricină că via roului se afla sub dublul semn al divinului (fiu al lui Ammon şi ipostază a lui Dion ysos) şi al realităţilor omeneşti. Este suficient să ne amintim de orgia dionisiacă de la Parsa şi de incendierea palatul ui lui Xerxes pentru a înţelege sărbătorirea Dionisiilor la Ecbatana în 324, printre altel e şi cu o dramă satirică istorică (unica de acest fel cunoscută în toată literatura greacă), itulată Agén (Vinovatul) şi datorată probabil unui poet minor, pe nume Python. Preferinţa lui Alexandru pentru ditiramb şi dramă este explicabilă deoarece el însuşi, ca înc rnare a lui Dionysos, era implicit eroul principal, iar accentul căzând pe dramă, deci pe acţiunea istorică, se reliefa astfel partea eroică a numen-ului divin al regelui. Fiu al Olimpiadei, ea însăşi ferventă participantă la misterele dionisiace, Alexandru divi nizează noţiunea de mamă, creând în jurul acestui cult încă un mit: pe mama lui Darios III o espectă nu atât ca mamă a duşmanului învins, cât ca mamă al cărei fiu regal se consideră şi d re a moştenit în mod legitim stăpânirea Asiei. Când aceasta află de moartea lui Alexandru, d e durere se lasă ea însăşi să moară de foame. În relatarea vieţii lui Alexandru, mitul merge mână în mână cu paradoxul. Ca şi la Herodot, d totuşi într-alt chip decât la părintele istoriei, paradoxul istoriografilor lui Alexandr u nu este prelucrarea unei informaţii indirecte, obţinute de la călători mai mult sau ma i puţin mitomani; el este rodul fie al unor exagerări, fie mai degrabă al neînţelegerii ro sturilor intime şi a faptelor unei lumi ce era străină participanţilor la epocala expediţi e. Astfel, opera lui Onesicritos, ca şi cea a lui Cleitarhos din Alexandria vădesc u n gust pronunţat pentru paradox. Celebru este paradoxul relatat de istoricii ulter iori, ce se pare că au avut ca izvoare opera celor doi antecitaţi, în care se povesteşte întâlnirea dintre Alexandru şi Talestris, regina amazoanelor, în 328/9! Optica paradoxului va fi stat, fără îndoială şi la baza conceptului de „minune” a lumii, cum rau, de pildă, socotite unele din construcţiile sau operele de artă plastică, ce prin fr umuseţea lor întreceau imaginaţia şi puterea de creaţie a minţii şi mâinilor omeneşti. Aceste u în număr de 7, cifră ce în pseudoştiinţa elenistică era asociată cu numărul sferelor planet după cum tot 7 erau înţelepţii cei mai de seamă. Preferinţa pentru canoane, atât de mult răs te în epocă, este şi ea un ecou al mentalităţii paradoxului exemplar. Mitul şi paradoxul au făcut posibilă reinterpretarea în sens eroic a divinităţii, urmând un p oces similar dar catabasic (de sus în jos), prin raport cu cel al divinizării lui Al exandru, pornit de la erou (prietenul Hefaistion, când moare, este tratat ca erou, ca semizeu, în urma consultării oracolului lui Ammon). Pentru Evhemeros (către 280) e usébeia sau cinstea datorată zeilor îmbracă o formă cu totul diferită de cea a primei jumătăţ ec. IV. El făcea deosebirea între zeii cereşti şi cei pământeni, afirmând că descoperise în u a Panhae o stelă de aur, pe care erau săpate faptele pământeşti ale lui Cronos şi Zeus, care ar fi fost regi vestiţi. Evhemeros dă operei sale numele de Sfântă scriptură (Hierà anagrafé , marcând astfel, o dată mai mult, legătura pe care istoriografia elenistică de astfel d e factură o stabilea între mit şi utopie. Dar dacă personalitatea „noului Ahile” imprimă istoriografiei elenistice nota de mitogra �fie, paradox şi evhemerism, nu mai puţin tot ea este aceea care pune în faţa istoricilor contemporani ai marelui erou, cât şi a acelora aparţinând veacurilor următoare ale epocii ce ne interesează problema deosebirii dintre istoria adevărată şi istoria falsă. Cercetarea istorică (historikón) rezultă dintr-o clasificare a activităţii criticii inspir ate de şcoala stoică din Pergam, al cărei reprezentant (e drept, dintr-o epocă mai târzie) este Crates din Malos. Această clasificare era făcută din punctul de vedere al studiu lui gramaticii. Prima parte era în amintita viziune logica (studiul expresiilor fo losite de poeţi sau de istorici); a doua diviziune era tribica (studiul limbii, al figurilor de stil şi al caracterelor atât în poezie cât şi în istorie); în fine, al treilea ompartiment era al cercetării istorice (historikón) care se ocupa de tratarea acelei materii ce nu era supusă regulilor metodicii (amétodos hýle). Cu alte cuvinte histori