Tehnica Elaborarii Actelor Normative-referat

  • View
    609

  • Download
    0

Embed Size (px)

Transcript

TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE Prezenta actului normativ in sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul activitatii constructive desfasurate de organe specializate, abiIitate prin Constitutie, legi sau regulamente cu competenta normativa (cu dreptul de a elabora norme cu putere general-obligatorie). Aceste organe poarta denumirea de organe legiuitoare (denumite si 'legiuitorul' sau 'legislatorul') si ele sunt, inainte de toate, organele puterii legiuitoare, indreptatite sa reglementeze primar si originar relatiile sociale fundamentale dintr-o societate, sa organizeze ordinea juridica a unei natiuni sau a unei comunitati de natiuni. Activitatea acestor organe se desfasoara in conformitate cu anumite reguli de tehnica juridica si potrivit cu scopurile generale, impuse de buna functionare a mecanismului social, de coexistenta a libertatilor sociale. 1. NOTIUNEA TEHNICII JURIDICE Crearea dreptului, in baza necesitatilor pe care viata le infatiseaza, reprezinta o actiune de mare rezonanta sociala si cu adanci implicatii in derularea normala a raporturilor esentiale dintre oameni. In acest proces, un rol, daca nu exculsiv, cel putin fundamental, il are mai ales in societatile moderne cunoasterea stiintifica, teoria juridica. Au, de asemenea, importanta lor, procedeele tehnice, artificiile, modalitatile practice de constructie normativa. Prin intermediul acestora, cerintele vietii sociale imbraca forma specifica a reglementarilor legale. Pentru ca realitatile sa poata primi reglementare juridica trebuie ca inteligenta sa in 737j99h tervina spre a le face accesibile spiritului omenesc. Datorita caracterului sau imperativ, dreptul cere o precizie si o sistematizare pe care numai perceptele intelectuale i le pot da. Prin generalizari si abstractiuni, tehnica juridica tinde la economia gandirii sau a mijloacelor. Din faptul ca dreptul este 'construit' nu trebuie dedus ca aceasta constructie ar putea fi edificata in mod arbitrar. Legiuitorul nu extrage regula din neant si nu o edifica in vid. Creatia juridica este o opera a ratiunii care apreciaza faptele, relatiile si, in general, toate realitatile care intereseaza ordinea sociala, securitatea raporturilor umane, 'binele public'. Ideea in conformitate cu care trebuie operata distinctia necesara intre stiinta si tehnica, merita a fi retinuta. In cadrul acestei distinctii stiinta supune investigatiei mediul social ce solicita interventia legiuitorului, iar tehnica determina modalitatile prin care aceasta interventie devine posibila, prin actiunea nemijlocita a legiuitorului. Retinand aceasta distinctie, consideram ca nu poate fi vorba, in nici un caz, de o rupere a acestor

doua preocupari, ci, dimpotriva, ar trebui sa se vorbeasca despre unitatea actiunii stiintifice si tehnice in procesul elaborarii normativ-juridice, unitate in care operatiile stiintifice asigura cadrul esential de rationalitate care previne voluntarismul creatiei, interventia subiectiva, nefondata pe cunoastere, a legiuitorului. Tehnica prin procedeele sale, indelung si migalos conturate, proiecteaza modelele de conduita, fixeaza aceasta conduita in raport de categoriile de subiecte participante si in legatura cu anumite categorii de valori ce trebuie ocrotite prin mijloace specifice juridice[1]. Intr-un asemenea cadru de intelegere, stiinta juridica se preocupa si de crearea dreptului, ea nu este o simpla 'juristica' care sa fie preocupata doar de ce este dreptul si cum este si cum nu ar trebui sa fie. In concluzie, tehnica juridica constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor, artificiilor prin care necesitatile pe care le infatiseaza viata sociala capata forma juridica (se exprima in continutul normei de drept) si se realizeaza apoi in procesul convietuirii umane. Continutul notiunii de tehnica juridica ne apare astfel ca deosebit de complex, el implica momentul receptarii de catre legiuitor a comandamentului social, aprecierea sa selectiva si elaborarea normei (tehnica legislativa), dar cuprinse, de asemenea, si momentul realizarii (transpunerii in viata) a normei de drept construite de legiuitor (tehnica realizarii si interpretarii dreptului). 2. NOTIUNEA TEHNICII LEGISLATlVE Tehnica legislativa este parte constitutiva a tehnicii juridice si este alcatuita dintrun complex de metode si procedee, menite sa asigure o forma corespunzatoare continutului (substantei) reglementarilor juridice. Uneori se confunda tehnica juridica cu legiferarea (cu tehnica legislativa), printr-o reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborarii normative. Tehnica legislativa priveste, strict, construirea solutiilor normative de catre legiuitor, actiune ce se prezinta ca o sinteza si un bilant al experientelor dobandite in trecut de participantii la viata sociala, experiente filtrate din perspectiva judecatilor de valoare a legiuitorului. Pentru a putea intra in exercitiul practic al administratiei justitiei, stiinta legislatiei formuleaza mai intai ideile, principiile calauzitoare ale dreptului pozitiv. In acest fel, legiferarea cunoaste doua mari momente: a) constatarea existentei situatiilor sociale ce reclama reglementare juridica; b) desprinderea idealului juridic, care trebuie sa se aplice acestor situatii in functie de constiinta juridica a societatii[2].