kón sau cercetarea istorică avea drept obiect un material nesupus regulilor metodici i, o materie stufoasă, greu controlabilă, în care faptul istoric adevărat, real, coexist a în mod nediferenţiat cu mitul şi paradoxul, aşa încât imensa erudiţie a celui ce s-ar fi co sacrat relatării evenimentelor unei perioade sau vreunei regiuni nu i-ar fi fost d e nici un folos, opera produsă fiind în mod implicit un câmp plin de buruieni şi tufişuri. De unde şi nevoia de a face o distincţie în noianul de date, considerându-se că istoriei a devărate îi aparţin evenimentele controlabile prin documente, iar celei false bagajul de închipuiri (plásmata) şi de mituri. În istoriografia greacă această distincţie nu mai cons ituia, după apariţia operei lui Tucidide, o noutate în felul de a concepe istoria. Teo retizarea problemei este semnificativă însă ca indiciu al reacţiei faţă de caracterul mitico -istoric al unei bune părţi a istoriografiei lui Alexandru. Civilizaţia elenistică, având simţul unităţii spaţiului, al ariei ei de iradiere, îl are impl t şi pe acela al unităţii istoriei, fapt verificabil atât în opera lui Polibios, cât şi în ac a istoricilor geografi de la începutul şi sfârşitul elenismului. Nu suntem astăzi în situaţia să judecăm noi înşine lucrările celor care, contemporani cu Alex ru şi cu diadohii, au participat şi au scris despre evenimentele cărora le-au fost mar tori; toate acestea au pierit în cursul vremurilor, dar nu înainte de a constitui su rse documentare ale unor scrieri târzii, păstrate, de asemenea, fragmentar. Astfel, compun memorii, jurnale, pamflete sau lucrări istorice mai ample, în care de multe ori fabulosul e precumpănitor, Ptolemeu din Pela (Soter), viitorul rege al Egiptului, Aristobul din Casandreea (care servise în armata lui Alexandru), Calist enes (nepotul lui Aristotel), Eumenes din Cardia (secretar al regelui şi redactor al jurnalului oficial), Diodotos din Eritreea (asistent al lui Eumenes), Hieroni mos din Cardia, Hares din Mitilene, Cleitarhos din Alexandria (ofiţer în armata mace doneană sub Alexandru), Onesicritos (pilot al galerei regale pe Indus), Nearhos (a miral şi prieten apropiat al regelui), Anaximene din Lampsacos, Marsias din Pela ( crescut de Alexandru), Dicearhos din Mesana (elev al lui Aristotel), Efipos din Olint, Aristotel din Cipru, Policleitos din Larisa, Hegesias din Magnesia, Timai os din Tauromenion, Filarhos din Naucratis, Satiros din Alexandria, Hermipos din Siciona, Duris din Samos, Agatarhides din Alexandria, Karistios din Pergam, Asc lepiades, Androstene, Medios şi Hegesandros. Puţinele fragmente ale operelor celor m enţionaţi au fost strânse de C. Müller{qluetip title=[] } Fragmenta historicorum graecor um; Felix Jacoby, Die Fragmente der Griech. Hist, I-III, Berlin, 1929—1943.{/qluet ip} şi mai recent discutate de W. W. Tarn{qluetip title=[] } Alexander the Great, II, Sources and Studies, Oxford, 1950.{/qluetip}. Pentru istoria lui Alexandru, cercetătorul modern are în faţă trei tradiţii: una ştiinţifică, prezentată de Arrian (epoca lui Antoninus Pius), alta vulgară, transmisă de Diodor din Sicilia (sec. I), de abreviatorul lui Trogus Pompeius (epoca lui Augustus) - Iu nianus Justinus (epoca sfântului Augustin) şi de Quintus Curtius (nu se ştie când a trăit; se presupune că între Claudius Goticul şi Teodosius). O a treia tradiţie e reprezentată d e Plutarh (sec. I e.n.), care se inspiră din surse inegale. Având în vedere că Efemeridele (jurnal oficial), redactate de Eumenes din Cardia, ajut at de Diodotos din Eritreea, au fost, după tradiţie, lăsate pradă flăcărilor în cortul lui Eu enes, în 325 (o altă tradiţie spune că ele nu au ars în întregime şi chiar dacă ar fi ars, Ca tenes apucase să extragă un rezumat), Ptolemeu (Soter), Nearhos şi alte înalte personaje din anturajul lui Alexandru îşi redactează lucrările graţie accesului pe care îl au la arhi vele regale. �Tradiţia ştiinţifică, reprezentată de Arrian, se bazează tocmai pe aceste scrieri, în timp ce vulgata se întemeiază pe istoria (nu pe rezumatele Efemeridelor) linguşitoare şi fantast ică a lui Calistenes, reutilizată, către 310, de Cleitarhos din Alexandria. Pe Cleitar hos şi pe alţi autori de mâna a doua şi a treia se întemeiază Diodor din Sicilia, Trogus Pom peius şi Quintus Curtius. Scăderile istoriografiei lui Alexandru, atât cât putem deduce din fragmentele păstrate s au