Actiunea legiuitoare implica tendinta de schimbare, de inovare a unor solutii juridice normative noi, apreciate ca superioare, sau mai bune decat solutiile de reglementare existente. Modul de apreciere al legiuitorului, scara sa proprie de valori, mijloacele de care se serveste, sunt foarte variate si depind de un numar mare de factori. Misiunea legislativa poate avea caracterul de institutie permanenta sau de delegatie ocazionala. Regula de drept nu poate ajunge la o forma tehnica satisfacatoare, sau cel putin suficienta, decat prin actiunea constienta a legiuitorului. In acelasi timp, insa, trebuie prevenit exclusivismul metodologic; dreptul nu trebuie redus la o simpla punere in forma (dictata de metode si reguli tehnice specifice) a 'dat'-ului social. El presupune, pe langa maiestria legiuitorului, luarea in considerare a influentei sistemului de valori, fiind intr-un anume sens o rezultanta a acestui sistem. Pentru acest motiv, arta de a formula legi este extrem de dificila si cere nu numai o serioasa informatie, ci si un sentiment de utilitate sociala si un fel de intuitie pe care nu o au decat putini oameni. A legifera a devenit element central si definitoriu al activitatii statului, a devenit sinonim cu a guverna. Alegerea procedeelor tehnice ale legiferarii apartine legiuitorului. Dar ea nu poate fi nici pe departe arbitrara. Exista anumite principii care stau la baza actiunii de legiferare, principii deduse din reglementari constitutionale sau inscrise ca atare in metodologii de tehnica legislativa, adoptate de parlamente. Asemenea principii sunt urmnarite, atat in practica normativa parlamentara, cat si in activitatea desfasurata de alte organe statale cu competente normative. 3. PRINCIPIILE (CERINTELE) lEGIFERARII A. Principiul (cerinta) fundamentarii stiintifice a activitatii de elaborare a normelor juridice Cresterea semnificatiei dimensiunii juridice a realitatii sociale, in conditiile amplificarii si adancirii complexitatii relatiilor interumane, ridica in fata legiuitorului aspecte de reglementare cu totul noi. Apar, astfel, domenii noi de reglementare, cum ar fi: domeniul concurentei, domeniul dezvoltarii, domeniul cosmic, spatiul submarin etc. Abordarea acestor domenii implica o specializare accentuata, o intelegere a corelatiilor, interne si internationale, in procesul reglementarii, o inarmare cu cunostinte noi. Necesitatea cunoasterii aprofundate a realitatilor, il obliga pe legiuitor sa indeplineasca investigatii prealabile economice, sociologice, de psihologie sociala. Legiuitorul nu ajunge niciodata in mod intamplator la definirea propozitiei normative (a normei), ci, prin practica si rationament (prin ceea ce s-a chemat progressio a singularibus ad universale).

In acest proces complicat el trebuie sa asigure, pe baza unui studiu aprofundat al realitatii corespondenta necesara intre fapt si drept. Legiferarea presupune previziune si raspundere. Pregatirea legilor implica preparare metodica, o fundamentare a acestora pe rezultatele unor cercetari stiintifice serioase, care sa previna si sa inlature 'empirismul rutinar'. Opera legislativa trebuie sa se inspire dintr-o cunostinta profunda si exacta a trebuintelor sociale si nationale si dintr-o perspicacitate clara a sesizarii faptelor reale si, numai dupa ce aceste operatii vor fi fost terminate, se vor construi, prin imaginatia constructiva a legiuitorului, solutiile normative. O insuficienta cunoastere a faptului poate conduce la solutii juridice nefondate, poate oferi o falsa imagine asupra efectelor sociale ale respectivei reglementari, cu toate consecintele negative ce se pot ivi. Simplul apel la posibilitatea impunerii unei legi prin forta coercitiva a statului, indiferent de gradul acceptarii sale de catre societate, nu poate fi nici suficient si nici hotarator in durabilitatea si eficienta acesteia. Mai curand, sau mai tarziu, o asemenea reglementare, care nu tine cont de trebuintele sociale reale, se va confrunta cu fenomenul de respingere, de revolta a faptelor impotriva dreptului. Fundametarea stiintifica a unui proiect legislativ trebuie sa cuprinda: descrierea situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie transformate in situatii de drept, analiza judecatilor de valoare cu privire la determinarea situatiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate si care se gasesc in contact cu judecatile de valoare din care se inspira insasi schimbarea, determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementari, costul social al proiectatei reforme legislative, oportunitatea sa etc. Cercetarea stiintifica, trebuie, de asemenea, sa conduca la fundamentarea unor prognoze legislative, pe termene scurte, medii sau lungi si s