din informaţiile indirecte, sunt în mare, de două feluri: fie că autorii însemnărilor aco rdau multă importanţă lucrurilor nesemnificative, cum ar fi, de pildă, luxul extraordina r al regelui (tryfé) şi al curtenilor săi, fie că îşi aţinteau exclusiv atenţia asupra persoa lui Alexandru, în bătălie sau în viaţa de curte, astfel încât ansamblul evenimentelor de sea este trunchiat şi redus numai la desfăşurarea acţiunilor eroului unic al acestor relatări. De unde implicit şi lipsa unei perspective istorice, ca şi originea acelei mentalităţi ce se păstrează până la sfârşitul elenismului şi se manifestă atât în istorie, în literatură, ume că personalitatea conducătorului politic şi militar este decisivă în desfăşurarea evenime telor. În realitate, această mentalitate avea şi alte rădăcini, mult mai puternice decât cel e livreşti, împlântate în condiţiile politice şi sociale ale epocii. Trecând de la istoriografia lui Alexandru la cea a întregii perioade elenistice, ne găsim, cu rare, dar valoroase excepţii, tot pe un teren populat mai mult cu nume decât cu opere. Timaios din Tauromenion (sec. IV-III) în ale sale Istorii se referă la Oc cidentul grec, ducând relatarea evenimentelor până în anul 264, de unde îşi va începe istoria Polibios. Hieronimos din Cardia, a cărui operă cu titlu necunoscut începe la 323 şi se t ermină cu relatarea morţii lui Piros în 272, trăieşte în secolele IV-III şi este folosit de D odor din Sicilia (cărţile XVIII-XX). Filarhos din Atena sau Naucratis trăieşte în a doua j umătate a sec. III şi compune 28 cărţi de Istorii, începând cu invazia lui Piros în Pelopones urmărind istoria lumii elenistice până la moartea lui Cleomenes III, regele Spartei. Cronologic, el continuă opera lui Hieronimos din Cardia, iar din punct de vedere p olitic se află de partea Spartei; deci, dacă opera sa ni s-ar fi păstrat, ar fi fost u n preţios ajutor în stabilirea obiectivităţii lui Polibios, cunoscut demnitar şi admirator al Ligii aheene. Opera lui Polibios, intitulată Istorii, ni s-a păstrat fragmentar. Ea este o continu are, sub raport cronologic numai, a istoriilor lui Timaios, mergând până la lupta de l a Selasia (moartea lui Cleomenes III, 221). Duris din Samos era discipol al lui Teofrast, istoric, poligraf şi om politic, con temporan cu Demetrios din Faleron. Operele sale Makedoniká şi Viaţa lui Agatocles au f ost criticate încă din antichitate; din nefericire, amândouă s-au pierdut. Posidonios di n Apameea, născut către 135, moare la Rodos în 50. Discipol al lui Panaitios, trăind ca şi Polibios în anturajul Scipionilor, a încercat să continue opera înaintaşului său filolatin, termenul inferior al Istoriilor sale fiind poate campaniile lui Pompei în Orient. De aleasă formaţie stoică, Posidonios, ca autor al unei opere istorice, a încercat să red ea lumea vremurilor la care se referea, aidoma unui organism viu, aflat în continuă mişcare. Despre periegeţi, biografi, autori de comentarii va veni vorba ceva mai jos, înainte de a ne ocupa de istoricii şi istoricii-geografi de la sfârşitul epocii elenistice: D iodor din Sicilia, Dionis din Halicarnas şi Strabon. Figura centrală a istoriografiei elenistice este Polibios, în acelaşi timp teoretician şi practician al istoriei. Metoda sa istorică şi-o defineşte, prin contrast cu a lui Ti maios, despre care avem ştiri mai ample tocmai graţie acestui fapt. TIMAIOS ŞI POLIBIOS Născut pe la jumătatea sec. IV, Timaios este alungat din patria sa, Tauromenion, de către Agatocles, tiranul Siracuzei. Timp de 50 de ani trăieşte la Atena, apoi, către sfârşit ul vieţii, revine la Siracuza, pe lângă Hieron II, pentru a muri în vârstă de aproape 100 de ani. Profitând de exilul său la Atena, se consacră, ca şi Tucidide, redactării unei opere istor ice. Este vorba de Istoria Siciliei, în 45 de cărţi, şi de Istoria lui Piros, care se înch eie în 264, la începutul primului război punic. Timaios este un mare erudit, un devora tor de documente, pe care le judecă cu un ascuţit simţ critic, adoptând o poziţie independ entă faţă de opiniile emise anterior. E drept că nu e, ca Polibios, om de stat şi expert m ilitar, însă pentru aceste lipsuri nu merită nenumăratele reproşuri pe care urmaşul i le fac �e în cursul cărţii a XII-a, din care ne-au rămas mai multe fragmente. Polibios îl acuză de i gnoranţă, parţialitate, superstiţie, minciună şi şarlatanie; prea multe vini pentru